Dreptul de proprietate
| Comentarii |
|
dreptul de proprietate, Introducere. Proprietatea ca relaţie socială şi dreptul de proprietate ca raport juridic. Constituţia României despre dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate în fostul cod civil român de la 1864. Dreptul de proprietate în noul Cod civil. Definiţia dreptului de proprietate. Scurtă privire de ordin istoric asupra evoluţiei dreptului de proprietate. Drept comparat. Dreptul de proprietate în acte internaţionale.
Definiţia dreptului de proprietate
Apărută, practic, odată cu însăşi apariţia omului pe pământ, proprietatea a stat şi stă la baza dezvoltării societăţii omeneşti.
în toate lucrările din literatura juridică ce este consacrată materiei drepturilor reale sau numai dreptului de proprietate se recunoaşte că suntem în prezenţa unui concept deosebit de complex, cu multiple semnificaţii de ordin istoric, sociologic şi juridic, aflat într-o permanentă evoluţie.
însăşi noţiunea de proprietate formează obiect de controversă.
Dacă la începuturile organizării existenţei omului ca fiinţă socială însuşirea premiselor asigurării traiului său a apărut ca firească, dezvoltarea vieţii sociale a impus ordonarea relaţiilor dintre oameni. Realizată mai întâi la nivelul unor comunităţi teritoriale restrânse, de-a lungul istoriei, s-a ajuns la formarea de colectivităţi din ce în ce mai mari, unite prin diferite scopuri, pentru ca, la un moment dat, oamenii să se organizeze în state. Ca entităţi organizate, primele formaţiuni statale au edictat norme juridice care au avut în vedere şi raporturile de proprietate.
Proprietatea ca relaţie socială şi dreptul de proprietate ca raport juridic.
Deşi în limbajul comun aceste două noţiuni se confundă - în definitiv, fiecare dintre noi spunem: sunt proprietarul cutărui bun, societatea X este proprietara uzinei Y, statul este proprietarul bogăţiilor subsolului etc. continuăm să credem că nu se poate pune semnul egalităţii între proprietate, ca relaţie economică, şi dreptul de proprietate, ca raport juridici
Relaţia economică de proprietate înseamnă însuşirea premiselor naturale ale oricărei producţii. în orânduirea comunei primitive, omul şi-a însuşit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, aşa cum le-a găsit în natură. însuşirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de ceilalţi. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar şi a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piaţă, apoi la organizarea socială, care a însemnat o anumită specializare a activităţii umane prin diviziunea muncii.
Membrii comunităţilor umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunităţilor, între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului său a trebuit recunoscută de ceilalţi. Proprietatea s-a transformat în relaţie socială de însuşire, iar când această relaţie socială a fost cuprinsă în norme juridice - de la cutumă până la norma edictată de entitatea
care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, anume statul -, ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate.
Desigur, la scara dezvoltării omenirii, acest proces s-a petrecut lent şi diferit de la o comunitate la alta. Esenţa lui însă rămâne, în concepţia noastră, aceeaşi: transformarea relaţiei sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
După cum s-a spus’, „ar trebui să înţelegem ce vrea să însemne noţiunea de proprietate. Proprietatea este o formă juridică ce nu are nimic universal în ea. Cea de astăzi are puţine trăsături comune cu cea din epoca feudală, dar are o legătură de filiaţie sigură cu proprietatea din dreptul roman. De unde ideea că proprietatea nu ar fi decât expresia juridică a raporturilor ce rezultă dintr-un sistem economic determinat, analiză de la care subtilul Marx duce controversa cu naivul critic universal (al proprietăţii) care a fost înaintaşul său P.J. Proudhon".
Constituţia României despre dreptul de proprietate.
în Titlul II din Constituţia României revizuită, intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", la Capitolul II care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 44 prevede că „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege" (s.n., C.B.). De asemenea, acelaşi text prevede principiul constituţional potrivit cu care proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege. indiferent de titular.
Apoi, textul art. 44 conţine dispoziţii de principiu privitoare la condiţiile în care cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, modul în care o autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, obligaţiile ce decurg din raporturile de vecinătate şi cele de protecţie a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condiţiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, precum şi regula potrivit cu care averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.
Menţionăm că dispoziţiile art. 44 alin. (4) din Constituţia revizuită interzic în mod expres naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor.
Articolul 136 din Titlul IV al Constituţiei, consacrat economiei şi finanţelor publice, dispune că proprietatea este publică şi privată; proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale [art. 136 alin. (2)]. în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi text constituţional sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice şi care le este regimul juridic, iar art. 136 alin. (5) dispune că proprietatea privată este, în condiţiile legii organice, inviolabilă.
Reţinem, aşadar, că în concepţia constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetăţenilor ţării, înscris printre celelalte drepturi şi libertăţi publice fundamentale recunoscute şi apărate de orice constituţie democratică modernă. Totodată, aşa cum vom arăta în dezvoltările ulterioare, Constituţia reglementează formele fundamentale ale dreptului de proprietate în România - proprietatea publică şi proprietatea privată - şi liniile generale ale regimului lor juridic.
Dreptul de proprietate în fostul Cod civil român de la 1864.
Aparent, s-ar putea spune că instituţia centrală a fostului Cod civil român în vigoare de la 1865, după modelul său napoleonian de la 1804, este proprietatea. Această idee ar putea fi susţinută de faptul că în Cartea a ll-a a codului se vorbea „Despre bunuri şi despre osebitele modificări ale proprietăţii', iar întreaga Carte a IIl-a, adică cea mai mare parte a reglementărilor pe care ea le cuprindea, era consacrată diferitelor moduri prin care se dobândeşte proprietatea.
Privite lucrurile prin prisma dinamicii dreptului civil, adică a circulaţiei bunurilor şi valorilor, ideea poate fi susţinută.
în realitate însă, Titlul II al Cărţii a ll-a, care era intitulat „Despre proprietate", consacra doar trei articole însuşi dreptului de proprietate. Astfel, art. 480 fostul
C. civ. încerca să dea o definiţie dreptului de proprietate, spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Este limpede că, în concepţia fostului Cod civil, dreptul de proprietate conferea titularului său anumite atribute; că sintagma „a se bucura" semnifica posibilitatea pentru proprietar de a stăpâni bunul în această calitate şi de a-l folosi în interesul şi în puterea sa; că lui i se recunoştea şi dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său; că el exercita aceste prerogative în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Apoi, art. 481 fostul C. civ. prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire, ceea ce înseamnă că textul formula principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. în sfârşit, tot la nivel de principiu, art. 482 din acelaşi cod reglementa accesiune a în materia proprietăţii, potrivit cu care proprietatea unui lucru mobil ori imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucrul şi asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Evident, dreptul „la tot ce produce lucrul" nu reprezenta o accesiune, ci rezultatul firesc al exerciţiului prerogativei ius fruendi, recunoscută titularului dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate în noul Cod civil.
întreaga Carte a lll-a a noului Cod civil este consacrată materiei bunurilor. Primul titlu al acestei cărţi vorbeşte despre bunuri şi drepturi reale în general, ca obiecte ale dreptului de proprietate. Reţinem din acest titlu enunţul art. 552 NCC, subsumat capitolului ce enunţă „drepturile reale în general”, potrivit cu care proprietatea este publică sau privată, fiind astfel puse în lumină categoriile fundamentale ale dreptului de proprietate în dreptul nostru civil. Titlurile următoare ale aceleiaşi cărţi reglementează succesiv drep-
tul de proprietate privată, dezmembrămintele acesteia, fiducia, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară şi posesia. Simpla evocare a acestor titluri evidenţiază sistematizarea mult mai riguroasă a materiilor consacrate dreptului de proprietate, realizată prin dispoziţiile legii civile române fundamentale prin introducerea în cadrul noului cod a dispoziţiilor privitoare la dreptul de proprietate publică şi a celor consacrate publicităţii imobiliare, reglementate anterior prin legi speciale ori prin norme disparate, cum era regimul juridic al proprietăţii publice. De asemenea, evidenţiem reglementarea în noul Cod civil a unor instituţii noi în dreptul civil român, cum sunt fiducia şi administrarea bunurilor altuia.
Definiţia dreptului de proprietate.
Literatura juridică de specialitate este unanimă în a defini dreptul de proprietate prin punerea în evidenţă a atributelor pe care acesta le conferă titularului său: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceasta pare a fi şi concepţia noului Cod civil român care, în art. 555, defineşte, discutabil, numai dreptul de proprietate privată ca fiind dreptul titularului de a poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, precizând că, în condiţiile legii, el este susceptibil de modalităţi şi dezmembră-minte, după caz.
Considerăm însă că o asemenea definiţie nu este de natură să pună în evidenţă şi conţinutul social-economic al dreptului analizat. Cu alte cuvinte, spre a înţelege, sub aspect juridic, în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie descifrat modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.
Este posibil ca o parte din atributele dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate, aşa după cum arată art. 555 alin. (2) NCC, sau în temeiul unui raport juridic obligaţional. Spre exemplu, în cazul unui contract de închiriere, locatarul deţine bunul închiriat şi îl foloseşte. Dar el exercită aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Ba, mai mult, şi uzufructuarul este titularul unui drept real care îi conferă stăpânirea şi folosirea unui bun; dar, de regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite atributul dispoziţiei asupra bunului dat în uzufruct altei persoane.
La fel, superficiarul poate exercita atributele de posesie şi folosinţă şi, în anumite limite, chiar şi atributul de dispoziţie.
Prin urmare, simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziţia specifică a celui căruia el aparţine sau a celui care exercită aceste atribute.
Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu.
Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute
ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, dar şi cu voinţa proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparţine, i le concretizează şi le fixează limitele de exercitare.
A doua particularitate a dreptului de proprietate este aceea că proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu. Chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanţă, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietăţii, în cele din urmă, în propriul său intered.
Sintetizând cele expuse succint, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
- sub aspect economic, este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
- exprimă o relaţie socială de apropriere-,
- cuprinde în conţinutul său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei-,
- atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea şi în interesul său propriu.
în concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existentă.
Scurtă privire de ordin istoric asupra evoluţiei dreptului de proprietate.
Am arătat mai sus că, atunci când în societatea primitivă oamenii şi-au însuşit primele elemente necesare existenţei lor, a fost vorba despre o însuşire la nivelul individului.
Asupra anumitor bunuri, în special pământul, însuşirea se realiza la nivelul unor colectivităţi, care au devenit din ce în ce mai mici, până la nivelul unei familii.
Adevărata consacrare juridică a dreptului de proprietate apare însă în dreptul roman, în epoca celor XII Table, când s-a ajuns, pe diferite căi. la partajarea pământului şi la instituirea unui drept de proprietate individuală ce avea ca titular pe pater familias, care exercita puterea deplină asupra bunurilor proprietatea sa: dominium ex iure quiritum. Acest dominium, suveran, exclusiv şi perpetuu, conferă proprietarului trei atribute esenţiale: ius utendi, ius fruendişi ius abutendi. Ne aflăm în prezenţa construcţiei desăvârşite a prerogativelor pe care le cuprinde dreptul de proprietate, fără a lua în considerare în vreun fel exerciţiul lor într-un cadru social, care să cuprindă şi anumite limite. S-a observat că Digestele sancţionau totuşi anumite tulburări cauzate de proprietar vecinilor prin exerciţiul dreptului său, fără
însă ca prin aceasta să se poată vorbi despre o funcţie socială a dreptului de proprietate.
în Evul Mediu, raporturile de proprietate sunt mai complexe, dar numai cu privire la proprietatea imobiliară; bunurile mobile nu au mare importanţă economică, de aceea se spunea res mobilis, res vilis.
Cât priveşte proprietatea imobiliară, aceasta era divizată după raporturile sociale de vasalitate ce predominau în Evul Mediu între dominium eminens, care aparţinea proprietarului feudal, şi dominium utile, care aparţinea diverşilor săi vasali.
în Franţa, spre exemplu, s-a ajuns ca dominium eminens al proprietarului feudal să devină un simplu atribut al rangului acestuia de senior, pe când adevăratele atribute ale acestui drept să fie exercitate de titularii lui dominium uf/'/e. Mai mult, spre a se ajunge la centralizarea puterii regale, s-au realizat construcţii juridice care să transfere dominium eminens către rege, de unde s-a dedus posibilitatea pentru stat, a cărui expresie regele o întruchipa, iar celebra formulă a regelui Ludovic al XlV-lea - L'Etat, c'est moi- este revelatoare în acest sens, să intervină în exerciţiul dreptului de proprietate individuală.
Revoluţiile burgheze, în special cele din Anglia şi Franţa, au avut ca scop, printre altele, şi „descătuşarea" dreptului de proprietate de sistemul de raporturi contorsionate cunoscut de societatea feudală.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a Revoluţiei franceze din anul 1789 proclamă, în art. 2, că „scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Acestea sunt libertatea, proprietatea etc.” Aşadar, proprietatea şi libertatea persoanei apar ca drepturi naturale, inerente omului.
Dreptul de proprietate redevine absolut şi perpetuu, sacru şi inviolabil, fără a se mai face distincţie între bunurile mobile şi cele imobile. Expresia juridică a acestor trăsături este reglementarea, chiar şi sumară, a dreptului de proprietate în Codul civil francez de la 1804, care consacră toate aceste atribute.
Se recunoaşte doar posibilitatea statului de a expropria pe particulari, dar numai pentru interese de utilitate publică şi cu plata de despăgubiri.
Dreptul de proprietate a continuat să evolueze şi în epoca modernă şi contemporană. Mai întâi, este de reţinut că s-a extins însuşi domeniul acestui drept prin apariţia şi reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra creaţiei artistice, ştiinţifice, asupra invenţiilor, inovaţiilor, mărcilor de fabrică şi de serviciu, desenelor etc.
în al doilea rând, epoca modernă cunoaşte mişcări deosebite ale proprietăţii private, prin naţionalizări sau, în sens invers, privatizări ale unor sectoare economice, în funcţie de interesele societăţii, exprimate prin forţele politice de diferite tendinţe care preiau puterea în urma unor alegeri libere şi democratice.
în al treilea rând, datorită dezvoltării tehnice şi globalizării economiei mondiale, asistăm la concentrări de capitaluri şi formarea, în diverse domenii - servicii, industrie, comerţ -, a unor societăţi transnaţionale care depăşesc ceea ce se înţelegea până în prezent prin proprietatea individuală.
în al patrulea rând, dezvoltarea economică a impus şi impune dezvoltarea proprietăţii mobiliare. într-adevăr, creditul, finanţele, societăţile cu capitaluri imense au impus crearea unui regim juridic deosebit pentru bunurile mobile incorporale, cum ar fi titlurile de credit, acţiunile şi obligaţiunile societăţilor. De asemenea, bunuri mobile de o importanţă economică deosebită, cum ar fi navele şi aeronavele, se bucură de un regim juridic deosebit, asemănător bunurilor imobile. Astfel, acestea sunt supuse regimului înmatriculării în registre speciale, iar asupra lor se pot constitui ipoteci.
în al cincilea rând, societatea civilă a devenit din ce în ce mai exigentă cu privire la corelaţia între dezvoltarea economico-socială a statelor şi prezervarea unui mediu înconjurător cât mai sănătos. De aceea, statele sunt nevoite, din ce în ce mai mult, pe plan intern, regional sau universal, să adopte măsuri legislative prin care să impună norme cât mai severe de protejare a acestuia.
în sfârşit, ca unul care am scris în domeniu, nu putem să nu spunem câteva cuvinte despre „întreruperea” dezvoltării sociale dată de scurta existenţă la scara istoriei omenirii, dar cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru câteva generaţii care au trăit realităţile respective, a proprietăţii socialiste. Apărută mai întâi ca o idee utopică într-un anumit context istoric, ea s-a transformat, din păcate, în realitate socială în mai multe ţări europene, din Asia şi din Caraibe.
Socializarea mijloacelor de producţie, împinsă până la absurd în unele ţări, printre care şi România, s-a dovedit o frână în calea dezvoltării societăţilor respective. Statul omniprezent, mai ales în economie, totalitar şi asupritor în celelalte relaţii sociale şi-a dovedit incapacitatea de a asigura progresul firesc al ţărilor respective. Nu numai datele statistice, ci realităţile crude trăite au demonstrat din plin acest lucru.
Prăbuşirea regimurilor totalitare din ţările europene din anul 1989, în modurile cunoscute, a fost de natură să integreze şi aceste state în procesul de dezvoltare economică normală, bazat pe proprietatea privată, la care se revine, nu fără greutăţi şi obstacole de natură diversă.
Dacă, din acest punct de vedere, mai există astăzi câteva „bastioane" ale proprietăţii socialiste date de Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba, China oferă un exemplu interesant de „coexistenţă paşnică", cel puţin din anii 1980 şi până în prezent, între ideologia statală totalitară şi dezvoltarea proprietăţii private.
Drept comparat
Constituţiile şi codurile civile ale statelor europene occidentale adoptate în secolul al XlX-lea sau pe parcursul secolului XX au fost influenţate de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a Revoluţiei franceze din anul 1789, care, în art. 17, proclamă dreptul de proprietate sacru şi inviolabil.
Astfel, art. 544 C. civ. francez, care, după cum se ştie, a servit ca model mai multor coduri europene şi ale unor state din America Latină, adoptate ulterior, printre care şi Codul civil român de la 1864, defineşte proprietatea ca fiind „dreptul de a
se bucura şi de a dispune de lucruri, în modul cel mai absolut (!), cu condiţia de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente”.
Este interesant de reţinut că, în Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, în vigoare, nu există dispoziţii specifice cu privire la dreptul de proprietate. Nu mai puţin, preambulul acesteia dispune că „poporul francez proclamă solemn ataşamentul său la Declaraţia drepturilor omului şi principiilor suveranităţii naţionale astfel cum ele sunt definite prin Declaraţia de la 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1946”. Aşa fiind, având a se pronunţa asupra conformităţii naţionalizărilor întreprinse de Guvernul socialist francez ajuns la putere în urma alegerilor prezidenţiale şi legislative din anul 1981 cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1958, Consiliul Constituţional francez a statuat în sensul că dreptul de proprietate are un caracter fundamental pentru societatea franceză. în acest sens, înalta jurisdicţie constituţională reafirmă că. „dacă ulterior anului 1789 şi până în zilele noastre finalităţile şi condiţiile de exercitare a dreptului de proprietate au cunoscut o evoluţie caracterizată atât prin notabila extindere a câmpului său de aplicare la domenii individuale noi, cât şi prin limitări impuse de interesul general, înseşi principiile enunţate de Declaraţia drepturilor omului au deplină valoare constituţională, atât în ceea ce priveşte caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cărui conservare constituie unul dintre scopurile societăţii politice şi care este pus pe acelaşi plan cu libertatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, cât şi în ceea ce priveşte garanţiile conferite titularilor acestui drept şi prerogativele puterii publice”. Altfel spus, deşi drept fundamental, dreptul de proprietate poate suferi, prin decizii ale autorităţilor publice, anumite restrângeri dictate de interese de utilitate publică, în condiţiile legii.
în Italia, art. 436 C. civ. de la 1865 avea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez. Codul civil italian din anul 1942 însă, deşi recunoaşte că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv şi individual asupra unui lucru (art. 832), prin art. 836 impune obligaţia proprietarilor, cel puţin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcţiilor economice şi exigenţelor producţiei naţionale.
Codul civil german de la 1900 dispune, în art. 903, că proprietarul, în măsura în care legea sau drepturile unor terţe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său aşa cum doreşte şi de a împiedica orice ingerinţă din partea unei alte persoane. De reţinut că nu se face nicio menţiune despre caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituţia de la Weimar, adoptată de Germania în anul 1919, proclama că „proprietatea obligă", iar Constituţia germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului şi cu respectarea intereselor generale ale societăţii.
La rândul său, Codul civil elveţian, elaborat sub dublă influenţă, franceză şi germană, prevede, în art. 641, că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să îl revendice de la oricine îl deţine şi să respingă orice uzurpare".
Doctrina elveţiană defineşte dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală şi exclusivă a unui bun, în limitele ordinii juridice, care conferă titularului său dreptul de a uza de lucru, de a se bucura (!) de acesta şi de a dispune de el material şi juridic. Proprietatea absoarbe toate utilităţile bunului, în ciuda numeroaselor sale restricţii impuse de lege. Lege mult mai modernă, Codul civil elveţian reglementează proprietatea colectivă şi coproprietatea, în special cea pe etaje (art. 646 şi urm.). De asemenea, conţine dispoziţii de principiu privitoare la proprietatea funciară (art. 655 şi urm.).
în materia proprietăţii, sistemul de drept englez este total diferit de cel continental. Astfel, mai întâi, raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relaţii de vasalitate, au fost înlăturate abia în decursul secolului al XX-lea, perioadă în care s-au simplificat tranzacţiile imobiliare şi s-a introdus publicitatea imobiliară. Totuşi, în concepţia dreptului funciar englez. Coroana regală continuă a deţine, cel puţin teoretic, dominium eminens asupra totalităţii pământului englez. De unde consecinţa că întreaga suprafaţă de teren a Regatului britanic ar reveni Coroanei, atunci când nu ar mai exista nicio persoană care să deţină un titlu valabil asupra terenului.
Este de reţinut că în dreptul englez termenul de property desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce se înţelege în mod obişnuit în dreptul continental prin dreptul de proprietate corespunde, în dreptul englez, termenului de ownership şi are ca obiect bunurile mobile.
în privinţa proprietăţii imobiliare se admite că deţinătorii acesteia (estates) exercită real property asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune pe o durată de timp. spre deosebire de cel care închiriază terenul, care exercită personal property. Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieţii concesionarului şi a descendenţilor acestuia, astfel că, practic, se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.
Dreptul de proprietate în acte internaţionale.
După cel de-al Doilea Război Mondial, faţă de ororile pe care acesta le-a declanşat şi întreţinut în lume timp de şase ani, comunitatea internaţională, acţionând prin diverse organizaţii în plan universal sau în plan regional, a adoptat norme de protecţie a drepturilor omului. Printre aceste drepturi este prevăzut şi dreptul de proprietate.
Astfel, Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prevede, în art. 17, că „orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivităţi, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. Textul, ca întreaga Declaraţie de altfel, are valoare proclamatorie şi nu există niciun instrument juridic de natură a-i controla aplicarea concretă.
în această ordine de idei, este de reţinut că un tratat internaţional de o importanţă cu totul deosebită este Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată de ţările membre ale Consiliului Europei la Roma
la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 şi intrată în vigoare pentru ţara noastră la 20 iunie 1994, care prevede, în art. 1 parag. 1 din Protocolul său adiţional nr. 1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Paragraful 2 al aceluiaşi text din Protocolul nr. 1 prevede că aceste dispoziţii nu sunt de natură să aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general.
Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al cărei rol esenţial este de a veghea modul în care statele semnatare îşi respectă angajamentul juridic şi politic de a asigura protecţia, la scară naţională, a drepturilor pe care Convenţia le reglementează, a decis, într-o juris-prudenţă constantă, că textul amintit conţine trei norme distincte: prima, care este cuprinsă în prima frază a parag. 1 al textului, are un caracter general şi enunţă principiul respectului proprietăţii-, a doua, figurând în a doua frază a aceluiaşi paragraf, vizează privarea de proprietate, căreia îi impune anumite condiţii; cât priveşte a treia normă, cuprinsă în parag. 2 al textului, ea recunoaşte statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprietar în conformitate cu interesul general. Aceste ultime două norme însă, care reprezintă exemple particulare de atingeri aduse dreptului de proprietate, trebuie să fie interpretate în lumina principiului înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept.
Aşa fiind, orice măsură care reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate trebuie să asigure „un just echilibru" între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, competentă a veghea la corecta aplicare a normelor dreptului Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a acestei Uniuni - Curtea de la Luxembourg -a decis că „drepturile fundamentale (ale omului), în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate. Aceasta înseamnă că restricţiile ce răspund unor obiective
de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere înseşi substanţei dreptului garantat".
De altfel, după ce în art. 17 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dispune că orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal, în partea sa finală prevede că folosinţa bunurilor poate fi reglementată de lege în limitele impuse de interesul general.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Dreptul de proprietate
