Drept de retenţie
| Comentarii |
|
drept de retenţie, mijloc specific de garantare a obligaţiilor - reprezentând uneori şi o formă de manifestare a excepţiei de neexecutare - constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Potrivit legii, se bucură de un drept de retenţie: a) vânzătorul asupra lucrului vândut, până la plata preţului; b) depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; c) comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului, până la plata sumelor ce i se cuvin pentru cheltuieli sau îmbunătăţiri; d) creditorul gaj ist asupra bunului gajat, până la plata integrală a datoriei cu dobânzile şi cheltuielile aferente; e) locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii etc. în principiu, nimic nu se opune ca un drept de retenţie să fie constituit şi în alte cazuri, prin convenţia părţilor, singura condiţie ce trebuie respectată este ca, între bunul deţinut de creditor şi datoria debitorului să existe o legătură obiectivă de conexitate (datoria să se fi născut în legătură cu acel lucru).
drept de retenţie, drept al creditorului care deţine un lucru aparţinând debitorului de a refuza să-l restituie atâta vreme cât nu i se plăteşte datoria în legătură cu acel lucru. De ex., au drept de retenţie vânzătorul asupra bunului vândut, până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului aflat în depozit, până la plata cheltuielilor efectuate cu păstrarea lui; creditorul asupra bunului ce i s-a dat în gaj, până la plata integrală a datoriei, cu dobânzile şi cheltuielile aferente; comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului succesoral, până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului aflat în depozit, până la plata cheltuielilor efectuate cu păstrarea lui; creditorul asupra bunului ce i s-a dat în gaj, până la plata integrală a datoriei, cu dobânzile şi cheltuielile aferente; comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului succesoral, până la plata cheltuielilor făcute sau îmbunătăţirile pe care le-a adus imobilului; locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor care îi sunt datorate.
dreptul de retenţie, numit şi debitum cum re iunctum, este acel drept real de garanţie imperfect, ce constă în posibilitatea deţinătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor până când acesta nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat [art. 2495 alin. (1) C.civ.].
Ca aplicaţii legale ale dreptului de retenţie, menţionăm: art. 352 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „soţul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”; art. 566 alin. (4) C.civ. potrivit căruia, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, „pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare”; art. 2029 C.civ., potrivit căruia, „pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”; art. 2053 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa”.
dreptul de retenție, Reglementare legală. Fundamentul dreptului de retenţie. Noţiune. Caracterele juridice ale dreptului de retenţie. Condiţiile naşterii dreptului de retenţie. Atributele şi funcţia de garanţie a dreptului de retenţie. Stingerea dreptului de retenţie.
Reglementare legală.
Dreptul de retenţie beneficiază de o reglementare generală în cuprinsul art. 2495-2499 Noul Cod Civil. De asemenea, actualul Cod prevede diverse cazuri de aplicare a dreptului de retenţie în diferite materii ale dreptului civil. Avem în vedere, printre altele:
- art. 566 alin. (6) noul Cod Civil, ce instituie un drept de retenţie asupra produselor bunului frugifer, până la restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru producerea şi culegerea lor;
- art. 937 alin. (3) noul Cod Civil, care recunoaşte posesorului de bună-credinţă al bunului furat sau pierdut, pe care l-a cumpărat „dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică”, un drept de retenţie opozabil proprietarului bunului, până la achitarea către creditorul retentor a preţului pe care acesta l-a plătit la cumpărare;
- art. 1154 alin. (3) noul Cod Civil, care reglementează dreptul de retenţie al donatarului obligat la raport pentru garantarea restituirii cheltuielilor rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome, necesare şi utile până la data raportului;
- art. 2029 noul Cod Civil, care recunoaşte un drept de retenţie mandatarului asupra bunurilor primite de la mandant sau pentru acesta, în vederea garantării creanţelor: în restituirea cheltuielilor rezonabile avansate de către mandatar pentru executarea mandatului; în repararea prejudiciului cauzat mandatarului în executarea mandatului; precum şi în achitarea onorariului mandatarului, atunci când mandatul este cu titlu oneros .
Fundamentul dreptului de retenţie
Ceea ce justifică existenţa dreptului de retenţie este prezenţa unei legături speciale între creanţa creditorului retentor şi bun, denumită conexitate materială sau obiectivă (debitum cum re iunctum).
Ne aflăm în prezenţa unei conexităţi materiale, atunci când dreptul de creanţă se naşte în legătură directă cu bunul. Aşa se întâmplă, atunci când creditorul efectuează cheltuieli necesare şi utile asupra bunului grevat [art. 2495 alin. (1) noul Cod Civil]. Există o
atare conexiune şi între creanţa în repararea prejudiciului cauzat creditorului retentor şi bunul care a cauzat paguba [art. 2495 alin. (1) noul Cod Civil]. Conexitatea materială nu trebuie însă limitată la aceste situaţii, ci existenţa ei trebuie semnalată ori de câte ori naşterea dreptului de creanţă este în strânsă legătură cu bunul. Invocăm în acest sens, cu titlu de exemplu, art. 937 alin. (3) noul Cod Civil, text invocat anterior, care recunoaşte posesorului de bună-credinţă un drept de retenţie, fară ca dreptul de creanţă născut în legătură cu bunul să se subsumeze vreuneia dintre situaţiile avute în vedere de art. 2495 alin. (1)noul Cod Civil
Dreptul de retenţie nu trebuie confundat cu excepţia de neexecutare a contractului. La baza excepţiei de neexecutare se află conexitatea (legătura) juridică dintre două obligaţii, care îşi au originea în acelaşi raport sinalagmatic. Tocmai de aceea, atunci când refuzul de restituire a bunului se întemeiază pe o conexitate juridică, trebuie semnalată prezenţa excepţiei de neexecutare şi nu a dreptului de retenţie. Dacă refuzul de restituire se întemeiază atât pe o conexitatea materială, cât şi pe conexitatea juridică, creditorul poate apela atât la beneficiul dreptului de retenţie, cât şi la cel al excepţiei de neexecutare'.
Noţiune
Potrivit art. 2495 alin. (1) noul Cod Civil: „Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”, iar, potrivit alin. (2): „Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.
Definiţia oferită dreptului de retenţie nu este la adăpost de critici consistente.
In primul rând, utilizarea termenului de creditor pentru a desemna persoana îndreptăţită la predarea sau restituirea bunului este improprie, atât timp cât ea nu acoperă toate situaţiile în care poate fi recunoscut dreptul de retenţie. Creditorul este o noţiune cantonată în perimetrul raportului juridic obligaţional, desemnând subiectul activ al acestuia, pe când dreptul de retenţie poate fi recunoscut şi în afara acestor raporturi. Este, spre exemplu, cazul proprietarului care îşi revendică bunul şi căruia i se opune un drept de retenţie de către posesor până la achitarea cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a efectuat în legătură cu bunul. Or, proprietarul nu este creditorul obligaţiei de predare sau de restituire a bunului.
în al doilea rând, formularea în sensul căreia un bun poate fi reţinut ..) cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept (...)” sugerează că dreptul de retenţie poate fi recunoscut şi atunci când obligaţia de restituire sau predare a bunului şi creanţa creditorului retentor au o origine comună. însă comunitatea de origine dintre două obligaţii explică existenţa între ele a unei conexităţi juridice, de natură a justifica incidenţa excepţiei de neexecutare. Se creează astfel premisele unui melanj inacceptabil între excepţia de neexecutare şi dreptul de retenţie.
în al treilea rând, alin. (2) al art. 2495 noul cod civil poate fi sursa unor confuzii, în măsura în care el s-ar constitui în temei pentru aplicarea dreptului de retenţie şi dincolo de situaţiile în care există o conexitate materială între creanţă şi bun.
în funcţie de aspectele relevate sub aspectul fundamentului său, precum şi criticile deja exprimate asupra conţinutului art. 2495 noul Cod Civil, vom defini retenţia ca fiind acel drept subiectiv civil ce conferă titularului - creditor al datoriei născute în legătură cu bunul - puterea de a reţine şi de a refuza restituirea unui bun până când debitorul său va stinge obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul respectiv.
Caracterele juridice ale dreptului de retenţie
A. Caracterul legal al dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie se naşte în temeiul legii, independent de orice manifestare de voinţă a creditorului, atunci când sunt îndeplinite cerinţele naşterii sale.
B. Caracterul real aI dreptului de retenţie. Codul civil priveşte dreptul de retenţie ca fiind o garanţie reală, alături de ipotecă şi gaj. Este adevărat că o asemenea calificare nu rezultă în mod expres, dar spre această concluzie conduce aşezarea topografică a dispoziţiilor legale ce îl reglementează. Astfel, textele legale ce-i sunt incidente sunt poziţionate în capitolul VI denumit „Dreptul de retenţie”, aflat, la rândul său, în cadrul Titlului XI, „Privilegiile şi garanţiile reale”.
Totuşi, este dificilă caracterizarea dreptului de retenţie ca o veritabilă garanţie reală în configuraţia legală ce i-a fost conferită. Pe de-o parte, dreptul de retenţie nu conferă titularului său niciun drept de preferinţă. Chiar dacă art. 2339 alin. (1) lit. b)
noul Cod Civil recunoaşte în materie mobiliară creditorului retentor un privilegiu, această garanţie se asociază dreptului de retenţie, fără a-i modifica prerogativele. Mai apoi, dreptul de retenţie nu conferă titularului său un veritabil drept urmărire. Este adevărat că, în temeiul dreptului de retenţie, creditorul retentor are posibilitatea redobândirii bunului în ipoteza deposedării sale involuntare, dar acţiunea sa este subsumată regulilor aplicabile prescripţiei acţiunii principale [art. 2499 alin. (2) teza a Il-a noul Cod Civil].
Doar opozabilitatea mai largă a retenţiei şi indivizibilitatea sa apropie retenţia de mecanismul descris de garanţiile reale. în atare condiţii, dreptul de retenţie se configurează, mai degrabă, ca o garanţie reală imperfectă.
C. Caracterul accesoriu. Dreptul de retenţie nu are o existenţă de sine stătătoare. El se constituie pentru a însoţi şi garanta un drept de creanţă. Această relaţie de dependenţă legitimează caracterizarea retenţiei drept un accesoriu al creanţei garantate. Ca o consecinţă: naşterea dreptului de retenţie nu poate fi concepută în absenţa unei creanţe pe care să o garanteze; transmiterea dreptului de creanţă implică şi cedarea dreptului de retenţie, cu precizarea că această ultimă operaţiune nu se poate realiza decât dacă cesionarul intră în stăpânirea bunului; oricare ar fi cauza ce provoacă stingerea creanţei, ea atrage şi pierderea dreptului de retenţie.
Condiţiile naşterii dreptului de retenţie
Naşterea dreptului de retenţie nu poate fi concepută în afara unei conexităţi materiale dintre creanţă şi bun. Analiza acestei cerinţe indeniabile constituirii retenţiei a fost realizată anterior, în condiţiile în care conexitatea este mai mult decât o simplă condiţie, ea fiind însuşi fundamentul dreptului de retenţie. Pe lângă existenţa unei asemenea conexităţi, naşterea dreptului de retenţie depinde de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- creanţa garantată trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă. De asemenea, ea trebuie să fie posterioară sau, cel mult, concomitentă cu momentul intrării retentorului în stăpânirea bunului;
- bunul grevat trebuie să se afle în detenţia creditorului retentor. De menţionat că detenţia bunului trebuie să nu provină dintr-o faptă ilicită, să nu fie abuzivă ori nelegală [art. 2496 alin. (1) noul Cod Civil];
- bunul grevat trebuie să fie unul corporal. Această cerinţă este consecinţa logică a celei anterioare. Este indiferent dacă bunul este unul mobil sau unul imobil. Nu pot face însă obiect al dreptului de retenţie bunurile insesizabile [2496 alin. (1) noul Cod Civil].
îndeplinirea tuturor acestor cerinţe conduce la naşterea dreptului de retenţie. Creditorul are opţiunea de a se prevala sau nu de existenţa retenţiei. Valorificarea dreptului de retenţie poate avea loc atât extrajudiciar, cât şi pe cale judiciară. în această ultimă ipoteză, dată fiind natura legală a retenţiei, se conturează concluzia că instanţele de judecată nu acordă acest drept, ci îl constată. Aşadar, puterile judecătorului se limitează la a stabili dacă, în speţa dedusă judecăţii, sunt sau nu îndeplinite elementele necesare naşterii retenţiei, el neavând posibilitatea să refuze recunoaşterea acestei garanţii.
O menţiune se mai impune. Uneori, legiuitorul interzice în mod expres recunoaşterea dreptului de retenţie. Cu titlu general, art. 2496 alin. (2) noul Cod Civil, prevede că dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă' decât în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, nimic nu opreşte legiuitorul să interzică în mod expres, în anumite materii, aplicarea dreptului de retenţie. Un astfel de exemplu este cel prevăzut de art. 2153 noul Cod Civil, text care interzice expres comodatarului posibilitatea de a invoca un drept de retenţie pentru garantarea obligaţiilor ce cad în sarcina comodantului.
Atributele şi funcţia de garanţie a dreptului de retenţie
A. Atributele dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie conferă titularului său o singură prerogativă, aceea de a refuza predarea bunului grevat. Creditorul retentor este un simplu detentor precar, el nu are dreptul să folosească bunul grevat şi nici să îşi însuşească fructele acestuia. Este adevărat că el este obligat să culeagă fructele bunului frugifer [art. 2497 noul Cod Civil, prin raportare la art. 796 alin. (1) noul Cod Civil], însă ele revin proprietarului bunului, aşa cum prevede art. 550 noul Cod Civil Până la achitarea datoriei născute în legătură cu bunul, dreptul de retenţie se extinde şi asupra fructelor, ele urmând să fie remise proprietarului bunului odată cu stingerea retenţiei.
B. Funcţia de garanţie a dreptului de retenţie. Prin faptul că titularul său poate refuza restituirea bunului grevat până la achitarea datoriei născute în legătură cu el, în mod indubitabil, dreptul de retenţie îndeplineşte o funcţie de garanţie în vederea realizării creanţei retentorului.
Eficacitatea funcţiei de garanţie a dreptului de retenţie depinde, în esenţă, de doi factori: opozabilitatea dreptului de retenţie şi indivizibilitatea sa.
a) Opozabilitatea dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie asigură titularului său o singură prerogativă, aceea de a refuza predarea bunului. Măsura în care această
unică putere se impune respectului terţilor este în mod neîndoielnic esenţială pentru eficacitatea acestei garanţii.
Codul civil acordă opozabilităţii dreptului de retenţie un singur articol. Este vorba de art. 2498 noul Cod Civil ce cuprinde două alineate. Primul dintre ele instituie regula potrivit căreia dreptul de retenţie este opozabil terţilor, pentru aceasta nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. Al doilea alineat se constituie într-o excepţie de la regula enunţată, în măsura în care titularul dreptului de retenţie nu se poate opune urmăririi silite a bunului grevat, indiferent dacă creditorul urmăritor este unul chirografar sau unul garantat real.
Rezultă că dreptul de retenţie este opozabil debitorului obligaţiei garantate, proprietarului bunului, atunci când acesta nu se identifică cu persoana debitorului şi autorului deposedării retentorului de bunul grevat. El este inopozabil creditorilor aceluiaşi debitor. Teza finală a alin. (2) a art. 2498 noul Cod Civil îngăduie însă titularului dreptului de retenţie să participe la distribuirea preţului în condiţiile prevăzute de lege. Posibilitatea retentorului de a se îndestula din valoarea bunului grevat nu este expresia vreunui atribut conferit de dreptul de retenţie, ci decurge din calitatea sa de creditor. Atunci când bunul urmărit este unul mobil, retentorul beneficiază şi de un privilegiu special mobiliar ce îşi are sorgintea în conţinutul art. 2339 alin. (1) lit. b) noul Cod Civil în schimb, dacă bunul supus urmăririi este unul imobil, retentorul are statutul unui simplu creditor chirografar urmând să suporte, în vederea realizării creanţei sale, concursul celorlalţi creditori.
b) Indivizibilitatea dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie este expresia unei legături particulare dintre bun şi creanţă, aşa încât apare logic ca el să subziste atât timp cât există însăşi conexitatea ce l-a generat, indiferent de modificările pe care bunul sau creanţa le înregistrează.
Această particularitate a retenţiei de a asigura titularului său puterea de a păstra bunul în totalitatea lui cât timp subzistă conexitatea ce-1 fundamentează, independent de modificările bunului sau creanţei, desemnează tocmai indivizibilitatea sa.
încercând să detaliem, indivizibilitatea dreptului de retenţie ar presupune următoarele: divizarea activă sau pasivă a obligaţiei nu produce nici o consecinţă asupra dreptului de retenţie care continuă să greveze bunul în integralitatea lui; în caz de divizare a bunului, fiecare fracţiune poate fi reţinută până la plata întregii datorii; dacă se stinge o parte din datorie, dreptul de retenţie continuă să greveze bunul în întregimea sa.
Astfel configurată, indivizibilitatea contribuie în mod neîndoielnic la realizarea funcţiei de garanţie a dreptului de retenţie.
Stingerea dreptului de retenţie
Pierderea dreptului de retenţie poate avea loc pe cale accesorie, ca urmare a stingerii obligaţiei garantate sau pe cale principală, când creanţa pe care o garantează supravieţuieşte retenţiei.
Codul civil reglementează două modalităţi de stingere a dreptului de retenţie pe cale principală:
- potrivit art. 2499 alin. (1) noul Cod Civil, dreptul de retenţie se stinge în ipoteza în care cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă. In aceste situaţii, dispare raţiunea recunoaşterii dreptului de retenţie, din moment ce realizarea creanţei retentorului poate avea loc prin îndestularea creditorului din suma consemnată sau prin valorificarea garanţiei constituite în favoarea lui;
- în conformitate cu art. 2499 alin. (2) noul Cod Civil, dreptul de retenţie nu se stinge prin deposedarea involuntară a retentorului de bunul grevat, el având posibilitatea să solicite restituirea lui sub rezerva incidenţei prescripţiei acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă. per a contrario, retenţia se stinge prin deposedarea voluntară a retentorului, care are natura juridică a unei renunţări tacite la dreptul de retenţie.
Pe lângă aceste modalităţi de stingere expres prevăzute de lege, dreptul de retenţie se mai stinge:
- prin pieirea materială a bunului;
- ca urmare a decăderii creditorului retentor, cu titlu de sancţiune, atunci când abuzează de folosinţa bunului sau chiar ca urmare a simplului fapt al folosirii lui.
Dreptul de retenţie nu poate fi invocat, pentru prima dată, într-o contestaţie la executarea hotărârii prin care se obligă constructorul unui imobil să lase acel imobil în posesia proprietarului.
C.A. Bucureşti, secţia a lll-a, decizia nr. 200 din 22 decembrie 18831
Dreptul de retenţiune trebuie propus şi dezbătut o dată cu fondul, iar nu când se face contestare la punerea în posesiune a proprietarului asupra imobilului, căci, dacă s-ar admite acest sistem, s-ar viola dreptul ce îl avea partea de a se
Citește mai mult
apăra pe căile ordinare, obligând-o să facă aceasta pe tărâmul excepţiei.O chestiune aşa de importantă, un cap de cerere nou, pe care părţile nu l-au formulat şi nu l-au avut în vedere şi pe care judecata nu l-a atins, nu se poate rezolva pe cale de contestaţie la executarea hotărârii prin care se obligă constructorul a lăsa imobilul pe care l-a construit în posesia proprietarului, făra a se viola principiul celor două grade de jurisdicţie.