Răspunderea civilă pentru produsele cu defecte

Dicționar juridic (DEX)

răspunderea profesionistului pentru produsele cu defecte, Răspunderea civilă (dreptul comun). Formele răspunderii civile. Cauze exoneratoare de răspundere. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale. Diferențele dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală. Particularităţile răspunderii profesionistului. Practică judiciară

Răspunderea civilă (dreptul comun)

Prin anularea unui act juridic civil se poate produce un prejudiciu pentru una sau alta dintre părţi, de exemplu: cheltuieli efectuate pentru negociere, timpul pierdut, respingerea altor oferte şi posibilităţi de încheiere a contractului, pierderea beneficiilor scontate etc. Astfel, pronunţarea (sau constatarea) nulităţii lipseşte părţile de avantajele pe care le-ar fi putut avea în urma încheierii actului.

Noţiunea de răspundere, indiferent dacă este răspundere civilă, penală, disciplinară, materială etc., reprezintă obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite². în acest sens, răspunderea este identificată cu sancţiunea.

în doctrină s-a susţinut, fie că răspunderea civilă este o sancţiune indirectă, fie că răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, totuşi ele sunt distincte, deoarece sancţiunea vizează doar o latură a răspunderii, şi anume reacţia societăţii.

în cea de-a doua accepţiune, răspunderea implică drepturi şi obligaţii juridice corelative, şi apare ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, în conformitate cu legea, iau naştere ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice.

Rezultă că, în susţinerea de mai sus, răspunderea constituie cadrul juridic de realizare pentru sancţiune.

Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări ale răspunderii juridice, o categorie fundamentală şi, în acelaşi timp, o instituţie complexă a dreptului civil.

Răspunderea civila este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Fundamentul răspunderii civile este exprimat prin următoarele teorii:

- teoria responsabilităţii subiective (potrivit căreia poate fi sancţionată numai o conduită culpabilă, teorie dominantă în cursul vremii în doctrina juridică) şi,

- teoria răspunderii obiective (potrivit căreia culpa neputând fi dovedită, victima deşi inocentă, trebuie să suporte povara prejudiciului) şi teoria garanţiei (care reproşează, în esenţă, teoriei subiective şi teoriei obiective, întemeiată pe ideea de risc, faptul că încearcă să găsească soluţia problemei numai în partea autorului prejudiciului, fie că este vinovat, fie că este creator de risc, omiţând nejustificat poziţia victimei)².

Formele răspunderii civile

Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală.

în cadrul răspunderii delictuale, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" (art. 1349 C. civ.).

Răspunderea contractuală are drept fundament faptul că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile asumate în contractat. Astfel, atunci când, fără justificare, un contractant nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el va răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi va fi obligat să-l repare.

De precizat că regulile răspunderii contractuale sunt imperative, nici-una dintre părţi neputând înlătura aplicarea lor, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile (art. 1350 alin. 3 C. civ.).

în primul rând, orice persoană răspunde pentru „fapta proprie" cauzatoare de prejudiciu altuia. Astfel, cel care, având discernământ, încalcă

această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sâ le repare integral (art. 1357 C. civ.).

în plus (pe lângă răspunderea pentru fapta proprie), orice persoană va fi obligată să repare şi prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului (art. 1349 alin. 3 C. civ.).

a). Potrivit legii, cel obligat sâ supravegheze un minor sau o persoanâ pusâ sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către persoanele respective.

în cazul de mai sus, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie (art. 1372 alin. 2 C. civ.)¹.

Potrivit art. 1373 alin. 1 C. civ., comitentul este obligat sâ repare prejudiciul cauzat de prepuşii sâi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate².

Comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Potrivit legii, nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Ca excepţie, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii (art. 1374 alin. 2 C. civ.).

b). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri este datorată de proprietarul animalului sau de cel care se serveşte de el. Aceştia răspund, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa (art. 1375 C. civ.).

Tot astfel, „oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa" (art. 1376 alin. 1 C. civ.)¹.

De precizat că paza animalului sau a lucrului o are proprietarul sau cel care exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

c). Răspunderea pentru ruina edificiului revine proprietarului acestuia care este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, daca aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie (art. 1378 C. civ.).

Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru².

Ca excepţie, nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră (art. 1380 C. civ.)³.

Cauze exoneratoare de răspundere

De precizat că răspunderea persoanelor de mai sus nu este angajată în orice situaţie. Astfel, legea prevede unele „cauze de exoneratoare (înlăturare) de răspundere" civilă (art. 1351-1356 C. civ.).

Principalele cauze exoneratoare de răspundere sunt: forţa majoră şi cazul fortuit, precum şi fapta victimei sau a terţului.

Astfel, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. Tot astfel, fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care cazul fortuit este exonerator de răspundere (art. 1351 şi art. 1352 C. civ.).

Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Cozul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Pentru determinarea raportului dintre forţa majora şi cazul fortuit, atunci când debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, întotdeauna va fi exonerat şi în caz de forţă majoră (art. 1351 C. civ.).

în completarea cauzelor principale exoneratoare de răspundere, victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care ar fi fost chemat să răspundă (art. 1354 C. civ.).

în încheierea enumerării cauzelor de exonerare, precizăm că nici cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat sâ îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv (art. 1353 C. civ.).

Legea impune şi unele reguli privind clauzele contractuale în materia răspunderii. Astfel, potrivit art. 1355 C. civ.:

- nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă;

- sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei;

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată prin voinţa părţilor;

- declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.

în acelaşi context, legea precizează că un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect, cu excepţia cazului în care acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului (art. 1356 alin. 1 C. civ.).

Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale

Potrivit art. 1381 C. civ., „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie". Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Atunci când mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru o faptă prejudiciabilă ele sunt ţinute solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat (art. 1382 C. civ.). Rezultă că în caz de pluralitate, răspunderea civilă delictuală operează solidar (nefiind divizibilă).

în cazul pluralităţii, sarcina reparaţiei se împarte proporţional „în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită".

Atunci când nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383 C. civ.).

Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul' cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat (art. 1384 alin. 1 C. civ.)¹.

în cazul pluralităţii de făptuitori, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea.

în cazul de mai sus, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

în consecinţă, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului (art. 1384 alin. 4 C. civ.).

Prejudiciul se repară integral (art. 1385 alin. 1 C. civ.).

Despăgubirea trebuie să cuprindă:

-pierderea suferită de cel prejudiciat,

- câştigul nereolizot şi

-cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Potrivit art. 1386 alin. 1 C. civ., formele reporârii prejudiciului sunt:

-în naturâ, prin restabilirea situaţiei anterioare şi

-prin echivalent (plata unei despăgubiri), stabilit prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească.

Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.

în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat (art. 1386 alin. 4 C. civ.).

în caz de vâtâmare a integrităţii corporale sau a sânâtâţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă:

- echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit²,

- cheltuielile de îngrijire medicală,

- cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă,

- orice alte prejudicii materiale (art. 1387 alin. 1 C. civ.).

Potrivit art. 1391 alin. 1 C. civ., poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială (art. 1381 alin. 1 C. civ.).

în acest caz, repararea va putea cuprinde şi „prejudiciu nepatrimo-nial" (moral). Astfel, instanţa poate să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu (art. 1391 alin. 2 C. civ.).

Când cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea (art. 1389 C. civ.).

Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine „numai celor îndreptăţiţi la întreţinere" din partea celui decedat.

Ca excepţie, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent (art. 1390 alin. 2 C. civ.).

Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli (art. 1392 C. civ.).

în toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.

Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept este, în principiu, transmisibil inter vivos. Astfel el va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi „nu trece la moştenitori" (art. 1391 alin. 3 şi 4 C. civ.).

Atunci când „despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă". Astfel, termenul prescripţiei dreptului la acţiune este prelungit legal (prorogat - art. 1394 C. civ.).

Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie (art. 1395 C. civ.).

Diferențele dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală

în principiu, între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală nu există deosebiri esenţiale. Astfel, elementele care le condiţionează sunt aceleaşi: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii, existenţa unui prejudiciu patrimonial; un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, capacitatea juridică a celui chemat să răspundă¹.

Cu toate cele de mai sus, diferenţele dintre cele două forme consacrate ale răspunderii determină consecinţe juridice importante.

Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.

Consecinţa este aceea că în dreptul nostru civil, ori de câte ori nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală¹. Astfel, echilibrul dintre cele două forme este reglat de regula non-cumulului (regulă care împiedică invocarea răspunderii delictuale dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale)².

O primă deosebire între cele două răspunderi o constituie faptul că obligaţia încălcată în cadrul răspunderii delictuale este o obligaţie legala cu caracter general care revine tuturor (obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite)³, pe când în cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul preexistent încheiat.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală trebuie să preexiste un contract valabil încheiat.

Dată fiind relativitatea efectelor contractului, urmează să tragem concluzia că responsabilitatea contractuală va putea fi invocată numai de către părţile contractante.

Terţele persoane străine de contract nu vor putea invoca răspunderea contractuală pentru acoperirea prejudiciilor pe care le-au avut de suferit ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a unui contract încheiat de alte persoane. Aceştia vor putea, eventual, să apeleze la răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru această răspundere⁴.

Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală se referă la capacitatea celui responsabil, la punerea în întârziere şi la convenţiile de nerăspundere.

Capacitatea cerută în materie contractuală este capacitatea deplină de exerciţiu.

Referitor la capacitate, în materia răspunderii delictuale nu se stabileşte prin lege o vârstă anume: răspunde delictual oricine a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă. Prin art. 43 C. civ., se instituie indirect o prezumţie de discernământ pentru persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani.

Sub această vârstă, răspunderea este angajată dacă se face dovada existenţei discernământului în temeiul art. 43 alin. 3 C. civ.

în cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală, este necesar ca acela care nu şi-a executat obligaţia contractuală să fie pus în întârziere.

în cazul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere încheiate anterior săvârşirii faptei ilicite sunt, în principiu, nule.

în cazul răspunderii civile contractuale, cu anumite limite, clauzele de nerăspundere, sunt, în principiu, admisibile.

întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală.

în ambele cazuri de răspundere, cel răspunzător este dator să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi foloasele nerealizate (lucrum cessans).

Debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori era previzibil în momentul încheierii contractului, în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrala, cel ce a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

Caracterul solidar al răspunderii delictuale, în caz de pluralitate la săvârşirea faptei ilicite şi în caracterul, în principiu divizibil, al obligaţiei de plată a daunelor (în cazul răspunderii civile contractuale) este un alt criteriu de deosebire.

în materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit.

Temeiul răspunderii civile contractuale se află în spiritul şi clauzele contractului¹.

Particularităţile răspunderii profesionistului

Principalele dispoziţii de reglementare a răspunderii profesionistului sunt cuprinse în Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte şi în O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 240/2004, obiectul reglementarii îl constituie:

- raporturile juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de produsele cu defecte puse în circulaţie,

- răspunderea civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum şi

-dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor.

Potrivit art. 15 din lege, prevederile Legii nr. 240/2004 nu se aplica:

- pagubelor generate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării în vigoare a acesteia;

- pagubelor rezultate din accidentele nucleare.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. d din lege, prin produs cu defecte se înţelege produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.

Aprecierea produsului cu defecte se face în raport de: modul de prezentare a produsului; toate utilizările previzibile ale produsului; data punerii în circulaţie a produsului.

De precizat că un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs similar perfecţionat a fost pus în circulaţie (art. 2 alin. 2 din lege)⁴.

în condiţiile Legii nr. 240/2004, producătorul răspunde pentru prejudiciul actual şi pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului său (art. 3 din lege).

Răspunderea producătorului nu este limitată în situaţia în care paguba este determinată, cumulativ, de defectul produsului şi de acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane.

Potrivit art. 2 din lege, prin „producător" se înţelege:

- fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului;

- persoana care îl reprezintă pe producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv;

- persoana care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii;

- persoana care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii¹;

în caz de pluralitate de persoane răspunzătoare pentru pagubă, ele răspund solidar (art. 5 din lege).

Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie sâ facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă (art. 6 din lege).

Astfel dovada se realizează potrivit dreptului comun (cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească - art. 249 NCPC).

Prin pagubă în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 240/2004, se înţelege:

-prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane;

- deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea lui sâ fie mai mare de 200 lei;

Potrivit art. 7 din lege, producătorul este exonerat de răspundere, conform prevederilor prezentei legi, dacă dovedeşte că:

- nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;

-în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui;

- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic al producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale;

- defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse prin reglementările emise de autorităţile competente;

- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză;

- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.

în cazul particular al producătorului de componente, exonerarea de răspundere operează dacă acesta dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului (art. 7 alin. 2 C. civ.).

Răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă (art. 8 din lege).

De precizat că legea nu exclude nici posibilitatea persoanei vătămate ori prejudiciate de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de răspundere (art. 9 din lege).

Potrivit art. 9 alin. 2 din lege, societăţile de asigurări au drept de regres împotriva producătorului, conform legislaţiei în vigoare, pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate.

De observat că părţile (profesionistul sau consumatorul) nu pot conveni asupra diminuării sau eliminării răspunderii. Astfel, orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absoluta (art. 10 din lege).

Dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani.

Termenul curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului.

Acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie (art. 11 din lege).

Acţiunile în justiţie îndreptate, de către asociaţiile de consumatori, împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor sunt scutite de taxe de timbru (art. 47 din O.G. nr. 21/1992).

Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse, în care sunt implicate interesele consumatorilor (art. 48 din ordonanţă).

în contextul de mai sus, precizăm că dispoziţiile Legii nr. 240/2004 „nu aduc atingere dreptului producătorului de a promova acţiuni în justiţie împotriva terţului" (art. 4).

Potrivit art. 13 din lege, dispoziţiile Legii nr. 240/2004 se completează cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. în consecinţă dreptul civil şi dreptul de procedură civilă constituie dreptul comun, în materie.

în contextul general al protecţiei consumatorilor, arătăm că neres-pectarea prevederilor ce reglementează drepturile acestora, atrage răspunderea materiala, civila, contravenţionala sau penala, după caz (art. 49 din ordonanţă).

Potrivit art. 56 din ordonanţă, odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, agentul constatator poate propune una dintre următoarele sancţiuni complementare:

-închiderea temporară a unităţii pe o durată de cel mult 6 luni; -închiderea temporară a unităţii pe o durată de la 6 luni la 12 luni; -închiderea definitivă a unităţii;

- suspendarea sau retragerea definitivă, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.

Practică judiciară

1. Directiva 85/374/CEE. Răspundere pentru produsele cu defect. Domeniu de aplicare. Regim naţional care prevede obligaţia instituţiilor publice de sănătate de a repara prejudiciile cauzate unui pacient de funcţionarea defectuoasă a unui echipament sau a unui produs utilizat în cadrul îngrijirilor acordate, chiar în absenţa unei culpe imputabile instituţiilor respective

Răspunderea unui prestator de servicii care utilizează, în cadrul unei prestări de servicii, precum îngrijirile acordate în cadrul unui spital, echipamente sau produse cu defect al căror producător, în sensul dispoziţiilor articolului 3 din Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect, astfel cum a fost modificată prin Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 10 mai 1999, nu este şi cauzează, prin aceasta, prejudicii beneficiarului prestaţiei nu intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate. Prin urmare, această directivă nu se opune ca un stat membru să instituie un regim, precum cel în discuţie în acţiunea principală, care prevede răspunderea unui asemenea prestator pentru prejudiciile astfel cauzate, chiar în absenţa oricărei culpe imputabile acestuia, cu condiţia totuşi să i se garanteze persoanei prejudiciate şi/sau prestatorului menţionat posibilitatea de a pune în discuţie răspunderea producătorului în temeiul directivei menţionate atunci când condiţiile prevăzute de aceasta sunt întrunite.

C.J.U.E., Hotărârea din 21 decembrie 2011 în cauza C-495/10 Centre hospitalier universitaire de Besangon împotriva Thomas Dutrueux şi Caisse primaire d'assurance maladie du Jura, http://eur-lex.europa.eu/ro

Reglementareo comunitară

(...) 4. Directiva 85/374 prevede la articolul 1 că „producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său".

5. Articolul 3 din directiva menţionată are următorul cuprins:,, (1) «Producător» reprezintă fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părţi componente, precum şi orice persoană care, aplicându-şi numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia. (2) Fără a aduce atingere răspunderii producătorului, orice persoană care importă un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locaţiunii, leasingului sau altei forme de distribuţie în cadrul activităţii sale comerciale, este considerat producător, în înţelesul prezentei directive, şi este răspunzător ca pro

ducător. (3) Atunci când nu poate fi identificat producătorul produsului, orice furnizor este considerat drept producător, cu excepţia cazului în care acesta comunică persoanei prejudiciate, în termen util, identitatea producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul. Aceleaşi norme se aplică în cazul unui produs importat, în cazul în care pe acesta nu este indicată identitatea importatorului menţionat la alineatul (2), chiar în cazul în care numele producătorului este indicat".

6. Potrivit articolului 13 din Directiva 85/374: „Prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor pe care persoana prejudiciată le poate exercita în conformitate cu normele din legislaţia privind răspunderea contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent la data notificării directivei".

7. Directiva 85/374 a fost notificată statelor membre la 30 iulie 1985.

Reglementarea naţionala

8. Articolele 1386 1-1386 18 din Codul civil francez asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 85/374.

9. Instanţa de trimitere arată că răspunderea instituţiilor publice de sănătate faţă de pacienţii lor face obiectul unui regim special de răspundere extracontractuală care se întemeiază pe relaţiile specifice care se stabilesc între serviciul public spitalicesc şi persoanele cărora li se asigură îngrijiri medicale. Regimul menţionat este reglementat atât de dispoziţii legislative, cât şi de principii stabilite de instanţele administrative.

10. Printre acestea din urmă figurează un principiu conform căruia o instituţie publică spitalicească trebuie să repare, chiar în absenţa unei culpe imputabile acesteia, prejudiciile cauzate unui pacient de funcţionarea defectuoasă a unui echipament sau a unui produs utilizat în cadrul îngrijirilor acordate.

Acţiunea principala şi întrebările preliminare

11. Domnul Dutrueux, în vârstă de 13 ani la data faptelor, a suferit arsuri în cursul unei intervenţii chirurgicale efectuate la 3 octombrie 2000 la CHU de Besangon. Aceste arsuri au fost cauzate de o saltea electrică pe care domnul Dutrueux a fost aşezat şi care prezenta defecţiuni la sistemul de reglare a temperaturii.

12. Prin hotărârea din 27 martie 2007, tribunal administratif de Besanţon (Tribunalul Administrativ din Besangon) a obligat CHU de Besanţon la repararea prejudiciilor astfel produse domnului Dutrueux prin plata către acesta din urmă a sumei de 9000 de euro şi către caisse primaire d'assurance maladie de Jura a sumei de 5974,99 euro.

13. întrucât apelul pe care l-a introdus împotriva acestei hotărâri la Cour Administrative d'appel de Nancy (Curtea Administrativă de Apel din Nancy) a fost respins prin hotărârea din 26 februarie 2009, CHU de Besangon a introdus recurs la Conseil d'Etat.

14. în susţinerea recursului formulat, CHU de Besangon arată că prin decizia Cour administrative d'appel de Nancy se încalcă Directiva 85/374, în special articolul 13 din aceasta, prin faptul că se stabileşte că această directivă nu împiedică aplicarea principiului jurisprudenţial, potrivit căruia serviciul public spitalicesc răspunde, chiar în absenţa unei culpe imputabile acestuia, pentru consecinţele prejudiciabile pentru utilizatori ale funcţionării defectuoase a echipamentelor sau a produselor utilizate în cadrul îngrijirilor acordate. Astfel, ar rezulta din directiva menţionată, astfel cum a fost transpusă în dreptul intern francez, că, în măsura în care producătorul saltelei poate fi identificat în mod corespunzător, precum în speţă, acesta trebuie considerat singurul răspunzător.

15. Conseil d'Etat arată că principiul jurisprudenţial menţionat a fost stabilit în jurisprudenţa sa prin decizia din 9 iulie 2003, cu alte cuvinte, ulterior notificării Directivei 85/374 către statele membre. Totuşi, întrucât această decizie a fost pronunţată în cadrul unui litigiu născut anterior datei limită prevăzute pentru transpunerea acestei directive, Conseil d'Etat consideră că se poate susţine că, având în vedere dispoziţiile articolului 13 din aceasta care protejează „drepturile pe care persoana prejudiciată le poate exercita în conformitate cu normele din legislaţia privind răspunderea contractuală sau extracontractuală", acest principiu, care face parte dintr-un regim de răspundere având un temei specific, distinct de cel al regimului de răspundere instituit prin directiva menţionată, continuă să fie aplicabil prejudiciilor în discuţie în acţiunea principală.

16. în ipoteza în care nu aceasta este situaţia, instanţa menţionată consideră că soluţia în litigiul cu care este sesizată ar depinde atunci de împrejurarea dacă regimul de răspundere definit de Directiva 85/374 priveşte prejudiciile pe care utilizatorul unui produs cu defect le-a cauzat unui terţ în cadrul unei prestări de servicii efectuate în beneficiul acestuia din urmă.

17. în aceste condiţii, Conseil d'Etat a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare: „1) Având în vedere dispoziţiile articolului 13, Directiva [85/374] permite instituirea unui regim de răspundere întemeiat pe situaţia specială a pacienţilor instituţiilor publice de sănătate, în măsura în care acestora li se recu

noaşte, printre altele, dreptul de a obţine din partea acestor instituţii, chiar în absenţa unei culpe care să le fie imputabilă, repararea prejudiciilor cauzate de funcţionarea defectuoasă a produselor şi a echipamentelor pe care le utilizează, fără a aduce atingere posibilităţii instituţiei de a introduce o acţiune în garanţie împotriva producătorului? 2) Directiva [85/374] limitează posibilitatea statelor membre de a stabili răspunderea persoanelor care utilizează echipamente sau produse cu defect în cadrul unei prestări de servicii şi care, procedând astfel, cauzează prejudicii beneficiarului prestaţiei?"

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la a doua întrebare (...)

19. Astfel cum rezultă din primul său considerent, Directiva 85/374 are ca obiect apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la răspunderea producătorului pentru prejudiciile provocate de caracterul defectuos al produselor sale. (...)

21. în schimb, astfel cum reiese din considerentul al optsprezecelea, Directiva 85/374 nu are vocaţia de a armoniza în mod exhaustiv domeniul răspunderii pentru produsele cu defect în afara aspectelor pe care le reglementează (a se vedea Hotărârea din 4 iunie 2009, Moteurs Leroy Şomer, C 285/08, Rep., p. I 4733, punctele 24 şi 25).

22. Regimul armonizat al răspunderii civile a producătorilor pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect instituit prin Directiva 85/374 răspunde, astfel cum rezultă din primul său considerent, obiectivului de a asigura o concurenţă nedenaturată între operatorii economici, de a facilita libera circulaţie a mărfurilor şi de a evita grade diferite de protecţie a consumatorilor. Delimitările domeniului de aplicare al directivei menţionate stabilite de legiuitorul Uniunii reprezintă rezultatul unui proces complex de cumpănire efectuată, în special, între aceste diferite interese (a se vedea, în acest sens, hotărârile citate anterior Comisia/Franţa, punctele 17 şi 29, precum şi Comisia/Grecia, punctele 13 şi 29).

23. în această privinţă, al patrulea considerent al Directivei 85/374 subliniază că protecţia consumatorului impune ca toţi producătorii implicaţi în procesul de producţie să fie traşi la răspundere, în măsura în care produsul finit, o parte componentă a acestuia sau materia primă furnizată de ei a fost defectă, şi că, din acelaşi motiv, răspunderea ar trebui extinsă şi în privinţa importatorilor de produse în Comunitate, precum şi în privinţa persoanelor care se prezintă ca producători prin marcarea numelui, a mărcii sau a altui semn distinctiv ori care furnizează un produs al cărui producător nu poate fi identificat.

24. Articolul 1 din Directiva 85/374, care stabileşte principiul potrivit căruia „producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său", şi articolul 3 din aceasta, care precizează, printre altele, condiţiile în care trebuie considerată producător, în sensul acestei directive, şi persoana care se prezintă drept producător, importatorul produsului în Uniune sau furnizorul acestuia, trebuie interpretate în lumina primului şi a celui de al patrulea considerent ale directivei menţionate.

25. în ceea ce priveşte, mai precis, dispoziţiile articolului 3 menţionat, Curtea a avut deja ocazia să indice, după examinarea lucrărilor pregătitoare care au condus la adoptarea Directivei 85/374, că alegerea de a imputa, în principiu, producătorului şi, numai în anumite cazuri delimitate, importatorului şi furnizorului sarcina răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defect în regimul juridic instituit de directiva menţionată a fost făcută după cumpănirea rolurilor diferiţilor operatori economici care intervin în lanţul de producţie şi de comercializare (Hotărârea Skov şi Bilko, citată anterior, punctul 29).

26. Astfel, Curtea a exclus posibilitatea ca Directiva 85/374 să realizeze o armonizare totală doar în privinţa răspunderii producătorului pentru produsele cu defect, fără să reglementeze în schimb răspunderea furnizorului. în această privinţă, Curtea a statuat că articolele 1 şi 3 din această directivă, care definesc noţiunea „producător", nu se limitează să reglementeze răspunderea producătorului unui produs cu defect, ci îl determină, dintre profesioniştii care au participat la procesul de producţie şi de comercializare, pe acela care va trebui să îşi asume răspunderea instituită de directiva menţionată şi că cercul persoanelor răspunzătoare împotriva cărora persoana prejudiciată are dreptul de a formula o acţiune în temeiul regimului de răspundere prevăzut de aceeaşi directivă este, în această privinţă, definit în mod exhaustiv la articolele 1 şi 3 menţionate (Hotărârea Skov şi Bilko, citată anterior, punctele 24, 26, 30, 32 şi 33).

27. în speţă, trebuie să se constate că răspunderea care poate să incumbe unui utilizator care, precum CHU de Besangon, foloseşte în cadrul unei prestări de servicii de îngrijire acordată unui pacient un produs sau un echipament pe care îl achiziţionase în prealabil, precum o saltea electrică, nu face parte dintre aspectele pe care le reglementează Directiva 85/374 şi nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestei directive.

28. Astfel, după cum au susţinut şi guvernele francez şi elen, precum şi Comisia Europeană şi după cum a subliniat şi avocatul general la punctele 27-32 din concluziile sale, un asemenea utilizator nu poate fi considerat participant la lanţul de producţie şi de comercializare ale produsului în cauză la care se raportează, astfel cum am arătat mai sus definiţia „producătorului" enunţată la articolul 3 din Directiva 85/374, şi nici, prin urmare, şi contrar celor susţinute de CHU de Besangon, nu poate fi calificat furnizor al produsului respectiv în sensul articolului 3 din acest articol. în special, nu se poate considera că, în cauza principală, CHU de Besanţon a furnizat pacientului un produs destinat utilizării de către acesta din urmă.

29. Pe de altă parte, simpla coexistenţă, alături de regimul de răspundere a producătorului instituit prin Directiva 85/374, a unui regim naţional care prevede răspunderea obiectivă a prestatorului de servicii care, în cadrul unei prestări de servicii de îngrijiri spitaliceşti, a cauzat un prejudiciu beneficiarului acelei prestări ca urmare a utilizării unui produs cu defect nu este de natură să aducă atingere nici eficacităţii regimului menţionat de răspundere a producătorului, nici obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii prin intermediul acestui din urmă regim.

30. în această privinţă, este important de precizat, în primul rând, că, atunci când este prevăzută de dreptul unui stat membru, o asemenea răspundere a prestatorului de servicii nu poate fi instituită în niciun caz, astfel cum au subliniat atât guvernul francez, german şi elen, cât şi avocatul general la punctul 45 din concluzii, decât cu condiţia de a nu se aduce atingere regimului stabilit prin Directiva 85/374. Astfel, aplicarea normelor naţionale nu poate să aducă atingere efectului util al acesteia (Hotărârea din 10 mai 2001, Veedfald, C 203/99, Rec., p. I 3569, punctul 27). De asemenea, trebuie să se garanteze posibilitatea de a se pune în discuţie răspunderea producătorului atunci când sunt întrunite condiţiile la care această directivă supune existenţa unei asemenea răspunderi. Această posibilitate de punere în discuţie trebuie astfel să fie deschisă nu numai persoanei prejudiciate, ci şi prestatorului de servicii, care trebuie, prin urmare, ca, în acest scop, să poată să dispună, printre altele, de un mecanism, precum cel al unei acţiuni în garanţie, la care se referă instanţa de trimitere în prima sa întrebare.

31. în al doilea rând, referitor la obiectivele urmărite de regimul de răspundere a producătorului instituit prin Directiva 85/374, s-a amintit deja la punctele 22 şi 23 din prezenta hotărâre că aceasta urmăreşte, în special, să faciliteze libera circulaţie a mărfurilor, precum şi să asigure

atât o concurenţă nedenaturată între operatorii economici vizaţi, cât şi protecţia consumatorilor.

32. în această privinţă, trebuie arătat, mai întâi, că în textul Directivei 85/374, nimic nu permite să se concluzioneze că legiuitorul Uniunii, prin instituirea unei răspunderi a producătorului pentru produsele cu defect, a urmărit să priveze statele membre, în numele obiectivului asigurării unei concurenţe nedenaturate şi al facilitării liberei circulaţii a mărfurilor, de posibilitatea de a prevedea, în ceea ce priveşte repararea prejudiciilor cauzate de un produs cu defect utilizat în cadrul unei prestări de servicii, precum cele în discuţie în acţiunea principală, un regim de răspundere a prestatorului care să corespundă, dacă este cazul, celui instituit prin directiva menţionată (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Moteurs Leroy Şomer, citată anterior, punctul 30).

33. Apoi, astfel cum a subliniat şi guvernul elen, deşi libera circulaţie a mărfurilor depinde, în primul rând, de activitatea producătorilor, a importatorilor şi a furnizorilor acestor mărfuri şi deşi disparităţile între regimurile naţionale referitoare la răspunderea acestor operatori sunt, prin urmare, în mod evident susceptibile să aibă un impact asupra acestei libere circulaţii, activitatea prestatorilor de servicii care, după cumpărarea unor mărfuri, le utilizează în cadrul prestaţiilor pe care le efectuează în beneficiul unor terţi prezintă, în această privinţă, diferenţe notabile şi nu poate fi, în consecinţă, asimilată celei a producătorilor, a importatorilor şi a furnizorilor menţionaţi.

34. Pe de altă parte, trebuie subliniat, de asemenea, că, în măsura în care o eventuală răspundere obiectivă a prestatorului de servicii care decurge din dreptul naţional nu este instituită, astfel cum s-a indicat la punctul 30 din prezenta hotărâre, decât cu condiţia de a nu se aduce atingere răspunderii producătorului, astfel cum rezultă din Directiva 85/374, o asemenea răspundere a prestatorului de servicii nu este de natură să denatureze concurenţa dintre operatorii din lanţul de producţie şi de comercializare.

35. în sfârşit, fiind, aşadar, cel mult susceptibilă să se adauge răspunderii producătorului, astfel cum rezultă din Directiva 85/374, eventuala răspundere obiectivă a prestatorului de servicii este de natură să contribuie, după cum a arătat şi avocatul general la punctele 45 şi 46 din concluzii, la o ameliorare a protecţiei consumatorilor.

36. Referitor la punctele 12 şi 17 din Hotărârea Veedfald, citată anterior, la care s-a făcut referire în cursul procedurii în faţa Curţii, trebuie amintit că prima întrebare adresată în cadrul cauzei în care s-a pronunţat

hotărârea menţionată se referea la ipoteza în care „fabricantul unui produs cu defect, care acţionează în cadrul unei prestări de servicii concrete, de natură medicală, produce şi utilizează produsul pe un organ uman" şi viza exclusiv problema dacă, într-o asemenea ipoteză, produsul cu defect respectiv putea sau nu putea fi considerat ca fiind „pus în circulaţie" în sensul art. 7 lit. a din Directiva 85/374.

37. Astfel cum a subliniat guvernul francez şi după cum a arătat şi avocatul general la punctul 38 din concluzii, rezultă că, în măsura în care persoana juridică a cărei răspundere era pusă în discuţie era nu numai prestatorul serviciului respectiv, ci şi „producătorul" în sensul dispoziţiilor Directivei 85/374, problema dacă aceasta poate să acopere şi răspunderea unui prestator de servicii care utilizează produse cu defect, al căror producător nu este acesta, nu era ridicată în niciun mod în cadrul cauzei menţionate. (...)

39. Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că răspunderea unui prestator de servicii care utilizează, în cadrul unei prestări de servicii, precum îngrijirile acordate în cadrul unui spital, echipamente sau produse cu defect al căror producător, în sensul dispoziţiilor art. 3 din Directiva 85/374, nu este şi cauzează, prin aceasta, prejudicii beneficiarului prestaţiei nu intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate. Prin urmare, această directivă nu se opune ca un stat membru să instituie un regim, precum cel în discuţie în acţiunea principală, care prevede răspunderea unui asemenea prestator pentru prejudiciile astfel cauzate, chiar în absenţa oricărei culpe imputabile acestuia, cu condiţia totuşi să i se garanteze persoanei prejudiciate şi/sau prestatorului menţionat posibilitatea de a pune în discuţie răspunderea producătorului în temeiul directivei menţionate atunci când condiţiile prevăzute de aceasta sunt întrunite. (...)