Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
| Comentarii |
|
caracterele juridice ale dreptului de proprietate, Dreptul de proprietate este un drept absolut. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
Definiţia şi conţinutul dreptului de proprietate ne permit să punem în evidenţă caracterele sale juridice. Din acest punct de vedere, nu mi se pare inutil a reaminti că dispoziţiile art. 480 fostul C. civ. român de la 1864, după modelul său napoleonian - Codul civil francez din 1804 -, arăta că dreptul de proprietate este un drept „exclusiv şi absolut'. S-a subliniat întotdeauna în literatura de specialitate ce a fost consacrată istoricului evoluţiei dreptului de proprietate că o asemenea formulare nu reprezenta altceva decât expresia juridică a ideilor Revoluţiei franceze din anul 1789, care au proclamat, aşa cum am arătat mai sus, dreptul de proprietate sacru şi inviolabil.
Sub regimul fostului cod civil român, caracterelor exclusiv şi absolut toată literatura juridică le adaugă şi caracterul perpetuu. în prezent, acest caracter al dreptului de proprietate este reţinut în mod expres de dispoziţiile art. 555 alin. (1) NCC.
Aşadar, dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Prin reţinerea caracterului absolut al dreptului de proprietate se voieşte demarcarea lui de toate celelalte drepturi reale. El este conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conţinutului unui drept subiectiv. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet, deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exerciţiul tuturor prerogativelor sale - posesia, folosinţa şi dispoziţia. în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai stăpânirea şi folosinţa bunului, dreptul de dispoziţie aparţinând întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietăţii.
După cum s-a spus, „caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes". Din caracterul absolut al dreptului de proprietate s-a tras adeseori concluzia că el este un drept opozabil erga omnes. Am arătat însă, atunci când am făcut comparaţia între drepturile reale şi drepturile de creanţă ca drepturi patrimoniale, care sunt limitele unei asemenea caracterizări.
De asemenea, adeseori, legiuitorul impune anumite restricţii în exerciţiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecţia sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte raţiuni. Totuşi, proprietarul este liber şi în măsură să efectueze toate actele materiale şi juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Libertatea acestor acte constituie principiul, iar restricţiile exerciţiului lor, oricât vor fi de importante şi de numeroase, constituie excepţii de la regulă şi trebuie expres prevăzute de lege. Sau. cum s-a spus. „nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora".
Numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, dar, şi atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv.
Acest caracter decurge din împrejurarea că proprietarul este îndreptăţit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept. El poate utiliza bunul său aşa cum doreşte, fără ca vreo altă persoană să poată interveni într-un mod oarecare în exerciţiul dreptului său. Tot astfel, proprietarul este singurul îndreptăţit să „dezmembreze" dreptul său de proprietate prin consimţirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte per
soane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanţă, rezultate din raporturi juridice obligaţionale, după cum, în cazul proprietăţii comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulţi titulari asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri, fără însă a se pune astfel în discuţie caracterul exclusiv al dreptului.
în literatura noastră juridică de specialitate s-a afirmat că, privit prin prisma caracterului său exclusiv, dreptul de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol”, ceea ce semnifică împrejurarea că „terţii nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparţine altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuinţeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport şi cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.
Mai mult. după cum s-a spus în mod judicios, „caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează, mai ales, în raporturile cu autorităţile publice (...) cărora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea dreptului de proprietate". De altfel, art. 136 alin. (5) din Constituţia revizuită dispune că dreptul de proprietate privată este inviolabil, iar potrivit art. 44 alin. (1) şi (2) din legea fundamentală, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. proprietatea privată fiind garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Desigur, aşa cum precizează dispoziţiile art. 556 NCC, dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exerciţiului atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voinţa proprietarului, în acest din urmă caz, cu excepţia situaţiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
Se spune despre dreptul de proprietate că are acest caracter, deoarece el durează atâta vreme cât subzistă bunul care îi formează obiectul. Evident că natura bunului va influenţa acest caracter al dreptului de proprietate. Nimeni nu a susţinut şi nu va susţine vreodată caracterul perpetuu al dreptului de proprietate asupra unor bunuri consumptibile, căci ar fi un nonsens.
în realitate, această caracteristică are un sens juridic propriJ. Mai întâi, este de reţinut că dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp, ci durează atâta vreme cât există bunul asupra căruia el se exercită. în acelaşi timp, el nu este un drept viager, ci se transmite prin succesiune. De asemenea, se poate transmite prin acte între vii şi va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândeşte.
în al doilea rând, el este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun.
în al treilea rând, din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acţiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acţiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.
în sfârşit, considerăm că numai prin recunoaşterea caracterului său perpetuu, în anumite situaţii speciale, se poate pune problema reconstituirii lui.
Este cunoscut faptul că formarea fostului drept de proprietate socialistă, de stat şi cooperatistă s-a realizat prin negarea dreptului de proprietate privată. Căderea regimurilor totalitare în fostele ţări socialiste europene a fost urmată firesc, în proporţii şi cu instrumente juridice diferite, de încercarea de reparare a marii nedreptăţi care a constituit-o această negare, fie prin restituirea în natură a bunurilor, fie prin adoptarea altor măsuri reparatorii. Or, nu se poate concepe, de principiu, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui bun fără a-i recunoaşte caracterul său perpetuu.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
Citește mai mult
contractul de cumpărare (anume cedarea dreptului de proprietate asupra parterului către vânzătorul terenului)? Mulțumesc.