Drepturile reale accesorii
| Comentarii |
|
drepturile reale accesorii, sunt acele drepturi afectate garantării unor drepturi de creanţă şi, în consecinţă, existenţa lor depinde în mod direct şi nemijlocit de existenţa dreptului pe care îl garantează.
Enumerate în categoria drepturilor reale de art. 551 NCC, drepturile reale de garanţie sunt drepturi accesorii pe lângă un drept de creanţă. Articolul 2323 NCC dispune că întreg Titlul XI al Cărţii a V-a a codului, intitulat „Privilegiile şi garanţiile reale", reglementează privilegiile, precum şi garanţiile reale destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale de către debitorul acesteia. Sunt drepturi reale accesorii privilegiile, ipoteca şi gajul.
Ca drepturi reale accesorii pe lângă drepturile de creanţă, ele urmează a fi cercetate pe larg la teoria generală a obligaţiilor, de aceea nu vom face decât o scurtă evocare a fiecărei categorii.
Astfel, art. 2333 NCC defineşte privilegiul ca o preferinţă acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale. Privilegiile sunt opozabile terţilor fără a fi necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, afară dacă legea nu prevede altfel, iar creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise înaintea naşterii privilegiului (art. 2334-2335 NCC).
Cât priveşte ipoteca, potrivit art. 2343 NCC, ea este un drept real asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului, care sunt afectate garantării executării unei obligaţii. Articolul 2345 NCC precizează că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor astfel grevate „în orice mână ar trece", deci în mâinile oricui s-ar afla, iar creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea celorlalţi creditori ipotecari de rang inferior. Dacă prin lege nu se dispune altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate (art. 2346 NCC).
La rândul său, gajul este un contract accesoriu prin care debitorul, în scopul garantării executării obligaţiei asumate faţă de creditorul său, remite ori lasă în păstrare acestuia anumite bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată (art. 2480 NCC şi art. 186 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil).
în principiu, gajul este un drept de garanţie reală accesorie pe lângă un drept de creanţă, care presupune deposedarea debitorului, astfel că el are ca obiect bunuri ce pot fi stăpânite în materialitatea lor, categorie de bunuri ce include titlurile negociabile „materializate” într-un înscris de valoare.
O garanţie care se situează la limita garanţiilor reale este dreptul de retenţie, nereglementat ca atare de legislaţia noastră anterioară noului Cod civil, dar recunoscut atât de practica judiciară, cât şi de doctrină. Pe temeiul dreptului de retenţie, debitorul obligaţiei de restituire a unui bun are posibilitatea să refuze executarea acesteia până când titularul bunului care pretinde restituirea îi va plăti eventualele cheltuieli pe care el le-a făcut cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului în cauză. Astfel, art. 2495 NCC dispune că cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină, cât timp creditorul restituirii nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pe debitorul restituirii pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care, eventual, bunul i le-a cauzat, legea putând stabili şi alte situaţii în care o persoană este îndreptăţită a exercita un asemenea drept de retenţie.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
