Teorii moderne ale contractului. Teoria „dreptului pur”
| Comentarii |
|
teorii moderne ale contractului. teoria „dreptului pur”, se spune de multe ori că libertatea contractuală nu mai poate fi, în zilele noastre, fundamentată şi explicată pe temeiul autonomiei de voinţă. Trebuie să avem în vedere că, manifestându-şi voinţa de a încheia contracte, părţile o fac din intenţia de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice concrete. Realizarea acestui scop este posibilă datorită existenţei normelor juridice, adică a legii. Tot părţilor le aparţine, în limitele admise de lege, şi posibilitatea de a stabili conţinutul raporturilor juridice, adică drepturile şi obligaţiile lor. Versiunea critică absolută a autonomiei de voinţă se regăseşte la autorul pozitivismului juridic, Hans Kelsen , în concepţia căruia, orice autentic efect juridic era emanaţia unei norme fundamentale (Grundnorm), singura menită să autorizeze proporţionalitatea şi echilibrul dreptului într-o societate. Contractul trebuie astfel tratat ca pe o situaţie obiectivă de care norma juridică leagă efecte juridice. Ansamblul normelor este, în concepţia lui Kelsen, de natură coercitivă şi de aceea, în actele lor private, membrii societăţii sunt ţinuţi să acţioneze în limitele conferite de aceste norme pozitive. Dezvoltând teoria dreptului pur în materie contractuală, Georges Rouhette" a susţinut că sursa autentică a legitimităţii şi efectelor acestuia este dată de existenţa unei norme pozitive care leagă de această situaţie obiectivă efecte juridice. Intr-o exprimare şi mai recentă, care meta-valorifică substanţa acestei teorii, contractul este conceput ca un „act juridic normativ”, despre care s-ar putea spune că îşi trage seva normativă privată din aceeaşi Grundnorm de care vorbea Hans Kelsen. Intr-o mare măsură, regăsim aceeaşi terminologie juridică şi într-o parte a dreptului românesc, sensibil la această teorie.
De aceea astăzi, tot mai mulţi autori susţin că libertatea contractuală nu este o consecinţă a aşa-numitei autonomii a voinţei individuale. O astfel de autonomie absolută, fără limite, nu poate exista. Individul nu este izolat şi nici deasupra societăţii. El este înăuntrul ei. Aşa cum s-a spus: „Ca element component al societăţii, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută, într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică al cărei fundament se află în utilitatea ei economică şi socială.
