Dispoziţia
| Comentarii |
|
dispoziţia (ius abutendi), dreptul de dispoziţie întregeşte conţinutul dreptului de proprietate şi constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât şi din punct de vedere juridic.
Dreptul proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său reprezintă un atribut esenţial al dreptului de proprietate.
Dacă proprietarul poate transmite către un terţ atributele stăpânirii şi folosinţei bunului său, fie temporar, cum ar fi în situaţia închirierii bunului sau a constituirii unui drept de uzufruct, fie perpetuu, cum ar fi în situaţia constituirii unei servituţi, sau dacă transmiterea acestor atribute se concretizează chiar în constituirea, în favoarea unui terţ, a unui drept real de sine stătător, cum ar fi dreptul de uzufruct sau dreptul de servitute, niciodată proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului. A transmite acest atribut semnifică însăşi transmisiunea dreptului de proprietate', titularul dreptului de proprietate şi, implicit, al atributului dispoziţiei va fi noul dobânditor al bunului, aşa cum se găsea în patrimoniul celui de la care îl dobândeşte.
După cum arăta profesorul Matei Cantacuzino. „Puterea de a dispune de dreptul de proprietate, de a-l înstrăina, de a-l transmite constituie un atribut esenţial al proprietăţii. Inalienabilitatea, care e neapărat vremelnică şi neapărat relativă, adică cu privire la raporturile dintre anumite persoane sau dintre anumite categorii de persoane, nu poate să existe decât în cazurile prescrise sau îngăduite de lege, ceea ce înseamnă că facultatea de a înstrăina este de ordine publică, libera circulaţie a bunurilor fiind în relaţie directă cu interesele economiei obşteşti' (s.n., C.B.). Şi, mai departe, profesorul Cantacuzino observă că „facultatea de a înstrăina e un atribut care nu este specific dreptului real de proprietate, ci un atribut inerent noţiunii de patrimoniu (...) comun tuturor elementelor active ale patrimoniului, atât acelora care derivă dintr-un raport de obligaţii (...), cât şi acelora care constau în drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietăţii. Principiul în această materie trebuie să fie formulat cu privire la toate elementele active ale patrimoniului, în înţelesul că prohibiţiunea de a înstrăina dreptul transmis este, în afară de cazurile prevăzute de lege, incompatibilă cu transmisiunea dreptului şi trebuie, ca atare, să fie privită ca ilicită' (s.n., C.B.).
împrejurarea că, uneori, exerciţiul atributului dispoziţiei juridice asupra bunului este supus, mai ales în materie imobiliară, dar nici în cea mobiliară nu este de exclus, la diverse limitări, de regulă pentru raţiuni ce ţin de luarea în considerare a unor interese de ordin general, nu este de natură să ne conducă la o altă concluzie. Astfel, legea poate să impună necesitatea unei autorizări administrative prealabile pentru înstrăinarea unui bun, să recunoască dreptul de preempţiune, în caz de înstrăinare, pentru anumite categorii de persoane, să dispună inalienabilitatea temporară a unor categorii de bunuri sau pur şi simplu să interzică circulaţia juridică a bunurilor „afară din comerţ".
Toate acestea au a fi privite însă prin prisma unuia dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate, anume că el are a fi exercitat în condiţiile prevăzute de lege; îl vom analiza mai departe.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
