Declararea judecătorească a morţii
| Comentarii |
|
declararea judecătorească a morţii, instituţie juridică în virtutea căreia o persoană fizică dispărută este declarată, prin hotărâre judecătorească, că a decedat la o anumită dată. Legea prevede că d.j.m. poate avea loc în următoarele cazuri: a) dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că cel declarat dispărut era în viaţă au trecut 4 ani; d.j.m. nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării şi publicării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia; b) dacă dispariţia a avut loc în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care îndreptăţeşte a se presupune decesul, cel dispărut poate fi declarat mort, fără a se mai
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care s-a produs dispariţia. In cazul în care, în prima ipoteză, ziua ultimelor ştiri despre cel ce lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de patru ani se va socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic; tot astfel, în cea de a doua ipoteză, dacă nu se poate stabili ziua împrejurării în care a avut loc dispariţia, termenul de un an se va socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare s-a produs, iar dacă nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, dispărutul este socotit că a murit pe data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii. In cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt considerate că au murit deodată. De la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind aceea a decesului se sting sau, după caz, se nasc toate raporturile juridice a căror existenţă este determinată de viaţa sau moartea acelei persoane. Instanţa de judecată poate rectifica data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, ori de câte ori se dovedeşte ulterior că adevărata dată este alta. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care i s-a declarat moartea. Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale; cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă [v. şi declararea judecătorească a morţii, neprecedată de declararea dispariţiei; declararea judecătorească a morţii, precedată de declararea dispariţiei; procedura declarării judecătoreşti a morţii]
declararea judecătorească a morţii, neprecedată de declararea dispariţiei, ipoteză de declarare judecătorească a morţii, care se distinge prin aceea că pronunţarea unei astfel de hotărâri nu este condiţionată de preexistenţa în cauză a unei hotărâri judecătoreşti de declarare a dispariţiei. Legea (art. 16 din Decretul nr. 31/1954) prevede că cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. Declararea judecătorească a morţii poate avea loc fără ca în prealabil să fi fost declarată dispariţia, dacă sunt întrunite următoarele două condiţii cumulative: a) dispariţia persoanei în cauză să se fi produs în împrejurări excepţionale; b) de la data sinistrului să fi trecut un an de zile. Data împrejurării excepţionale se poate face prin orice mijloc de probă, întrucât aceste împrejurări sunt chestiuni de fapt şi de aceea dovada lor poate fi făcută prin orice mijloace de probă, jurispru-denţa a decis că declararea judecătorească a morţii, neprecedată de declararea dispariţiei poate avea loc numai dacă nu există un certificat constatator al morţii, deoarece, în prezenţa unui astfel de certificat oficial eliberat ca urmare a găsirii cadavrului, înregistrarea decesului se face direct la serviciul de stare civilă. Regula în materia declarării judecătoreşti a morţii este declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei. Ipoteza declarării judecătoreşti a morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă excepţia la această regulă. Legea (art. 40 din Decretul nr. 32/1954) stabileşte că procedura declarării judecătoreşti a morţii şi în această ipoteză este aceeaşi ca în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei. Data morţii se stabileşte prin hotărârea declaraţiei de moarte, iar data rămânerii definitive a acelei hotărâri este nesemnificativă sub acest aspect. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările [art. 18 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954). Aceasta fiind o chestiune de fapt, instanţa poate administra orice probe în acest sens. în lipsă de probe sau indicii suficiente, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morţii [art. 18 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]. Legiuitorul instituie astfel o prezumţie conform căreia data morţii coincide cu ultima zi a termenului, după care se poate cere declararea judecătorească a morţii. Această zi diferă după cum este vorba de declararea judecătorească a morţii precedată de declararea dispariţiei sau de d.j.m.n.d.d.: în primul caz, ea va fi ultima zi a termenului de 4 ani, iar în al doilea caz, ea va coincide cu ultima zi a termenului de un an. Indiferent dacă instanţa judecătorească stabileşte data morţii celui dispărut pe baza unor probe suficiente sau pe baza prezumţiei legale arătate, care operează numai în absenţa unor asemenea probe, această dată este şi rămâne, prin natura sa, doar o probabilitate. De aceea, legiuitorul a reglementat posibilitatea rectificării ei [art. 18 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954], Rectificarea datei morţii se face potrivit procedurii prevăzute de lege pentru anularea hotărârii declarative de moarte. Cererea de rectificare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea declarativă de moarte; judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la procedura declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului. Dacă instanţa constată întemeiată cererea respectivă, va rectifica data morţii din cuprinsul hotărârii declarative de moarte, dispunând ca hotărârea de rectificare să se comunice serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita modificare în registrul actelor de stare civilă. Rectificarea datei morţii prezumate
nu trebuie confundată cu revizuirea, deoarece ea presupune promovarea unei acţiuni având ca obiect stabilirea unei alte date a morţii decât aceea care fusese iniţial precizată de către instanţă, pe când revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac (art. 322 C. proc. civ.). Totodată, regulile procedurale ce primesc aplicare în cele două situaţii sunt esenţial diferite. Rectificarea datei morţii nu trebuie confundată nici cu îndreptarea hotărârii judecătoreşti care este reglementată de codul de procedură civilă (art. 281) ca modalitate de înlăturare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul ei. De asemenea, ea nu trebuie confundată nici cu rectificarea actelor de stare civilă pe care legea o reglementează ca mijloc juridic de corectare a greşelilor comise cu prilejul întocmirii acestor acte. Cât priveşte efectele hotărârii declarative de moarte, legea (art. 18 din Decretul nr. 31/1954) dispune că de îndată ce această hotărâre rămâne definitivă, cel dispărut este considerat că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii. Se instituie, astfel, o prezumţie legală relativă, potrivit căreia cel dispărut este socotit că a murit, ce devine operantă pe data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte. Această prezumţie are valenţe multiple: în virtutea ei, persoana dispărută este considerată ca decedată; totodată, se consideră că decesul acelei persoane a survenit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii; în fine, ea implică ideea că până la această dată dispărutul se afla în viaţă. Caracterul relativ face însă posibilă răsturnarea sa prin probă contrară. Hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv. Prezumţia de moarte se declanşează la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, dar, ca efect al acestei hotărâri, ea devine operantă chiar mai înainte de acel moment, adică de la data stabilită de instanţă prin hotărârea respectivă, ca fiind aceea a morţii. Declararea judecătorească a morţii produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată. Astfel, încetează capacitatea subiectivată a celui declarat mort, marchează deschiderea succesiunii acestuia, încetează căsătoria celui declarat mort, se sting drepturile viagere ale celui declarat mort etc. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală devine posibilă numai din momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii declarative de moarte. Până la acea dată fiinţează prezumţia că cel dispărut se află în viaţă. Dacă cel declarat mort este în viaţă se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea (art. 20 din Decretul nr. 31/1954). Soluţia anulării se impune şi în ipoteza în care ulterior rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii declarative de moarte, se va descoperi că decesul persoanei în cauză a fost constatat în mod direct şi a fost înregistrat ca atare în registrul de stare civilă. Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte retroactive, în sensul că cel declarat mort se consideră că s-a aflat în viaţă în momentul pronunţării acelei hotărâri. Aceste efecte se concretizează în renaşterea tuturor drepturilor şi obligaţiilor care s-au stins ca urmare a rămânerii definitive a respectivei hotărâri. Totodată, se vor stinge drepturile şi obligaţiile care s-au născut prin efectul acelei hotărâri. Prin derogare de la principiul retroactivităţii efectelor hotărârii declarative de moarte, legiuitorul (art. 22 C. fam.) consacră, pentru cazul când soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, soluţia menţinerii noii căsătorii. Principiul retroactivităţii efectelor anulării hotărârii declarative de moarte primeşte aplicare deplină cu referire la situaţia moştenitorilor prezumtivi. Succesiunea celui declarat mort se deschide pe data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, moştenitorii prezumtivi dobândind vocaţia de a culege moştenirea încă de la acea dată. Dar anularea hotărârii declarative de moarte înlătură definitiv titlul de moştenitor al persoanelor care, în această calitate, au beneficiat de moştenire. Ca urmare, moştenitorii prezumtivi îşi pierd titlul în virtutea căruia au stăpânit bunurile din averea succesorală, fiind obligaţi să le restituie. Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are obligaţia să restituie bunurile în natură ori de câte ori există o asemenea posibilitate; atunci când el a înstrăinat bunurile succesorale cu titlu oneros unui terţ de bună-credinţă, actul de înstrăinare rămâne valabil, fiind supus restituirii preţul primit. Cât priveşte moştenitorul prezumtiv de rea-credinţă, îi revine şi lui obligaţia restituirii bunurilor în natură, atunci când o astfel de restituire este posibilă. Dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros unui terţ dobânditor de bună-credinţă, respectivul moştenitor este obligat să restituie, la alegerea proprietarului, fie preţul încasat pentru bunurile respective, fie valoarea acestora din momentul revendicării. în cazul anulării hotărârii declarative de moarte, terţul dobânditor cu titlu oneros nu este obligat să înapoieze bunurile care aparţinuseră celui declarat mort decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că acesta se află în viaţă [art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], adică dacă era de rea-credinţă. Obligaţia de restituire nu-l vizează pe terţul dobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă. Orice dobânditor este prezumat a fi de bună-credinţă până la proba contrară, care este în sarcina celui ce contestă buna-credinţă a acestuia. Nu este exonerat de obligaţia de restituire nici terţul dobânditor cu titlu gratuit dacă a fost de rea-credinţă la momentul perfectării actului transla-tiv de proprietate. Dobânditorul cu titlu oneros de rea-credinţă are însă împotriva moştenitorului prezumtiv o acţiune în justiţie prin care poate pretinde de la acesta înapoierea prestaţiei pe care a primit-o în schimbul bunurilor supuse restituirii [v. şi declararea judecătorească a morţii; declararea judecătorească a morţii, precedată de declararea dispariţiei; procedura declarării judecătoreşti a morţii].
declararea judecătorească a morţii, precedată de declararea dispariţiei, ipoteză de declarare judecătorească a morţii care se distinge prin aceea că hotărârea declaraţiei de moarte trebuie să fie precedată, cu intervalul de timp prevăzut de lege, de o hotărâre judecătorească declarativă a dispariţiei persoanei în cauză. Legea (art. 16 din Decretul nr. 31/1954) dispune că cel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia. în ipoteza în discuţie, declararea judecătorească a morţii comportă trei condiţii cumulabile, şi anume:
a) să fi fost declarată dispariţia persoanei vizate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
b) această hotărâre să fi fost afişată în condiţiile prevăzute de lege, iar de la data afişării sale să fi trecut cel puţin şase luni; c) să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din care rezultă că dispărutul se află sau se afla în viaţă. Cu referire la această ultimă condiţie, instanţa are obligaţia să verifice, pe baza probelor administrate în cauză, îndeplinirea ei, stabilind, dacă este posibil cu exactitate, data ultimelor ştiri care atestau că persoana declarată dispărută trăieşte. Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate stabili, termenul de patru ani se va socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic. Procedura declarării judecătoreşti a morţii este aceeaşi ca şi pentru declararea dispariţiei [v. şi declararea judecătorească a morţii; declararea judecătorească a morţii, neprecedată de declararea dispariţiei; procedura declarării judecătoreşti a morţii]
