Limitele materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată
| Comentarii |
|
limitele materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată, Precizări preliminare. Delimitări. Spaţiul de deasupra terenului. Subsolul terenului.Terenurile cu ape.
Precizări preliminare. Delimitări.
Atunci când vorbim despre limitele materiale ale dreptului de proprietate privată asupra unui bun, este evident că avem în vedere „starea sa fizică”, adică însăşi corporabilitatea bunului respectiv, fie el mobil sau imobil. însă problema unor asemenea limite materiale priveşte numai bunurile mobile ori imobile corporale: bunurile incorporale ca valori patrimoniale pot forma, eventual, numai obiectul unor limite juridice ale exerciţiului dreptului de proprietate.
Dar, chiar şi atunci când avem în vedere limitări materiale ce privesc bunurile corporale, încă se impun anumite distincţii. Cum s-a spus, în privinţa bunurilor mobile corporale, corporabilitatea lor este, „de regulă, clară şi precisă, de natură a stabili înseşi limitele în care au a fi exercitate atributele dreptului de proprietate asupra bunului. Desigur, potrivit naturii şi destinaţiei bunului, proprietarul îi poate schimba configuraţia „fizică”, modificându-i astfel limitele corporabilităţii, prin exercitarea dreptului de dispoziţie materială ca atribut al dreptului de proprietate privitor la un anumit bun corporabil. Dacă cel care antamează corporabilitatea bunului mobil este un terţ, au a fi luate în discuţie posibilele raporturi juridice născute între proprietar şi terţa persoană, raporturi ce au ca obiect material bunul în discuţie; în absenţa unor asemenea raporturi, se va putea pune problema angajării răspunderii civile delictuale a terţului pentru atingerile aduse „corporabilităţii bunului”.
Cu referire la bunurile imobile, din punctul de vedere al limitelor materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate, trebuie să distingem între construcţii şi terenuri, în privinţa construcţiilor, configuraţia „fizică" a acestora determină înseşi limitele materiale ale dreptului de proprietate asupra lor; o schimbare a acestor limite prin intervenţia proprietarului prin exercitarea prerogativei dispoziţiei materiale asupra construcţiei nu va putea fi făcută decât cu respectarea legislaţiei speciale în materie, cu precizarea că, într-o astfel de situaţie, schimbarea configuraţiei materiale a bunului se va putea face numai prin respectarea unei limitări juridice a exer
ciţiului dreptului de proprietate asupra bunului, anume prin voinţa legiuitorului, care impune respectarea unei anumite discipline în construcţii, în interes general. De asemenea, dacă, prin ipoteză, obiectul dreptului de proprietate poartă asupra unui apartament situat într-un imobil cu mai multe apartamente cu proprietari diferiţi şi apare un litigiu între proprietarii acestora privitor la limitele materiale ale dreptului lor, urmează ca acel litigiu să fie soluţionat după regulile prevăzute de lege în materia coproprietăţii forţate.
Mai complicată este problema limitelor materiale ale dreptului de proprietate asupra terenurilor, deoarece acesta cuprinde, cel puţin teoretic, nu numai suprafaţa terenului, ci şi spaţiul situat deasupra sa, precum şi subsolul său. într-adevăr, potrivit art. 559 alin. (1) NCC, proprietatea terenului se întinde si asupra subsolului şi a spaţiului deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Formularea principiului este cel puţin seducătoare şi reflectă ideea „deplinătăţii" dreptului de proprietate. Precizarea finală este însă de natură să confere un anumit „realism" modului în care legiuitorul a voit să definească limitele materiale ale dreptului de proprietate asupra terenurilor, aşa după cum vom arăta în cele ce urmează. în orice caz, în această materie legiuitorul român modern a fost mult mai „precaut" decât cel de la 1864, care scrisese în art. 489 fostul C. civ. că „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi subfeţei lui”, fără nicio altă precizare.
74. Suprafaţa terenului. Firesc este ca orice proprietar al unui teren, indiferent care i-ar fi natura şi destinaţia, să cunoască suprafaţa acestuia, adică întinderea materială a dreptului său. în măsura în care proprietarul are un titlu în sensul de instrumentum asupra terenului său, de regulă acesta cuprinde menţiuni cu privire la întinderea suprafeţei acelui teren, vecinătăţile sale şi poate fi însoţit de planuri cadastrale. Dacă terenul este înscris în cartea funciară, această înscriere cuprinde şi o „descriere" a imobilului, astfel cum dispune art. 876 alin. (1) NCC, descriere ce are ca o componentă esenţială întinderea suprafeţei terenului. Eventualele litigii dintre proprietarii vecini pentru determinarea exactă a întinderii materiale a suprafeţelor de teren asupra cărora poartă dreptul lor de proprietate imobiliară vor putea fi soluţionate pe calea unei acţiuni în justiţie specifice, anume acţiunea în grăni-ţuire, pe temeiul art. 560 NCC (art. 584 din fostul cod). Vom analiza însă această acţiune atunci când vom pune în discuţie mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate, pentru că, aşa după cum vom vedea, ea poate fi concepută ca o acţiune în justiţie ce are ca scop apărarea acestui drept prin stabilirea cât mai exactă a limitelor materiale ale obiectului său, terenul asupra căruia poartă dreptul. Nu mai puţin, potrivit art. 561 NCC, orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea sa, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate (art. 585 fostul C. civ.). Precizăm că, de regulă, textul are în vedere ipoteza inexistenţei unui conflict între proprietarii vecini cu privire la limitele suprafeţei de teren ce aparţine proprietarului care purcede la îngrădirea proprietăţii sale; în fapt, această îngrădire se face strict în limitele materiale ale obiectului dreptului.
Spaţiul de deasupra terenului.
Potrivit art. 559 alin. (1) NCC, dreptul de proprietate asupra terenului cuprinde şi spaţiul situat deasupra lui. Aceasta înseamnă că, cel puţin teoretic, proprietarul terenului este şi proprietarul acestui spaţiu. Formularea principiului ţine însă mai degrabă de „epoca romantică a absolutismului dreptului de proprietate". Realităţile contemporane în materie sunt cu totul altele, fie numai prin raportare la deosebita dezvoltare a transporturilor aeriene. în orice caz, în determinarea limitei materiale a spaţiului situat deasupra unui teren proprietate privată, trebuie să avem în vedere mai multe reglementări. Astfel, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia republicată, spaţiul aerian al României face obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului. Noţiunea de spaţiu aerian nu este însă specifică numai dreptului intern; ea este cunoscută şi în dreptul internaţional. Din punctul de vedere al dreptului intern român în materie, reţinem că, potrivit art. 6 C. aerian civil, „spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic". Observăm că textul determină limita superioară a spaţiului aerian proprietate publică a statului. Dar care este limita inferioară a acestuia, determinând astfel limita superioară a dreptului de proprietate privată asupra spaţiului de deasupra terenului ce formează obiectul acelui drept? Interpretarea unor dispoziţii din Codul aerian ce par a da un răspuns la această întrebare nu credem că apare ca evidentă.
Credem că răspunsul la problema discutată trebuie să fie unul de natură pragmatică, în funcţie de modul cum înţelege proprietarul să pună în valoare spaţiul de deasupra terenului proprietatea sa. Or, din acest punct de vedere, art. 559 alin. (2) NCC dispune că proprietarul poate face deasupra terenului său toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de lege, „şi poate trage din ele toate foloasele produse de acestea”. Dacă este vorba despre plantaţii ori alte lucrări, desigur că trebuie avute în vedere normele administrative ce reglementează ocuparea solului, natura lucrărilor ce se pot face etc. Dacă proprietarul va edifica o construcţie, pe lângă aceste norme, el va trebui să respecte, ca limită a folosinţei spaţiului de deasupra terenului său, normele administrative de stabilire a înălţimii clădirilor în zona dată şi, în general, normele de urbanism. De asemenea, pentru terenurile aflate în vecinătatea aeroporturilor sau a altor instalaţii aeronautice, limita materială a folosinţei terenurilor proprietate privată este determinată de existenţa servituţilor aeronautice, ca servituţi administrative, stabilite în cadrul unor raporturi de drept public şi decurgând din situaţia bunurilor.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 3.38 C. aerian civil român, servituţile aeronautice cuprind „condiţii, restricţii (şi) obligaţii impuse de reglementările naţionale şi/sau internaţionale, în interesul siguranţei zborurilor”. Articolul 76 din acelaşi cod prevede că, în scopul asigurării siguranţei zborului aeronavelor, în conformitate cu reglementările specifice emise de organul central al administraţiei de stat în domeniul trans
porturilor, respectiv Ministerul Transporturilor, sunt stabilite zonele supuse servitutilor „de aeronautică civilă" aferente aerodromurilor civile şi echipamentelor serviciilor civile de navigaţie aeriană. Or, în zonele supuse servituţilor de aeronautică civilă pot fi amplasate şi realizate construcţii numai cu avizul Ministerului Transporturilor, iar în cazul aerodromurilor exploatate în comun cu autorităţile militare, este necesar şi avizul Ministerului Apărării Naţionale (art. 77 C. aerian civil român).
Este evident că asemenea limitări ca cele arate mai sus sunt de drept public. Nimic nu se opune ca proprietarul să îşi asume obligaţia faţă de un vecin al său de a nu construi pe terenul unui raport juridic obligaţional ori să constituie o servitute cu acelaşi conţinut juridic.
Ca titular al dreptului de proprietate asupra spaţiului aflat deasupra terenului său. proprietarul poate interzice oricărei persoane să îi încalce în vreun mod acest drept.
Subsolul terenului.
Dacă am lua ad litteram dispoziţiile art. 559 alin. (1) NCC, ar însemna să afirmăm un principiu inexact nu numai din punct de vedere juridic, ci şi din punctul de vedere al ... fizicii planetei Pământ: dreptul de proprietate asupra unui teren cuprinde, în mod nelimitat, şi subsolul acelui teren, geologic şi fizic, până .... în centrul pământului!
în realitate, problema exercitării dreptului de proprietate asupra subsolului terenului ca limită materială a acestui drept are a fi nuanţată. Astfel, nu trebuie să pierdem din vedere că art. 136 alin. (3) din Constituţie dispune că bogăţiile de interes public ale subsolului fac exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică a statului-, per a contrario, se deduce că bogăţiile care nu sunt de interes public pot fi exploatate de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului în subsolul căruia acestea s-ar putea găsi. De asemenea, arătam mai sus că, potrivit art. 44 alin. (5) din Constituţie, în ipoteza efectuării unor lucrări de interes general, autoritatea publică este îndrituită să folosească subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia corespunzătoare de a-l despăgubi pe proprietarul acelui teren pentru eventualele daune aduse solului, plantaţiilor ori construcţiilor ce se aflau pe terenul respectiv, precum şi pentru alte daune care sunt imputabile autorităţilor care au dispus sau/şi au efectuat lucrările. Cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit prin acordul părţilor, iar dacă acestea nu se înţeleg, el urmează a fi determinat de instanţa judecătorească [art. 44 alin. (6) din Constituţie).
Interesul general avut în vedere pentru realizarea lucrărilor are a fi dovedit de către autoritatea statală care solicită aceasta. Dacă proprietarul terenului se opune, credem că va decide instanţa judecătorească. La rândul lor. despăgubirile ce pot fi acordate proprietarului terenului pentru daunele aduse solului, plantaţiilor ori construcţiilor ce s-ar afla pe acel teren sunt de două categorii: o primă categorie este aceea a despăgubirilor ce trebuie acordate pentru pagubele rezultate, în mod obiectiv, prin însăşi folosinţa subsolului proprietăţii imobiliare: cea de-a doua categorie de despăgubiri are în vedere eventualele pagube produse cu acelaşi prilej, „imputabile autorităţii” (publice), cum dispune textul constituţional. în această din urmă situaţie, urmează a fi angajată răspunderea civilă delictuală a autorităţii publice, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor pe care ea le presupune, condiţii a căror
îndeplinire urmează a fi probată de proprietarul solului. într-o asemenea situaţie, realizarea acordului părţilor în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate nu este de exclus.
în sfârşit, art. 559 alin. (2) NCC instituie, în a doua sa parte, norma potrivit cu care proprietarul unui teren „(...) este ţinut să respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane şi altor asemenea’’.
Terenurile cu ape.
Limitele materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate au a fi înţelese şi prin raportare la dispoziţiile legale ce reglementează regimul apelor. Pe acest plan, trebuie să amintim că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din Constituţie, „(...) apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional (...)”, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
în schimb, art. 559 alin. (3) NCC dispune că apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit tezei a Il-a a aceluiaşi text, proprietarul unui teren are dreptul de a-şi apropria şi utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe acel teren, apa freatică din subsolul acestuia, precum şi apele pluviale. Aceste dispoziţii au a fi completate cu cele cuprinse în art. 602-610 NCC privitoare la folosinţa apelor, subsumate însă materiei limitelor legale ale exerciţiului dreptului de proprietate, pe care le vom analiza imediat mai jos.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
