Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
| Comentarii |
|
limitele exercitării dreptului de proprietate privată, Dispoziţiile noului cod civil privitoare la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată. Reglementare. Precizări prealabile. Clasificări. Categorii de limitări ale dreptului de proprietate.
Dispoziţiile noului Cod civil privitoare la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată.
Atunci când vorbim despre conţinutul dreptului de proprietate, avem în vedere înseşi atributele, prerogativele pe care acest drept le conferă titularului său. Dar, pentru a determina pe deplin acest conţinut, trebuie avute în vedere şi limitările ce pot fi concepute, în diverse feluri, privitoare la acest drept.
În sistemul Codului civil român de la 1864, în vigoare până la 1 octombrie 2011, prerogativele dreptului de proprietate erau evocate în art. 480, spunându-se, aşa după cum am mai menţionat, că proprietatea este dreptul ce are cineva de a „se bucura" şi de a dispune de un bun, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Sub regimul acestui cod au fost adoptate, de-a lungul aplicării sale, numeroase acte normative speciale prin care au fost aduse diverse limitări ale exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, de regulă privitoare la exercitarea dispoziţiei materiale, dar mai ales a dispoziţiei juridice asupra bunurilor obiect al dreptului de proprietate, în special al dreptului de proprietate privată.
Alta este însă concepţia noului Cod civil român în materia pusă în discuţie, într-adevăr, într-o sistematizare normativă ce poate fi discutată, primul capitol, denumit „Dispoziţii generale”, din Titlul al ll-lea al Cărţii a lll-a consacrat dreptului de proprietate privată cuprinde o primă secţiune, intitulată „Conţinutul, întinderea şi
stingerea dreptului de proprietate privată'. întâiul text al acestei secţiuni - art. 555 -determină conţinutul dreptului de proprietate privată, dispunând, în primul său alineat, că acest drept conferă titularului său atributele cunoscute - posesia, folosinţa şi dispoziţia prerogative ce se exercită de către acesta „în mod exclusiv, absolut şi perpetuu”, însă „în limitele determinate de lege”. Nu vedem de ce legiuitorul a determinat astfel numai conţinutul dreptului de proprietate privată; în definitiv, acelaşi este şi conţinutul dreptului de proprietate publică. Că, aşa cum vom vedea atunci când vom cerceta dreptul de proprietate publică, regimul său juridic este diferit, aceasta este o altă problemă, ce se situează, în chip evident, pe un alt plan.
în orice caz. potrivit art. 554 alin. (2) NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu aceasta din urmă.
Textele subsecvente ale aceleiaşi secţiuni cuprind reglementări de principiu ale unor materii privitoare la dreptul de proprietate privată, şi anume: limitele exerciţiului acestui drept (art. 556); modurile lui de dobândire (art. 557); cine suportă riscul lucrului (art. 558), textul instituind regula că proprietarul este cel care suportă acest risc, afară dacă riscul nu a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel; întinderea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor (art. 559) şi, legat de determinarea întinderii sale materiale, sunt reglementate obligaţia de grăniţuire (art. 560) şi dreptul de îngrădire (art. 561), precum şi stingerea dreptului de proprietate (art. 562). Cea de-a doua secţiune a aceluiaşi capitol cuprinde reglementarea apărării dreptului de proprietate privată prin acţiunea în revendicare şi prin acţiunea negatorie (art. 563-566 NCC).
Se poate observa cu uşurinţă faptul că acest capitol al noului Cod civil conţine reglementări variate, ce depăşesc cadrul stabilirii conţinutului acestui drept, cum ar fi cele privitoare la enumerarea modurilor sale de dobândire şi la apărarea sa prin acţiuni specifice de drept civil.
Este raţiunea pentru care ambele aceste reglementări vor fi cercetate în lucrarea noastră în capitole distincte. în schimb, în cadrul acestui capitol, strâns legat de conţinutul dreptului de proprietate, urmează a analiza limitele exerciţiului acestuia.
De asemenea, vom discuta, într-o secţiune specială a acestui capitol, problema stingerii dreptului de proprietate privată.
Reglementare. Precizări prealabile. Clasificări
Principiile generale privitoare la limitele exercitării dreptului de proprietate sunt cuprinse în dispoziţiile art. 556 NCC. într-adevăr, în primul său alineat, textul dispune că dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, acestea fiind limitele corporale ale bunului ce formează obiectul dreptului în discuţie, cu îngrădirile stabilite de lege. De asemenea, cel de-al doilea alineat al aceluiaşi articol stabileşte principiul potrivit cu care legea poate limita exercitarea atributelor dreptului de proprietate, de regulă acestea fiind folosinţa şi dispoziţia. în sfârşit, art. 556 alin. (3) NCC permite limitarea exercitării dreptului de proprietate prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege în materie. Aşadar, rezultă că limitările dreptului de proprietate pot fi materiale şi juridice. Consecvent acestei idei cuprinse în textul evocat, noul Cod civil consacră întreg Capitolul III din titlul privitor la dreptul de proprietate privată limitelor juridice ale acestui drept, care pot fi limite legale (art. 602-625), adică determinate de lege. limite convenţionale (art. 626-629), ce sunt stabilite prin convenţia părţilor, şi limite judiciare (art. 630), ceea ce înseamnă instituirea lor prin hotărâre judecătorească.
Limitele materiale privesc însăşi corporabilitatea bunului, mobil sau imobil, cu unele distincţii, pe care le vom vedea mai departe. Aceasta nu înseamnă că voinţa legiuitorului nu poate interveni spre a îngrădi o parte din această „corporabilitate". Bunăoară, potrivit art. 44 alin. (5) din Constituţia României, republicată, în scopul realizării unor lucrări de interes general, autoritatea publică va putea folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul solului pentru daunele aduse acestuia, plantaţiilor ori construcţiilor aflate pe suprafaţa de teren respectivă, precum şi pentru daunele imputabile autorităţii înseşi, cauzate cu prilejul efectuării acelor lucrări.
Ca principiu, limitele juridice privesc atributele dreptului de proprietate şi îşi au izvorul în voinţa juridică exprimată fie de legiuitor, fie de judecător, de regulă, cu prilejul soluţionării unui litigiu între părţile în prezenţă, fie urmare a exprimării voinţei proprietarului prin acte juridice care au ca scop constituirea unor limite ale exerciţiului dreptului de proprietate.
Indiferent însă de natura lor, limitările dreptului de proprietate nu conduc la negarea acestuia. Deşi drept absolut, opozabil erga omnes, dreptul de proprietate se exercită în cadrul unor raporturi sociale care presupun luarea în considerare atât a intereselor individuale, cât şi a intereselor de ordin general, ce ţin de însăşi organizarea vieţii de către autorităţile statale, în limitele competenţelor lor.
Problema aceasta este departe de a avea caracter de noutate. într-adevăr, sub regimul fostului Cod civil român de la 1864, în literatura juridică mai veche s-a arătat că, atunci când fostul art. 480 C. civ. dispunea că dreptul de proprietate se exercită în condiţiile prevăzute de lege, prin aceste condiţii aveau a fi avute în vedere „limitele normale ale dreptului de proprietate", care „cuprind toate îngrădirile, infinit de variate după timp şi loc, care se impun fie în privinţa obiectului dreptului, fie în privinţa unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obşteşti sau spre apărarea intereselor private ale altora”.
Alteori s-a spus că, „pentru a cunoaşte (...) exerciţiul însuşi al dreptului de proprietate, mai bine zis a şti ce poate face proprietarul cu lucrul asupra căruia are un asemenea drept, cel mai nimerit lucru este să arătăm ce nu îi este îngăduit să facă, adică să cercetăm limitele care îi îngrădesc exerciţiul. Aceste restricţiuni sunt, în cea mai mare parte, inspirate de interesul public în înţelesul lui cel mai larg, căci, chiar atunci când, aparent, ele urmăresc protecţia unui interes privat, deasupra lor nu e greu a găsi tot o preocupare de ordin general”.
Totuşi, corelaţia dintre interesul general şi cel individual, de natură a concretiza limitele exerciţiului dreptului de proprietate, nu are a fi privită în mod abstract, ci în funcţie de însăşi evoluţia acestui drept şi de condiţiile social-economice în care el este exercitat.
Cel mai adesea, această idee se reflectă în reglementările de ordin constituţional. Astfel, art. 135 din Constituţia României, revizuită, situat, aşa cum am mai amintit, în Titlul IV, intitulat „Economia şi finanţele publice", dispune că economia României este o economie de piaţă, deci bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă, iar statul trebuie să asigure, printre altele, libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru clasificarea tuturor factorilor de producţie, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic etc.
De asemenea, am arătat că textul constituţional următor - art. 136 - consacră ocrotirea proprietăţii de către stat şi determină formele dreptului de proprietate în România: aceasta poate fi publică, atunci când aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, şi privată, atunci când aparţine tuturor celorlalte subiecte de drept.
Proprietatea publică se bucură de un regim juridic de protecţie, în sensul că bunurile care îi formează obiectul sunt inalienabile [art. 136 alin. (4)], iar proprietatea privată, la rândul ei, în condiţiile legii, este inviolabilă [art. 136 alin. (5)].
în acelaşi timp, am văzut că printre drepturile şi libertăţile fundamentale Constituţia României reglementează dreptul de proprietate privată, care este garantat şi ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular [art. 44 alin. (2)]. El este garantat, pentru că la baza economiei de piaţă stă proprietatea privată, ca expresie economică a libertăţii individului. Ea poate fi pusă în valoare de către individ ca persoană fizică sau în mod colectiv, prin exercitarea dreptului constituţional la asociere (art. 40 din Constituţie), adică prin crearea de subiecte colective de drept privat societăţi, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii fără scop lucrativ etc.
Asocierea şi, prin aceasta, crearea unor subiecte colective de drept nu schimbă esenţa dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul unor asemenea subiecte colective de drept; el rămâne un drept de proprietate privată, care are conţinutul şi limitele stabilite prin actele de constituire şi statute, dar şi de lege, în general.
într-o economie de piaţă nu poate fi negat rolul statului, care trebuie să asigure, în esenţă, dezvoltarea economică a ţării prin punerea în valoare a bunurilor proprietatea sa, publică sau privată, şi prin asigurarea dezvoltării proprietăţii private aparţinând celorlalte subiecte de drept.
Desigur, aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a fost precedată de recunoaşterea economiei ţării noastre ca o economie funcţională de piaţă, cu toate caracteristicile acesteia, în special funcţionarea pe baza cererii şi ofertei şi prin rolul predominant al sectorului privat în cadrul ei.
Nu mai puţin, nu trebuie pierdut din vedere că statul a moştenit de la vechiul regim totalitar practic dreptul de proprietate asupra tuturor mijloacelor de producţie, iar procesul de privatizare, adică de trecere a bunurilor din proprietatea statului în proprietatea privată a altor subiecte de drept, nu s-a încheiat încă sau nu întotdeauna privatizarea unor societăţi cu capital de stat a fost un succes.
în orice caz, statul va avea mereu în proprietate publică sau privată anumite categorii de bunuri, astfel cum dispune art. 136 alin. (3) din Constituţie.
Sintagma „statul de drept" exprimă, printre altele, şi ideea că dreptul de proprietate privată, cu regimul juridic ce îi corespunde şi care reprezintă regula într-o economie de piaţă, este garantat şi ocrotit de stat, aflându-se însă în interdependenţă cu dreptul de proprietate publică.
Statul trebuie să asigure armonizarea celor două forme de proprietate, interesul individual având a fi îmbinat cu cel colectiv, pentru că, indiferent de forma ei, proprietatea exprimă şi ideea de funcţie socială. Aşa fiind, este firesc să existe diverse limitări ale exerciţiului atributelor dreptului de proprietate, cuprinse în reglementări legale de natură administrativă sau civilă.
Pentru că, aşa după cum s-a spus, unei percepţii abstracte, uniforme şi cu caracter ideologic trebuie preferată o analiză funcţională a dreptului de proprietate, în care domeniul şi exercitarea dreptului nu pot fi nelimitate.
Acestea sunt considerentele pentru care art. 602 alin. (1) NCC dispune că legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate, fie în interes public, fie în interes privat. Dând expresie principiului libertăţii de voinţă, alin. (2) al aceluiaşi text precizează că, dacă este vorba despre limitări ale dreptului de proprietate cu interes privat, acestea pot fi modificate ori chiar desfiinţate prin acordul părţilor, urmând a fi opozabile terţilor prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Deşi situat de legiuitor într-un capitol al codului care face parte dintr-un titlu consacrat dreptului de proprietate privată, ni se pare evident faptul că el are o aplicaţie generală.
Aşadar, dreptul de proprietate nu poate fi protejat decât în limitele funcţiilor cărora el trebuie să răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impun finalităţile sale morale, eficacitatea sa economică şi exigenţele interesului general.
Categorii de limitări ale dreptului de proprietate.
Revenind la dispoziţiile noului Cod civil în materie, sigur că cea mai importantă clasificare a limitelor exerciţiului dreptului de proprietate este în limite materiale şi limite juridice, cele din urmă putând fi limite legale, limite judiciare şi limite convenţionale. Aceasta este clasificarea pe care o vom urma în analiza lor. Nu mai puţin, atât din dispoziţiile noului Cod civil, cât şi din cele cuprinse în alte acte normative rămase în vigoare, rezultă că pot fi avute în vedere şi alte categorii de asemenea limitări, care se pot interfera cu cele amintite mai sus.
Astfel, în primul rând, există limitări care privesc exerciţiul atributului dispoziţiei juridice asupra bunurilor proprietatea unor subiecte de drept, fie persoane fizice, fie persoane juridice, de drept public sau de drept privat. Avem în vedere aici bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile, definitiv sau temporar, sau alienabile în condiţii restrictive.
în al doilea rând, există limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate care decurg din raporturile de vecinătate, cum sunt multe limitări reglementate de noul Cod civil.
în al treilea rând, legea impune anumite limitări temporare sau definitive ale folosinţei bunurilor, cum ar fi în materia rechiziţiilor.
în al patrulea rând, aşa după cum am arătat, există limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate rezultate din folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general.
în sfârşit, există limitări care conduc, în condiţiile legii, la pierderea dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată și prin voința proprietarului (cu excepțiile prevăzute de lege).
Astfel:
proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri;
prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim; termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului;
prin stipularea unei clauze convenționale
Citește mai mult
de inalienabilitate nu poate fi oprită transmiterea bunului pe cale succesorală; pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităților de publicitate prevăzută de lege, daca este cazul;
nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.