Dreptul de proprietate privată
| Comentarii |
|
dreptul de proprietate privată,
Noţiuni generale. Definiţie
în cadrul sistemului raporturilor juridice de proprietate specifice unei economii de piaţă bazate pe libera iniţiativă şi pe concurenţă, aşa cum este definită, prin art. 135 alin. (1) din Constituţie, economia României, proprietatea privată reprezintă forma dominantă de proprietate. De altfel, este de reţinut că, deşi art. 552 NCC dispune că sistemul nostru de drept civil cunoaşte două forme de proprietate, anume proprietatea publică şi proprietatea privată, textul imediat subsecvent - art. 553 -este consacrat unor principii generale privitoare la proprietatea privată, asupra cărora vom reveni ulterior pe larg, iar art. 554 determină regimul general al proprietăţii publice, pe care îl vom analiza în capitolul consacrat acestui tip de proprietate.
într-adevăr, dacă proprietatea publică îşi are finalităţile sale incontestabile, nu mai puţin, bunurile care îi formează obiectul, ca principiu, sunt scoase din circuitul civil general.
Dimpotrivă, bunurile proprietate privată nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulaţia lor rapidă, punerea lor imediată în valoare sunt de natură să asigure însăşi vigoarea unei economii de tip concurenţial. Din acest punct de vedere, potrivit art. 553 alin. (4) NCC, bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Aceste bunuri pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Acestea sunt, printre altele, raţiunile pentru care dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de protecţie de ordin constituţional. Astfel, aşa după cum am mai arătat, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra statului sunt garantate. Apoi, art. 136 alin. (5) din Constituţie dispune că proprietatea privată este, în condiţiile legii organice, inviolabilă.
De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, proprietate privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege. indiferent de titular.
Reamintim că. potrivit Constituţiei, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar dacă pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, aceasta are obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii [art. 44 alin. (3) şi (5) din Constituţie). Tot ca o garanţie de ordin constituţional trebuie privită şi modalitatea stabilirii despăgubirilor pentru limitările dreptului de proprietate amintite mai sus. într-adevăr, acestea se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin hotărâre judecătorească [art. 44 alin. (6) din Constituţie].
De asemenea, art. 44 alin. (4) din Constituţie interzice în mod expres naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii averii este prezumat [art. 44 alin. (8)].
în acelaşi timp, Constituţia dispune, de principiu, că dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii ori obiceiului, revin proprietarului [art. 44 alin. (7)). Această dispoziţie este preluată practic în termeni identici şi de art. 603 NCC.
în strânsă corelaţie cu protecţia acordată proprietăţii private, Constituţia, prin art. 46, garantează dreptul la moştenire.
De asemenea, recunoscând importanţa dreptului de proprietate în general, deci şi aceea a dreptului de proprietate privată, legea fundamentală prevede că regimul proprietăţii, fără distincţie, este reglementat prin lege organică [art. 73 alin. (3) lit. m)].
Ca regulă generală, dreptul de proprietate privată poate aparţine oricărui subiect de drept: statul, unităţile sale administrativ-teritoriale, subiectele de drept de tip asociativ, cultele religioase, persoanele fizice.
Cu privire la obiect, ca regulă generală, ea poate avea ca obiect orice bun, cu excepţia acelor bunuri care, numai prin natura lor, nu şi prin destinaţia legii, fac parte din domeniul public al statului sau al entităţilor sale teritoriale. Facem această precizare, deoarece considerăm că bunuri din categoria celor care, prin destinaţia legii, fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale pot forma şi obiect al dreptului de proprietate privată. Evident, nu avem în vedere acelaşi bun, ci bunuri din aceeaşi categorie.
De altfel, art. 553 alin. (1) NCC precizează că pot forma obiect al dreptului de proprietate privată toate bunurile de uz ori de interes privat ce aparţin persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor sale administrativ-teritoriale.
Din cele de mai sus şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 555 NCC, pe care le-am amintit anterior, rezultă că putem defini dreptul de proprietate privată ca fiind acel drept subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
