Efectele răspunderii civile delcituale. Repararea prejudiciului
| Comentarii |
|
efectele răspunderii civile delcituale - repararea prejudiciului, Consideraţii generale. Pluralitatea de persoane răspunzătoare pentru unul şi acelaşi prejudiciu. Răspunderea solidară. Raporturile dintre codebitorii solidari (art. 1382-1384 Noul Cod Civil). Principiile care guvernează dreptul şi îndatorirea corelativă de reparare a prejudiciului. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. Repararea prejudiciilor corporale. Raportul sau corelaţia dintre despăgubire şi drepturile de asigurări sociale sau născute din contractele de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă. Prescripţia acţiunii în răspundere civilă delictuală. Problema opţiunii între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile
Consideraţii generale
Naşterea raportului de obligaţii civile delictuale. Creanţa reparatorie.
In ipoteza în care sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a răspunderii civile delictuale reparatorii, aşa cum ele rezultă din textele noului cod civil şi ale legislaţiei speciale, efectul său principal constă în naşterea unui raport juridic de obligaţii între autorul prejudiciului sau, după caz, persoana chemată de lege să răspundă şi victima injust prejudiciată. Conţinutul juridic al acestui raport de obligaţii este alcătuit din dreptul de creanţă al victimei la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-l repare; victima este creditorul obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare este debitorul acelei obligaţii. Realizarea creanţei creditorului şi executarea obligaţiei personale a debitorului înseamnă, în ultimă instanţă, repararea prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară. Dispoziţiile noului Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale îşi au sediul într-o secţiune specială (art. 1381-1395, secţiunea a Vl-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a). în cuprinsul acestor reglementări sunt obiectivate, în bună parte, soluţiile care au fost statuate în jurisprudenţa noastră şi în doctrina de specialitate în cursul timpului, sub imperiul vechiului Cod civil, cu privire la principiile şi criteriile care trebuie avute în vedere în diferitele cazuri şi ipoteze de reparare a prejudiciilor injust cauzate prin fapte şi împrejurări extracontractuale. Aceste principii, criterii, reguli şi soluţii ale jurisprudenţei au fost amplu şi creativ analizate în doctrina de specialitate. Menţionăm că vechiul Cod civil nu conţinea dispoziţii exprese speciale aplicabile efectelor răspunderii civile delictuale. Aşa se explică faptul că problemele privind creanţa de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane, în afara unui raport contractual, au fost rezolvate de jurisprudenţă pe cale pretoriană, precum şi de doctrina juridică care a recurs la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii referitoare la materia efectelor obligaţiilor în general.
Momentul în care se naşte dreptul de creanţă al victimei la repararea prejudiciului. Consecinţe juridice.
Conform art. 1381 alin. (1), „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”. Dreptul la reparaţie se naşte din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar dacă acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară [art. 1381 alin. (2)]. într-o exprimare mai cuprinzătoare, raportul obligaţional în conţinutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, şi îndatorirea corelativă la reparaţie, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naşte în momentul cauzării prejudiciului, când sunt îndeplinite şi condiţiile angajării răspunderii civile delictuale. Desigur că această regulă este valabilă şi se aplică numai în cazul prejudiciilor actuale, în ceea ce priveşte prejudiciile viitoare, momentul naşterii dreptului şi respectiv obligaţiei la repararea lor coincide cu acela în care prejudiciul este cert, adică atunci când este sigur că se va produce şi poate fi determinată în prezent, cel puţin provizoriu, întinderea sa.
Stabilirea prin lege a momentului naşterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanţă practică deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispoziţiile privind operaţiile şi mecanismele juridice prin care se realizează dinamica şi stingerea obligaţiilor, cum sunt: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata datoriei, novaţia, preluarea de datorie, compensaţia, darea în plată, remiterea de datorie, executarea silită şi mai ales plata datoriei - mijlocul cel mai important şi firesc de stingere a oricărei obligaţii. Urmează că din momentul naşterii raportului obligaţional dintre victimă şi persoana răspunzătoare se pot produce şi explica, de exemplu, următoarele consecinţe juridice importante:
a) dacă persoana răspunzătoare sau o terţă persoană acordă de bunăvoie creditorului reparaţia care i se datorează, aceasta este o plată valabilă şi, prin urmare, cel care a făcut-o nu poate cere restituirea pe motiv că este nedatorată sau invocând îmbogăţirea fără justă cauză;
b) dreptul de creanţă al celui prejudiciat şi datoria de reparare a prejudiciului se pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de creanţă se poate transmite şi cu titlu particular prin acte între vii şi pentru cauză de moarte; de asemenea şi datoria se poate transmite tot cu titlu particular, în mod direct, prin preluarea de datorie de către un terţ4, ori indirect prin alte operaţii juridice, cum este novaţia sau stipulaţia pentru altul;
c) creditorii victimei pot recurge la toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general, cum este acţiunea oblică, şi promova chiar acţiunea pauliană sau în inopozabilitatea actelor de înstrăinare a creanţei încheiate în frauda drepturilor şi intereselor creditorului care o exercită;
d) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere cu toate consecinţele pe care aceasta le antrenează [art. 1523 alin. (2) lit. e) noul Cod Civil];
e) creditorul are la dispoziţie acţiunea în justiţie pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică la plata creanţei sale, atunci când cel obligat refuză să o facă în mod voluntar;
f) în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la momentul naşterii dreptului şi respectiv îndatoririi de reparare a prejudiciului conform principiului constituţional al neretroactivităţii legilor.
Pluralitatea de persoane răspunzătoare pentru unul şi acelaşi prejudiciu. Răspunderea solidară. Raporturile dintre codebitorii solidari (art. 1382-1384 noul Cod Civil)
Pluralitatea de persoane răspunzătoare. Răspunderea solidară.
In situaţia în care pentru repararea unui prejudiciu răspund în acelaşi timp două sau mai multe persoane, indiferent că sunt chemate să răspundă pentru fapta proprie, în calitate de autori, sau pentru fapta altuia - persoane care au obligaţia de a supraveghea pe autorul prejudiciului care este un minor sau interzis judecătoresc, comitenţi - art. 1382 noul Cod Civil dispune că răspunderea lor este solidară faţă de victimă. In acest sens, textul prevede expres şi explicit: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi în solidar Ia reparaţie faţă de cel prejudiciat”. Formularea este superioară şi diferită în raport cu reglementarea similară din art. 1003 al vechiului Cod civil, care dispunea că sunt ţinute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, text care a dat naştere la discuţii şi controverse referitoare la domeniul său de aplicare; această împrejurare i-a determinat pe unii autori de prestigiu să admită existenţa şi în dreptul nostru, după exemplul dreptului francez, a categoriei obligaţiilor in solidum, în toate cele trei cazuri speciale de răspundere pentru fapta altuia care erau reglementate în art. 1000 alin. (2)-(4) din vechiul Cod civil .
Faţă de cele arătate este de reţinut că art. 1382 noul Cod Civil consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului, în opinia noastră, este insuficient de clară şi precisă, în sensul că sunt obligaţii în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”. Numai că răspunderea solidară în mod evident nu se limitează şi nu poate fi limitată doar la persoanele care răspund pentru o faptă prejudiciabilă; un prejudiciu poate fi cauzat şi de două sau mai multe fapte care se săvârşesc succesiv sau simultan, cum este cazul instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor etc. De aceea, apreciem că dispoziţia în cauză trebuia să fie formulată în sensul că sunt ţinuţi în solidar „cei care răspund pentru unul şi acelaşi prejudiciu” în loc de „cei care răspund pentru aceeaşi faptă prejudiciabilă”.
Raporturile dintre codebitorii solidari.
Dreptul de regres (art. 1382-1384 noul noul Cod Civil). în textele art. 1383 şi 1384 sunt reglementate raporturile dintre cei care răspund în solidar faţă de victimă, precum şi condiţiile şi limitele în care este recunoscut şi poate fi exercitat dreptul de regres al unuia dintre codebitori care a suportat reparaţia datorată împotriva celuilalt sau celorlalţi.
Art. 1383 dispune că între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional cu contribuţia fiecăruia la cauzarea prejudiciului iar, atunci când aceasta nu este posibilă, proporţional cu vinovăţia, adică cu intenţia sau gravitatea culpei; atunci când aceste două criterii nu pot fi aplicate, finalmente, sarcina reparării va fi repartizată în mod egal, prezumându-se că fiecare a contribuit în aceeaşi măsură la producerea prejudiciului cauzat victimei.
în ipoteza în care unul dintre cei obligaţi în solidar a suportat voluntar sau silit reparaţia datorată victimei, el are dreptul de a exercita regresul împotriva celuilalt codebitor sau celorlalţi codebitori, după împrejurări, pentru a recupera respectiva reparaţie de la aceştia, mai puţin partea care cade în sarcina sa, stabilită potrivit criteriilor arătate mai sus [art. 1384 alin. (4)]. Aşadar, între codebitorii solidari nu există solidaritate; ea este prezentă exclusiv în raporturile dintre codebitori şi victima prejudiciată.
Repartizarea suportării în final a reparaţiei între codebitorii solidari, aşa cum am prezentat-o, este modificată în cazul în care unul sau unii dintre ei sunt insolvabili. Art. 1457 alin. (1) noul Cod Civil, aplicabil solidarităţii pasive în general, dispune: „Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei”. Aşadar, partea codebitorului insolvabil, în raporturile dintre codebitori, se împarte între ceilalţi proporţional cu partea fiecăruia din datorie. Explicaţia este simplă, în sensul că, într-o atare ipoteză, ar fi nedrept ca debitorul care a reparat prejudiciul pentru toţi să suporte singur pierderea ce rezultă din insolvabilitatea unuia sau unora dintre codebitori.
Dreptul de regres al codebitorului solidar, atunci când el este o persoană chemată de lege să răspundă pentru fapta altuia şi a suportat sarcina reparaţiei la care victima prejudiciată era îndreptăţită, de această dată, spre deosebire de vechiul Cod civil, beneficiază de o reglementare expresă în textul art. 1384 alin. (l)-(3) noul Cod Civil
Astfel, conform alin. (1) din acest articol, ori de câte ori se dovedeşte că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale proprii a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile - un minor, persoană pusă sub interdicţie, prepus - cel care a răspuns pentru prejudiciul cauzat prin acea faptă - persoană care avea obligaţia de a-1 supraveghea pe autorul acelui prejudiciu sau, după caz, comitentul - are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului de regres este imperativ obligatorie în sarcina Ministerului Finanţelor Publice în ipoteza în care cel care a reparat prejudiciul, în calitate de persoană răspunzătoare, este Statul; desigur că acţiunea în regres, în acest caz, se va promova împotriva autorului faptei ilicite şi prejudiciabile (de pildă, autorul erorii judiciare) şi va putea fi admisă numai dacă acesta este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu [art. 1384 alin. (2)]'.
Art. 1384 alin. (3) noul Cod Civil rezolvă o problemă care, din lipsă de reglementări, sub imperiul vechiului Cod civil, a dat naştere la soluţii doctrinare şi jurisprudenţiale diferite şi neunitare; avem în vedere situaţiile în care un prejudiciu este cauzat prin faptele a două sau mai multe persoane pentru care sunt chemate să răspundă civilmente persoane diferite; în alţi termeni, pentru acel prejudiciu nu există una şi aceeaşi persoană răspunzătoare, cum este de pildă ipoteza în care un prejudiciu este cauzat de doi sau mai mulţi prepuşi care au comitenţi diferiţi. Din economia acestui text, coroborat cu prevederea art. 1382, rezultă că oricare dintre acele persoane răspunzătoare poate fi obligată să repare prejudiciul suferit de victimă, toate fiind ţinute să răspundă civilmente în solidar pentru reparaţie. Aşa se face că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă este cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea [art. 1384 alin. (3), prima frază]. Astfel, faţă de victimă, persoanele care răspund pentru un prejudiciu cauzat prin faptele altora, împreună cu alţii, sunt obligate la reparaţie în solidar, fie cu celelalte persoane care au contribuit la producerea prejudiciului, fie, dacă este cazul, cu cei care răspund pentru faptele acelor persoane. în schimb, în raporturile dintre cei obligaţi la reparaţie, indiferent că este vorba de persoanele care răspund pentru fapta proprie ori pentru fapta altuia, nu există solidaritate pasivă. Astfel că art. 1384 alin. (3), fraza finală, prevede că regresul celui care a suportat reparaţia este limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi fără a depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
Principiile care guvernează dreptul şi îndatorirea corelativă de reparare a prejudiciului
Enunţare.
Principiile care generează repararea prejudiciului, sub imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil, au fost cunoscute şi analizate ca fiind principii ale întregii răspunderi civile, cu deosebire ale răspunderii delictuale. în legătură cu numărul acestor principii şi formularea lor nu a existat o unanimitate de păreri. în ceea ce ne priveşte, am susţinut că este vorba de două principii incontestabile: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului'. Existenţa principiului reparării integrale a prejudiciului a fost dedusă din interpretarea unor texte ale vechiului Cod civil, dar rolul hotărâtor în consacrarea, formularea lui şi determinarea conţinutului său l-a avut jurisprudenţă. în schimb, în vechiul Cod civil nu a existat nicio prevedere care să consacre expres celălalt principiu, constând în repararea în natură a prejudiciului; de aceea, el a fost o creaţie pretoriană, adică a practicii judiciare care a statuat că rezultă din însăşi esenţa răspunderii civile reparatorii, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparaţia este necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparaţiile tehnice ale unui bun etc.
Noul Cod civil consacră expres existenţa acestor două principii cunoscute, recunoscute şi necontestate de doctrina de specialitate şi de jurisprudenţă.
Principiul reparării integrale a prejudiciului.
Se referă la stabilirea întinderii reparaţiei datorate de persoana răspunzătoare şi se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale. El este consacrat expres în art. 1385
noul Cod Civil, care în alineatul 1 dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Pentru ca reparaţia să fie integrală este necesar să fie înlăturate toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Aşa cum am arătat, sub imperiul vechiului Cod civil, existenţa acestui principiu, admisă în unanimitate de doctrină şi jurisprudenţă, era implicită, fiind dedusă din textele art. 998-999 şi art. 1084; în acest din urmă articol se prevedea că daunele-interese care erau datorate creditorului „cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit...”, considerându-se că se aplică deopotrivă răspunderii contractuale şi celei delictuale.
Repararea integrală presupune cu necesitate ca în primul rând să fie stabilită întinderea prejudiciului cert. Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate să fie evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul în care se solicită repararea lor. De asemenea, sunt certe şi prejudiciile viitoare care, deşi încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe bază de elemente îndestulătoare. Aşa de pildă, atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deşi o bună parte din el se va produce în viitor. Aşadar, certitudinea unui prejudiciu viitor se defineşte atât prin existenţa sa, cât şi prin posibilitatea de a-i fi determinată întinderea, măcar provizoriu. în acest sens, art. 1385 alin. (2) noul Cod Civil dispune: „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”. Prejudiciile viitoare şi eventuale a căror producere nu este sigură sunt lipsite de caracter cert; obligaţia de a le repara se naşte şi există numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
în al doilea rând, în vederea evaluării prejudiciului şi aplicării principiului reparării lui integrale, art. 1385 alin. (3) noul Cod Civil prevede că: „Despăgubirea (mai corect, reparaţia) trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Urmează că în desfăşurarea operaţiei de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans)4, pe care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite, dar nu l-a obţinut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită, defectul unui produs, accident nuclear, accident ecologic, ruina edificiului ori aşa-zisul „comportament” al lucrului sau animalului aflat sub paza juridică a persoanei răspunzătoare etc.). In opinia noastră, este recomandabil să se procedeze la determinarea separată a celor două elemente structurale ale prejudiciului, adică a pierderii efectiv suferite şi a câştigului nerealizat, pentru a face posibilă o cât mai atentă şi corectă evaluare a întinderii prejudiciului şi stabilire a valori reparaţiei, mai ales atunci când aceasta se solicită şi este acordată prin echivalent bănesc. Textul legal citat cuprinde şi o noutate legislativă în sensul că la stabilirea valorii reparaţiei trebuie luate în calcul şi cheltuielile pe care victima le-a făcut în îndeplinirea obligaţiei legale de a evita sau, după caz, limita prejudiciul care este pe cale sau în curs să se producă; soluţia este împrumutată din dreptul englez şi cunoscută sub denumirea de „duty to mitigate”, preluată apoi şi în dreptul altor state europene, inclusiv în cel francez'; asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în valoarea reparaţiilor pe care victima le face cu privire la bunul său avariat şi fară de care degradarea acestuia s-ar fi agravat, până la distrugerea substanţei sale, ceea ce ar avea drept consecinţă un prejudiciu şi mai mare decât cel suferit iniţial.
Tot în legătură cu întinderea prejudiciului şi principiul reparării sale integrale, art. 1385 alin. (4) noul Cod Civil, cu caracter de noutate absolută în dreptul nostru privat, prevede că este supus reparaţiei şi prejudiciul constând în „pierderea unei şanse”. Prin aceasta se înţelege pierderea de către o persoană a posibilităţii de a realiza un câştig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru persoana respectivă. Atunci când pierderea unei asemenea şanse se datorează conduitei ilicite a altei persoane, în dreptul francez, în urmă cu câteva decenii, s-a pus problema dacă un atare prejudiciu este sau nu reparabil. Jurisprudenţă franceză a dat un răspuns afirmativ, statuând că „pierderea unei şanse poate prezenta ea însăşi caracter direct şi cert în toate cazurile în care se constată dispariţia posibilităţii reale ca un eveniment favorabil, prin definiţie, să ducă la realizarea acelei şanse”. Numai că pentru a avea dreptul de a cere şi obţine reparaţia trebuie să fie întrunite cumulativ două condiţii: şansa pierdută să fi fost reală şi, în acelaşi timp, serioasă; dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, prejudiciul este şi rămâne cu totul eventual sau ipotetic şi bineînţeles incert şi nereparabil. De asemenea, s-a mai reţinut că reparaţia este, de regulă, în aceste cazuri, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea şansei respective; de aceea, stabilirea valorii reparaţiei se face apelând la calculul probabilităţilor, adică ţinând cont de procentul în care acea şansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuşi de un anumit „alea”.
Redactorii noului Cod civil şi-au însuşit această orientare din dreptul francez, dând art. 1385 alin. (4) următoarea formulare finală: „Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”. Aşadar, un asemenea prejudiciu este reparabil, dar reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Principiul reparării în natură a prejudiciului.
Acest principiu impune exigenţa ca prejudiciul să fie reparat, de regulă şi cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natura sa specifică. Art. 1386 alin. (1), prima parte, dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare (...)”. Prin repararea în natură se înţelege activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin modalităţi sau procedee practice, cum sunt: restituirea bunurilor şi valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de acelaşi fel şi având aceleaşi performanţe; efectuarea unor reparaţii sau operaţii tehnice, de specialitate etc.' Aceste procedee sau operaţii practice trebuie să fie apte să ducă în cea mai mare măsură posibilă, în funcţie de specificul şi gravitatea prejudiciului, la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului şi la restabilirea situaţiei anterioare a persoanei păgubite.
Aşadar, pentru stabilirea sferei de aplicare şi a procedeelor de realizare a exigenţelor principiului reparării în natură a prejudiciului trebuie să avem în vedere, înainte de toate, natura şi specificul fiecărui prejudiciu a cărui reparare este reclamată. Astfel, este evident că repararea în natură este posibilă şi în acelaşi timp recomandabilă, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său. De asemenea, mai este posibilă, cel puţin în parte, şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale şi constă într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situaţia anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocroteşte personalitatea fizică, morală şi socială a victimei. Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale şi chiar patrimoniale este reglementată în Cartea I „Despre persoane”, titlul V, art. 252-257 noul Cod Civil Astfel, art. 252 dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică”. în aceeaşi ordine de idei, art. 257 prevede că dispoziţiile acestui titlu „se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Art. 253 noul Cod Civil prevede mijloacele juridice nepatrimoniale prin care se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor morale rezultate din încălcarea drepturilor la care face trimitere textul art. 252, reprodus mai sus. Conform alineatului (1), persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei competente:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; acest mijloc juridic se înscrie în sfera răspunderii civile preventive, care are ca fundament principiul precauţiei;
b) încetarea încălcării şi interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs şi există indicii că încălcarea ar continua;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
In alineatul (2) al aceluiaşi articol se prevede cu titlu de excepţie că în cazul în care încălcarea drepturilor nepatrimoniale are loc prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
In continuare, art. 253 dispune că pe lângă măsurile arătate mai sus, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate să ceară instanţei să-l oblige pe autorul faptei ilicite să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
Unele dintre aceste mijloace şi măsuri de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (daune morale) cauzate prin încălcarea drepturilor prin care se ocroteşte personalitatea umană, sunt identice cu acelea prevăzute de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanelor juridice', abrogat expres prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Mai este necesar să reţinem art. 255 noul Cod Civil prevede şi măsurile provizorii şi condiţiile în care pot fi dispuse de instanţele de judecată atunci când reclamantul face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente, dar numai dacă există riscul să i se cauzeze un prejudiciu greu de reparat. Astfel, cu acest titlu, instanţa de judecată poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. O astfel de cerere se soluţionează de instanţa competentă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială; prin hotărârea prin care dispune măsura provizorie, instanţa respectivă va fixa şi termenul în care reclamantul va trebui să introducă acţiunea de fond, dacă nu a fost promovată anterior, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii pe care a dispus-o. De asemenea, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune, sub aceeaşi sancţiune, atunci când măsura provizorie solicitată este de natură să producă un prejudiciu părţii adverse [art. 255 alin. (4)-(5)]2.
Dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată, la cererea părţii interesate, reclamantul este ţinut să repare prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii dispuse la solicitarea sa, dacă i se dovedeşte intenţia sau o culpă gravă. Atunci când, într-o atare ipoteză, partea adversă nu solicită despăgubiri, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, printr-o hotărâre dată cu citarea părţilor [art. 255 alin. (7) şi (8)].
Conform art. 256, acţiunea pentru restabilirea prin mijloace nepatrimoniale a dreptului nepatrimonial încălcat poate fi introdusă sau continuată după decesul persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare rudă în linie dreaptă a acesteia, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul IV inclusiv. Aceleaşi persoane pot promova şi acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate.
Uneori însă repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă în situaţia anterioară, în sensul de a-i fi atenuate sau anihilate durerile fizice şi mai ales cele psihice provocate de fapta ilicită. De aceea, art. 253 alin. (4) prevede că victima poate cere despăgubiri sau, după caz, altă reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile; fiind vorba de o creanţă, dreptul la acţiune în realizarea ei este supus prescripţiei extinctive. Este evident că reparaţia patrimonială are ca finalitate compensarea, atenuarea sau alinarea durerilor fizice şi suferinţelor psihice ale victimelor.
Putem lesne constata că art. 253 alin. (4) califică sumele de bani care se pot acorda victimei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial ca fiind despăgubiri. In legătură cu aceasta este necesar să reţinem că problema calificării respectivelor sume de bani a fost şi este discutată şi discutabilă, deoarece, după cum bine se cunoaşte, daunele sau prejudiciile morale nu au valoare patrimonială intrinsecă; ele nu pot fi evaluate în bani. De aceea, în ce ne priveşte, am împărtăşit punctul de vedere conform căruia aceste sume de bani ce se acordă de instanţele de judecată în vederea reparării daunelor morale sunt numite impropriu „despăgubiri”; ele nu sunt şi nici nu pot fi destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o altă valoare economică. Dimpotrivă, au cu totul o altă destinaţie şi finalitate, aceea de a atenua sau alina suferinţele fizice şi psihice ale victimelor. Acesta este motivul pentru care apreciem că, pentru mai multă acurateţe ştiinţifică, redactorii textului legal era recomandabil să recurgă la sintagma „compensaţii băneşti” şi nicidecum să utilizeze expresia improprie acestei situaţii, aceea de „despăgubiri băneşti”. Existau, de asemenea, şi alte variante, cum ar fi formula generică „remedii patrimoniale adecvate situaţiei injuste a victimei”. Aceasta pentru motivul că, în opinia noastră, acordarea de compensaţii băneşti pentru daunele morale este un mijloc patrimonial de reparare în natură a unor asemenea prejudicii.
în condiţiile în care se admite repararea daunelor morale şi pe această cale, se ridică problema dificilă a modului şi criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale şi de stabilire a compensaţiilor băneşti sau indemnizaţiei destinate reparării lor. Fără îndoială că valoarea compensaţiei băneşti se va stabili în funcţie de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial. Gravitatea unui atare prejudiciu se va aprecia în funcţie de suferinţele fizice şi psihice, precum şi de consecinţele negative şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii personale, familiale şi sociale a victimei.
Pornind de la acest important reper, doctrina de specialitate şi practica judiciară au statuat că aprecierea gravităţii prejudiciului moral trebuie făcută in concreto, de la caz la caz, după următoarele criterii: a) importanţa valorii morale lezate pentru persoana vătămată; b) durata menţinerii consecinţelor vătămării pe plan fizic şi psihic, adică durata prejudiciului; c) intensitatea durerilor fizice şi psihice; d) repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional şi personal al victimei.
Aşa cum am arătat, stabilirea compensaţiei băneşti se va face de către judecător în funcţie de gravitatea prejudiciului moral. La acest criteriu însă mai trebuie alăturat şi criteriul echităţii, cu valoare orientativă, astfel încât asemenea sume să nu se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare şi nici în venituri nejustificate pentru victime.
Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc
Situaţia în care repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc.
în ipoteza în care repararea în natură a prejudiciului nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată să fie astfel acordată de persoana răspunzătoare, repararea acelui prejudiciu se va face prin echivalent bănesc, adică prin plata unei despăgubiri, destinată să înlocuiască valoarea economică pierdută sau neobţinută. Stabilirea despăgubirilor se face şi este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul părţilor. Atunci când acest lucru nu este posibil, despăgubirile se stabilesc în justiţie, prin hotărâre judecătorească, la cererea victimei. Soluţia este prevăzută în art. 1386 alin. (1), partea finală noul Cod Civil, unde se dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură (...), iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
Conform art. 1386 alin. (2) noul Cod Civil, cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia. Aşadar, se pune capăt controverselor referitoare la determinarea momentului în funcţie de care se stabilesc despăgubirile, controverse care au existat în doctrina de specialitate, precum şi practicii judiciare neunitare în această materie. Aşa cum am mai arătat, în ce ne priveşte, am fi preferat o altă soluţie legislativă; astfel, în opinia noastră ar fi fost recomandabil să se prevadă că despăgubirile se vor stabili în raport de valoarea prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece adeseori numai procedând în acest mod se respectă exigenţele principiului reparării integrale a prejudiciului, dându-i posibilitatea victimei de a-şi restabili, la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care o avea înainte de a fi fost prejudiciată'.
Din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, persoana răspunzătoare datorează victimei şi dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii instanţei creanţa în bani a victimei devine lichidă şi exigibilă. Totuşi, credem că cel puţin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar trebui acordate, cu titlu de lucrtim cessans, de la data în care prejudiciul a devenit cert. Noul Cod civil nu conţine nicio dispoziţie în legătură cu această problemă.
Modalitatea de plată despăgubirilor.
Posibilitatea modificării cuantumului acestora după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care au fost acordate. Aşa cum am afirmat şi prevede art. 1386 alin. (1) noul Cod Civil, dacă părţile nu cad de acord cu privire la valoarea despăgubirii şi modalităţile ei de plată, stabilirea acestora este în competenţa instanţei de judecată. In funcţie de împrejurări, persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care, de regulă, se achită integral şi de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar.
Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. Caracterul global al despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar şi atunci când instanţa de judecată acordă pârâtului, două sau mai multe termene de graţie, eşalonând plata. In schimb, în situaţia în care se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale cu consecinţa diminuării sau pierderii capacităţii de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestaţii periodice, mai ales pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipaţie. Este ceea ce prevede şi art. 1386 alin. (3) noul Cod Civil: „Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice”. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, uneori, la cererea victimei, instanţa sesizată şi competentă va putea acorda despăgubirea, chiar şi în asemenea cazuri, sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2), fraza finală,
noul Cod Civil].
Sub imperiul vechilor reglementări, având ca temei unele soluţii cu valoare de îndrumare ale jurisprudenţei, în doctrina de specialitate s-a afirmat că întinderea despăgubirilor acordate global, în principiu, nu poate fi modificată. Continuând silogismul, de aici rezultă că numai despăgubirile acordate sub formă de prestaţii periodice - lunare sau la alte intervale de timp - puteau fi modificate de către judecători, după ce au fost acordate, deoarece ele pot fi şi trebuie considerate ca având caracter provizoriu, sub condiţia subînţeleasă a menţinerii prejudiciului şi în viitor în limitele existente la data pronunţării hotărârii prin care s-au stabilit de instanţa de judecată competentă. Aşa fiind în trecut, este de salutat faptul că problema în discuţie este astăzi bine rezolvată legislativ în textul art. 1386 alin. (4) noul Cod Civil, unde se dispune cu claritate că „în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat”. De aici rezultă că în concepţia noului Cod civil numai despăgubirile stabilite global pentru prejudiciile actuale, care s-au produs în întregime, nu pot fi modificate printr-o nouă hotărâre judecătorească; în schimb, despăgubirile pentru prejudiciile viitoare, indiferent că sunt stabilite în sumă globală sau sub forma prestaţiilor periodice, pot fi modificate în cuantumul lor printr-o nouă hotărâre judecătorească, la cerere, pentru a se păstra echilibrul ce trebuie să existe între prejudiciul cauzat şi despăgubirea destinată să-l repare integral, în acele situaţii în care se dovedeşte că prejudiciul, între timp, s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat să se producă’.
Aşa cum am susţinut şi cu alte prilejuri, modificarea ulterioară a sumelor de bani acordate cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales când sunt stabilite sub formă de prestaţii periodice, este admisă şi în cazul devalorizării monedei în care au fost stabilite, adică în ipoteza scăderii evidente a puterii de cumpărare a banilor'. Şi aceasta pentru faptul că obligaţiile delictuale fac parte din categoria datoriilor de valoare. Prin obligaţia - datorie de valoare se înţelege acel raport obligaţional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani datorată de către un debitor, sumă care este supusă oricând modificării sau recalculării, în situaţiile în care, la momentul plăţii, nu mai exprimă valoarea în cauză, ca urmare a fluctuaţiilor puterii de cumpărare a banilor, determinate de conjunctura economică. Or, în cazul de faţă, creanţa victimei prejudiciate are ca obiect valoarea prejudiciului care i-a fost cauzat, prejudiciu care trebuie acoperit pecuniar în întregime; suma de bani stabilită iniţial reprezintă doar „ecranul” unui obiect mai profund, care este o anumită valoare a prejudiciului; cuantumul primar al acestei obligaţii este dat aşadar de valoare, iar suma de bani acordată este doar instrumentul prin care se face plata, pentru a o stinge. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligaţiei de reparare poate fi oricând recalculat, astfel încât suma de bani nu face altceva decât să-l actualizeze în strânsă relaţie cu valoarea ce trebuie să o reprezinte în momentul în care debitorul face plata datoriei. Aşadar, dreptul de creanţă al victimei nu are ca obiect o sumă de bani, ci valoarea reparaţiei integrale a prejudiciului care injust i-a fost cauzat.
Repararea prejudiciilor corporale
Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală şi dreptul la viaţă. Sub aspectul structurii lor, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică şi o altă componentă morală. Ambele componente sunt reparabile. Componenta economică se repară întotdeauna prin despăgubiri băneşti; componenta morală sau nepatrimonială se repară în primul rând prin mijloace juridice nepatrimoniale şi, deopotrivă, prin plata unor sume de bani care, în opinia noastră, aşa cum arătam, ar trebui calificate „compensaţii băneşti” sau „indemnizaţii” şi nicidecum despăgubiri.
Pentru o mai bună înţelegere a specificului reparării acestor prejudicii credem că trebuie să distingem între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane şi prejudiciile corporale în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei. De asemenea, în caz de deces al victimei, este util să distingem între prejudiciul corporal cauzat victimei imediate şi prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale provocate prin ricoşeu sau reflectarea altor persoane, victime indirecte.
Repararea prejudiciilor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a victimei.
Datorită alcătuirii duale a acestor prejudicii, analiza reparării lor este bine să fie realizată, pe de o parte, în ce priveşte componenta lor economică şi, pe de altă parte, componenta lor morală sau nepatrimonială.
A. Repararea componentei economice. Repararea componentei economice a acestor prejudicii corporale are loc, aşadar, prin despăgubiri băneşti. Stabilirea despăgubirilor se face cu respectarea şi prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1387-1389 noul Cod Civil, pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Potrivit art. 1387 alin. (1), în cazul vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel prejudiciat a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, ca urmare a pierderii sau diminuării capacităţii sale de muncă. Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se stabileşte pe baza venitului lunar net din muncă al celui prejudiciat din ultimul an înainte de pierderea sau diminuarea capacităţii sale de muncă; dacă victima nu obţinea un asemenea venit, baza de calcul constă în venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, având în vedere calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească [art. 1388 alin. (1)]. Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada că avea posibilitatea obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, care însă nu a fost pus în executare, de venitul respectiv se va ţine seama în stabilirea cuantumului despăgubirii [art. 1388 alin. (2)]. Şi în sfârşit, dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească la data cauzării prejudiciului, despăgubirea se stabileşte pe baza salariului minim net pe economie [art. 1388 alin. (3)].
în situaţia în care victima este un minor, despăgubirea stabilită conform regulilor de mai sus [art. 1388 alin. (1)] va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi încheiat pregătirea profesională pe care o primea; până la acea dată, dacă totuşi minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se stabileşte pe baza câştigului de care a fost lipsit. Dimpotrivă, dacă nu avea un câştig, despăgubirea se va calcula pe baza venitului net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească. Dacă minorul prejudiciat nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie. în ultimele două ipoteze, despăgubirea astfel stabilită va fi datorată numai de la data când minorul împlineşte vârsta prevăzută de lege pentru a fi parte într-un raport juridic de muncă în calitate de salariat [art. 1389 coroborat cu art. 1388 alin. (l)-(3) noul Cod Civil].
Din analiza acestor reglementări se poate constata că unele variante de calcul al despăgubirilor care se acordă pentru repararea componentei economice a prejudiciilor corporale cauzate prin vătămări ale sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei, având drept consecinţă pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă a acesteia, sunt în realitate aplicaţii practice ale reparării prejudiciilor constând în pierderea unei şanse.
Victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul, de asemenea, să i se acorde şi o despăgubire care să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă e cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă (costul unei proteze speciale, costul unui cărucior, plata unui însoţitor etc.), precum şi orice alte prejudicii materiale [art. 1387 alin. (1), fraza finală]1.
Modalitatea de plată a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinând cont şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice, de regulă lunare. La cererea victimei, pentru motive temeinice, instanţa poate acorda despăgubirile sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2)]. în toate cazurile, până la stabilirea definitivă a despăgubirii, instanţa sesizată cu soluţionarea cauzei are competenţa să acorde victimei, la cererea ei expresă, o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente [art. 1387 alin. (3)].
B. Repararea prin compensaţii băneşti a componentei morale a unui prejudiciu corporal. Atunci când am analizat repararea în natură a prejudiciilor morale, am reţinut şi faptul că uneori mijloacele nepatrimoniale la care se poate recurge în acest scop se dovedesc insuficiente pentru ca victima să fie repusă în situaţia fizică şi psihică anterioară. De aceea, în cazurile de acest fel, instanţele de judecată pot acorda victimelor şi sume de bani, la cererea acestora, pe care le-am numit „compensaţii băneşti”, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor fizice şi suferinţelor fizice care le-au fost cauzate.
în ipoteza componentei morale a prejudiciilor corporale pe lângă posibilitatea de acordare de compensaţii băneşti în general, art. 1391 alin. (1) noul Cod Civil prevede expres că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii poate fi acordată şi o despăgubire suplimentară pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Această dispoziţie specială a fost preluată cuvânt de cuvânt din textul art. 367 al Proiectului noului Cod civil din anul 1971, neadoptat de legiuitorul român, care avea o formulare identică: „în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Aşadar, având în vedere că asemenea prejudicii morale se întâlnesc adeseori în cazul în care prin fapte ilicite se aduce atingere integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, redactorii noului Cod civil au considerat, pe drept cuvânt, că pentru repararea lor cât mai completă este necesară o prevedere specială care să confere instanţelor de judecată competenţa de a acorda cu titlu de reparaţie o compensaţie bănească suplimentară, în raport cu regula generală.
Restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, consecinţă a vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, în literatura de specialitate poartă denumirea de „prejudiciu de agrement”, prin care se înţelege privarea victimei de plăcerile unei vieţi familiale şi sociale normale, cum ar fi: pierderea posibilităţii de a desfăşura activităţi sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relaţii intime, de a procrea etc. Orice pierdere a funcţiilor fireşti ale corpului omenesc se obiectivează în mod necesar într-o privare de plăcerile vieţii normale; evident că în situaţii de acest fel, la cererea victimei, este necesar să i se acorde o compensaţie bănească, care să-i ofere posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte satisfacţii de substituire, care adesea necesită cheltuieli importante.
Stabilirea despăgubirilor în cazul decesului victimei imediate.
Problema reparării prejudiciilor prin ricoşeu sau reflectare. în vederea stabilirii despăgubirilor în situaţia în care consecinţa faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată de lege să răspundă este decesul victimei, din capul locului, este necesar să deosebim între două categorii de prejudicii care se pot produce: prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, şi prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu ori reflectare victimei sau victimelor indirecte. Regulile aplicabile pentru repararea lor sunt prevăzute în art. 1390-1392
noul Cod Civil; astfel de reguli nu existau în vechiul Cod civil.
A. Repararea prejudiciilor cauzate victimei directe care a decedat. Prejudiciile cauzate victimei imediate care a încetat din viaţă ca urmare a faptei ilicite sau altui eveniment sunt prejudicii corporale care au aceeaşi structură duală, patrimonială şi nepatrimonială. Astfel, în ce priveşte componenta patrimonială, la fel ca în cazul oricărui prejudiciu corporal, victima are dreptul de a solicita, personal sau prin reprezentant, reparaţia sub formă de despăgubiri pentru câştigul din muncă de care a fost lipsită ca urmare a pierderii eventuale a capacităţii de muncă, atât timp cât mai este în viaţă, conform regulilor din textele art. 1387-1389. De asemenea, are posibilitatea de a cere persoanei răspunzătoare plata valorii cheltuielilor efectuate pentru îngrijirea sănătăţii, în măsura în care au fost suportate personal de victima imediată; ele vor trebui plătite acesteia, în principiu, până la decesul său. Din momentul în care victima imediată a decedat şi despăgubirile nu au fost plătite, ele se vor datora moştenitorilor după regulile devoluţiunii succesorale legale sau, după caz, testamentare.
Reparaţia bănească pentru componenta morală sau nepatrimonială a prejudiciului corporal cauzat care a dus la moartea victimei imediate poate fi acordată la cererea acesteia; acordarea compensaţiei băneşti moştenitorilor victimei imediate este posibilă numai dacă a fost anterior stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; de asemenea, dacă victima imediată a introdus acţiunea în reparaţie, dar a decedat înainte de finalizarea procesului pe care l-a început, procesul va putea continua cu moştenitorii care, în acest caz, pot exercita dreptul la despăgubire; în schimb, dacă acţiunea în justiţie nu a fost introdusă înainte de decesul victimei imediate, dreptul la repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial se stinge şi nu trece la moştenitorii săi [art. 1391, alin. (4) noul Cod Civil)].
B. Repararea prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu sau reflectare victimelor indirecte. Aşa cum am arătat la analiza prejudiciului ca o condiţie generală pentru angajarea răspunderii civile delictuale reparatorii, prejudiciile prin ricoşeu sau reflectare sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terţe persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoşeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale, nefiind însă exclusă prezenţa lor şi în cazul prejudiciilor materiale.
Din definiţia acestor prejudicii este important să se reţină că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Lato sensu, este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relaţie de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care, datorită prejudiciului corporal cauzat acesteia, suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată. Aşadar, prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuşi la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terţe persoane.
Repararea prejudiciilor cauzate prin ricoşeu sau reflectare este admisă, în principiu, de multă vreme în dreptul unor state europene, inclusiv în cel francez'. De asemenea, sub imperiul vechiului Cod civil, în dreptul nostru civil, în linii generale, soluţia a fost agreată, mai ales în sfera răspunderii civile delictuale, atât în ce priveşte prejudiciile patrimoniale prin ricoşeu, cât şi cele nepatrimoniale sau morale, constând în prejudicii afective, suferite de părinţii, soţul supravieţuitor, copiii, fraţii şi surorile victimei imediate în cazul decesului acesteia.
Dreptul victimelor indirecte la reparaţie pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoşeu, limitele sale şi condiţiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensaţiilor băneşti sunt atent şi cuprinzător reglementate în art. 1390-1392 noul Cod Civil; asemenea dispoziţii au lipsit cu desăvârşire din vechea legislaţie civilă, inclusiv din Codul civil român de la 1865.
în ce priveşte repararea prejudiciilor patrimoniale prin ricoşeu, art. 1392 noul Cod Civil prevede: „Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit acele cheltuieli”; terţa persoană care a suportat cheltuielile respective sau o parte a acestora poate fi o rudă a victimei imediate, o societate de asigurări, instituţia de asigurări de sănătate publică sau privată sau, pur şi simplu, oricare altă persoană.
Tot un prejudiciu patrimonial prin ricoşeu îl constituie pierderea de către o terţă persoană a întreţinerii pe care i-o presta victima imediată care a decedat. Un asemenea prejudiciu dă dreptul victimei prin ricoşeu să ceară repararea lui. în acest sens, art. 1390 dispune: „(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat”; aşadar, au dreptul la reparaţie, în temeiul acestui text şi cu acest titlu, în primul rând, acele victime prin ricoşeu care primeau sau ar fi primit întreţinere de la victima imediată, având un drept subiectiv la întreţinere, prevăzut expres de lege. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează sunt prevăzute în art. 516-523, capitolul II, titlul V, Cartea a II-a din noul Cod civil. Astfel, obligaţia de întreţinere şi dreptul corelativ există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă la infinit, între fraţi şi surori [art. 516 alin. (1)]; soţul divorţat are dreptul la întreţinere, din partea fostului său soţ, dacă se află în nevoie din pricina incapacităţii de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, precum şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă acea incapacitate este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2) coroborat cu art. 516 alin. (3)]. Este de reţinut că art. 517 noul Cod Civil reglementează şi dreptul la întreţinere al copilului de către soţul părintelui său şi invers în următoarele condiţii: „(1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinerea copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie. (2) La rândul său copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani”. Şi mai mult decât atât, art. 518 alin. (1) dispune că moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care îi presta întreţinere în fapt, fară a avea o obligaţie legală, sunt ţinuţi, în solidar, în limita valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, dar numai atât timp cât întreţinutul este minor.
Dreptul la repararea prejudiciului constând în pierderea întreţinerii este recunoscut chiar şi în favoarea victimelor prin ricoşeu care se aflau doar în întreţinerea de fapt a victimei imediate, fară să fi avut un drept subiectiv la întreţinere. Astfel, art. 1390 alin. (2) noul Cod Civil, cu valoare de regulă generală, prevede că instanţa de judecată, în funcţie de împrejurări „poate acorda despăgubire şi celui care victima, fară a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent”. Evident că într-o atare situaţie este vorba de lezarea unui simplu interes şi nicidecum de încălcarea unui drept subiectiv la întreţinere. Numai că situaţia de fapt este necesar să fi avut caracter de permanenţă şi stabilitate, adică, aşa cum se exprimă legiuitorul, întreţinerea să se fi prestat „în mod curent”, pentru a exista convingerea că ar fi continuat şi în viitor, dacă întreţinătorul în fapt nu ar fi decedat ca urmare a faptei sau împrejurării pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.
La acestea am mai adăuga că este necesar ca interesul vătămat să fie licit şi moral; în cazul în care prejudiciul este urmarea încălcării unui interes ilicit sau vădit contrar bunelor moravuri, credem că cel prejudiciat nu trebuie să aibă dreptul de a cere şi obţine nicio reparaţie. Existenţa interesului vătămat, caracterul său continuu, licit şi moral sunt împrejurări de fapt care se pot dovedi de cel în cauză prin orice mijloc de probă.
Subliniem că art. 1390 noul Cod Civil limitează expres dreptul victimelor prin ricoşeu de a cere repararea prejudiciul cauzat prin pierderea întreţinerii numai la situaţia când aceasta se datorează încetării din viaţă a victimei imediate. Aşadar, în cazul un care victima imediată a suferit doar o diminuare sau chiar pierderea totală a capacităţii de muncă, fiind astfel în imposibilitate obiectivă de a presta întreţinerea datorată, victima indirectă nu are recunoscut un drept propriu la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin ricoşeu, distinct de dreptul la reparaţie care aparţine victimei imediate.
In ce priveşte criteriile de stabilire a despăgubirii la care are dreptul victima prin ricoşeu pentru repararea prejudiciului patrimonial suferit ca urmare a pierderii întreţinerii pe care victima imediată avea obligaţia de a o presta ori i-o acorda în fapt, art. 1390 alin. (3) prevede că se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care se acordă despăgubirea. De asemenea, acelaşi text în propoziţia finală precizează că dispoziţiile art. 1387-1389 referitoare la stabilirea despăgubirii la care ar fi avut dreptul victima imediată, dacă ar fi fost în viaţă, se aplică în mod corespunzător.
Aşa cum am arătat, prejudiciile prin ricoşeu pot fi şi nepatrimoniale sau morale. Asemenea prejudicii constau în suferinţa psihică pe care o încearcă victimele indirecte (de pildă, soţul sau soţia, descendenţii, părinţii, fraţii şi surorile etc. victimei imediate) din cauza pierderii unei fiinţe dragi, faţă de care au o afecţiune deosebită, sau conştientizării suferinţelor şi degradării stării fizice şi de sănătate a victimei imediate care, de pildă, este afectată de un grav handicap. Prejudiciile morale de acest fel cauzate victimelor prin ricoşeu se numesc evocator prejudicii afective sau de afecţiune'. Deşi în vechea reglementare nu existau prevederi exprese referitoare la repararea eventuală a acestor prejudicii, jurisprudenţa noastră a recunoscut, în numeroase soluţii de speţă, dreptul părinţilor, soţului supravieţuitor, copiilor, fraţilor şi surorilor celui decedat de a cere şi obţine compensaţii băneşti, dacă au putut face dovada legăturii afective dintre ei şi victimă. în schimb, noul Cod civil reglementează expres posibilitatea instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri (compensaţii băneşti) victimelor prin ricoşeu pentru durerea sufletească ce le-a fost provocată de moartea victimei. Astfel, art. 1391 alin. (2) dispune: „Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”. Din analiza acestui text rezultă două constatări importante: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară; b) sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei imediate este foarte largă, fiind alcătuită din: ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, al rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu, cum sunt alte rude ale victimei imediate, logodnica sau logodnicul, concubina sau concubinul etc. Prin exprimarea textului legal, în sensul că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care „ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, credem că este necesar să se înţeleagă faptul că trebuie, în fiecare caz în parte, să se verifice pentru a se stabili pe bază de probe convingătoare existenţa în realitate a unei legături strânse de afecţiune între victima prin ricoşeu şi victima imediată la momentul decesului acesteia din urmă. Mai mult decât atât, apreciem că această condiţie este generală, deoarece sunt nu puţine situaţii în care între rudele, chiar cele mai apropiate, şi victima imediată, la momentul decesului acesteia, nu există o astfel de legătură afectivă, din varii motive, încât să justifice acordarea de compensaţii băneşti în scopul reparării unui prejudiciu afectiv. în orice caz, apreciem că rudele apropiate ale victimei imediate, cum sunt părinţii şi copiii săi, precum şi soţul supravieţuitor trebuie să beneficieze totuşi de o prezumţie simplă că între ele şi cel decedat din cauza faptului generator de răspundere civilă, exista o legătură strânsă de afecţiune. în schimb, rudele mai îndepărtate, cum sunt de pildă nepoţii de fraţi şi surori, unchii şi mătuşile, verii primari, precum şi celelalte persoane care afirmă că au suferit un prejudiciu afectiv este firesc să fie ţinute să dovedească existenţa în realitate a respectivei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care o aveau cu victima imediată la momentul decesului acesteia. De altfel, soluţia se pare că se înscrie în linia recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale formulate cu prilejul Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969.
Raportul sau corelaţia dintre despăgubire şi drepturile de asigurări sociale sau născute din contractele de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă
Raportul dintre despăgubire şi ajutorul social şi pensia de asigurări sociale.
Problema descifrării acestui raport se pune numai în situaţia în care este vorba de repararea componentei patrimoniale a unui prejudiciu corporal cauzat victimei imediate sau a unui prejudiciu patrimonial suferit de victima prin ricoşeu, constând în lipsirea acesteia de întreţinerea pe care victima imediată i-o presta sau i-ar fi prestat-o, dacă nu intervenea faptul juridic care i-a cauzat decesul şi pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.
Dintru început este de reţinut că ajutorul social şi pensia de asigurări sociale au caracter de despăgubire, adică au valoare de reparaţie [art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, în ipoteza în care victima imediată căreia i s-a cauzat un prejudiciu corporal economic, care constă în lipsirea de câştigul din muncă pe care îl obţinea sau l-ar fi putut obţine, dacă nu şi-ar fi pierdut total sau parţial capacitatea de muncă, beneficiază de pensie de invaliditate sau de ajutor social în cadrul sistemului de asigurări sociale, are dreptul să pretindă de la persoana răspunzătoare plata unei despăgubiri numai în limita unei eventuale diferenţe dintre suma pe care o primeşte efectiv cu titlu de pensie sau ajutor social şi valoarea integrală a prejudiciul cauzat; subliniem că prejudiciul constă în diminuarea sau pierderea câştigului realizat din muncă. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul victimei prin ricoşeu care suferă un prejudiciu economic datorat prejudiciului cauzat victimei imediate, atunci când victima prin ricoşeu are dreptul şi primeşte pensie de urmaş după victima imediată care a decedat din cauza faptului prejudiciabil; la fel ca pensia de invaliditate, pensia de urmaş sau, după caz, ajutorul social are funcţie de despăgubire; de aceea, victima prin ricoşeu va putea pretinde persoanei răspunzătoare numai diferenţa între pensia de urmaş sau ajutorul social şi valoarea integrală a întreţinerii de care beneficia sau putea beneficia în raport cu trebuinţele sale şi de veniturile pe care întreţinătorul decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea [art. 1390 alin. (3) noul Cod Civil].
Soluţia de principiu formulată mai sus este consacrată expres în art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil, unde se prevede: „Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor social sau la pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia”. Aşadar, se confirmă faptul că sumele care se primesc de către victima prejudiciată cu titlu de pensie sau ajutor social au caracter de despăgubiri, cu efectul imputării acelor sume asupra valorii prejudiciului economic. Numai că pentru aceasta este necesar ca ajutorul social sau pensia să fie efectiv acordată. Aşa se face că art. 1393 alin. (2) dispune că atât timp cât „ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit”, instanţa îl va obliga pe cel chemat să răspundă numai la o despăgubire provizorie „pentru acoperirea nevoilor urgente”, în condiţiile art. 1387 alin. (3) noul Cod Civil
Raportul dintre despăgubire şi drepturile născute din contractele de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane se realizează prin contracte de asigurare contra unor riscuri asigurate; asigurările pot fi, printre altele, facultative şi obligatorii; asigurările facultative se realizează prin contracte de asigurare care, de regulă, sunt contracte de adeziune; asigurările obligatorii operează în temeiul unor contracte forţate. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă să plătească, în cazul producerii riscului asigurat, o indemnizaţie, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. Asigurătorul este întotdeauna o societate de asigurări, iar asiguratul poate fi o persoană fizică sau persoană juridică.
Reglementarea asigurărilor pentru riscuri îşi are sediul în art. 2199-2241 noul Cod Civil. Legea nr. 136/1996 privind asigurările şi reasigurările în România, cu completările şi modificările ulterioare şi Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, precum şi în alte acte normative dezvoltătoare.
Problema corelaţiei în discuţie se pune în situaţia în care victima prejudiciată, persoană asigurată sau, după caz, terţ păgubit, primeşte o sumă de bani de la o societate de asigurări în baza unor raporturi de asigurare contractuale. Intr-o atare situaţie, trebuie să deosebim între următoarele ipoteze:
a) au toiul prejudiciului cauzat unei terţe persoane ori persoana răspunzătoare are contractată o asigurare de răspundere civilă delictuală. Asigurătorul este obligat să plătească o sumă de bani victimei, adică terţului păgubit, care are funcţie şi valoare de despăgubire (art. 2223 noul Cod Civil). Despăgubirea se stabileşte prin convenţie între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească (art. 2225 noul Cod Civil). Despăgubirea astfel stabilită se plăteşte de către societatea de asigurări, în calitate de asigurător, direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care nu a fost despăgubită de către asiguratul de răspundere civilă. După ce a primit acea sumă de bani, victima nu poate cere despăgubiri de la autorul faptei prejudiciabile sau de la persoana răspunzătoare. Cu toate acestea, dacă suma plătită de asigurător nu acoperă întregul prejudiciu, victima are dreptul să pretindă diferenţa de despăgubire de la autorul prejudiciului sau de la persoana răspunzătoare, potrivit dreptului comun în materie. Mai mult decât atât, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede expres că, în cazul asigurării auto obligatorii, persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, urmând ca autorul accidentului să fie citat în proces, în calitate de intervenient forţat;
Întrucât autorul prejudiciului sau cel răspunzător pentru acel prejudiciu este el însuşi asigurat de răspundere civilă delictuală şi a plătit primele de asigurare, societatea de asigurări, după ce a despăgubit-o pe victimă, nu are, de regulă, drept de regres împotriva acestuia; unele excepţii există totuşi în cazul asigurării obligatorii de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin accidente auto;
b) victima prejudiciată are calitatea de asigurat; în această situaţie, soluţia este diferită, după cum este vorba de o asigurare de bunuri sau de persoane.
In cazul asigurării de bunuri, dacă prejudiciul este cauzat victimei printr-o faptă sau împrejurare cu valoare de risc asigurat, aceasta primeşte de la asigurător o despăgubire; acea despăgubire se stabileşte în funcţie de starea bunului asigurat din momentul producerii riscului asigurat; ea nu poate însă depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată. Aşadar, victima nu are dreptul să cumuleze despăgubirea primită de la asigurător cu reparaţia datorată de autorul prejudiciului material sau de persoana răspunzătoare. Totuşi, dacă prejudiciul este mai mare decât suma asigurată, persoana prejudiciată are dreptul să pretindă plata respectivei diferenţe de la autorul prejudiciului. în limitele indemnizaţiei plătite asiguratului, asigurătorul este îndreptăţit ca, pe calea acţiunii în regres, în calitate de subrogat în drepturile beneficiarului asigurării, să se îndrepte în contra celui sau celor răspunzători de cauzarea prejudiciului.
Atunci când victima a suferit un prejudiciu corporal şi are contractată o asigurare de persoane ea are dreptul să cumuleze suma asigurată, pe care o primeşte de la societatea de asigurări, cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului de către persoana răspunzătoare. Şi aceasta pentru faptul că asigurarea de persoane (art. 2.227-2.238) este o măsură de prevedere şi de economisire. Ea nu are ca scop despăgubirea persoanei asigurate. Plata indemnizaţiei de asigurare se face la realizarea riscului asigurat, indiferent dacă asiguratului i s-a cauzat sau nu un prejudiciu cert; existenţa obligaţiei societăţii de asigurare este independentă de producerea unui prejudiciu şi de întinderea lui. Aşadar, plata indemnizaţiei de asigurare nu are caracter de despăgubire. Rezultă că primirea ei de către victimă este lipsită de semnificaţie şi consecinţe asupra existenţei şi întinderii dreptului său de a pretinde întreaga reparaţie de la cel răspunzător pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. De asemenea, indemnizaţia de asigurare poate fi cumulată cu pensia de invaliditate ori cu ajutorul social de care beneficiază victima. Mai este de reţinut şi împrejurarea că asigurătorul nu are drept de regres împotriva celui răspunzător, deoarece nu se subrogă în drepturile asiguratului, de care acesta continuă să beneficieze, ca şi cum asigurarea de persoane nu ar fi existat; dacă riscul asigurat s-a produs, asigurătorul nu are nici un drept împotriva nimănui, ci doar obligaţia de a plăti indemnizaţia de asigurare celui îndreptăţit.
Prescripţia acţiunii în răspundere civilă delictuală. Problema opţiunii între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile
Prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală.
în situaţia în care persoana răspunzătoare nu repară voluntar prejudiciul suferit de victimă, aceasta are posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată competentă printr-o acţiune. Dreptul la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru a obţine obligarea persoanei răspunzătoare la reparare se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de trei ani prevăzut de art. 2517 noul Cod Civil De la această regulă există două excepţii. Astfel, art. 2518 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil prevede că termenul de prescripţie este de zece ani atunci când prin acţiunea în răspundere delictuală se solicită:
a) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, repararea prejudiciului cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori a-şi exprima voinţa;
b) repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător.
Art. 1394 noul Cod Civil prevede un caz de prorogare a tennenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală. Astfel, în toate cazurile în care prejudiciul pentru care se datorează reparaţia a fost cauzat printr-o faptă supusă de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Momentul în care începe să curgă prescripţia dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, cât şi pe cel care răspunde de el [art. 2528 alin. (1) noul Cod Civil]; în toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală, se aplică regula generală potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art. 2523).
Celelalte reguli generale privind prescripţia extinctivă se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, cum sunt acelea privitoare la suspendarea, întreruperea prescripţiei extinctive şi la repunerea în termenul de prescripţie (art. 2522, art. 2532-2543 noul Cod Civil)1. Totuşi art. 1395 noul Cod Civil prevede în această materie un caz special de suspendare a cursului prescripţiei extinctive; astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau ajutoarelor ce i s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie; aceasta indiferent că titularul acţiunii este victima imediată sau, după caz, victima prin ricoşeu, care a suferit un prejudiciu patrimonial, în cadrul unui raport de cauzalitate direct sau indirect.
Problema opţiunii între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile.
Toţi doctrinarii care recunosc existenţa celor două regimuri juridice diferite ale răspunderii civile, unul delictual şi altul contractual, precum şi jurisprudenţă, fărâ excepţie, afirmă că regimul juridic al răspunderii delictuale alcătuieşte dreptul comun, pe câtă vreme regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator. Consecinţa este aceea că ori de câte ori, în dreptul nostru privat, nu suntem în prezenţa unei răspunderi contractuale, adică a cauzării unui prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, se vor aplica normele care alcătuiesc regimul juridic al răspunderii civile delictuale.
Pornind de la constatarea de mai sus, una din problemele mult discutate în literatura de specialitate este aceea a posibilităţii celui prejudiciat de a opta între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile atunci când solicită instanţei de judecată obligarea autorului faptei prejudiciabile la reparaţie; evident că ea se pune numai în acele situaţii în care între autorul prejudiciului şi persoana prejudiciată există un contract valabil încheiat şi prejudiciul este cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei sau obligaţiilor asumate de debitor prin angajamentul său contractual. în asemenea cazuri, s-a formulat întrebarea dacă victima, creditorul contractual, poate sau nu să ceară şi să obţină obligarea debitorului din contract la repararea prejudiciul cauzat, optând între acţiunea contractuală sau acţiunea delictuală, preferând angajarea răspunderii delictuale a pârâtului pe care, în cazul dat, o consideră mai avantajoasă?
Deşi în vechiul Cod civil nu exista o dispoziţie expresă care să dea răspuns legal la această întrebare, doctrina şi jurisprudenţă au susţinut că, în principiu, creditorul prejudiciat nu are dreptul de a opta între cele două acţiuni, fiind ţinut să invoce în cererea sa numai temeiul contractual al răspunderii civile.
în argumentarea acestei soluţii de principiu, s-a statuat că a recunoaşte creditorului contractual, în cazul neexecutării obligaţiilor corelative ale debitorului, posibilitatea de a recurge la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prin ignorarea regulilor răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, derogatorie, înseamnă a nesocoti legea şi, deopotrivă, a contraveni voinţei comune a pârtilor contractante. Astfel, pe de o parte, legea reglementează diferit regimul juridic al celor două forme ale răspunderii, aşa încât răspunderea delictuală este mai severă iar răspunderea contractuală este mai blândă. Admiterea unui drept de opţiune al creditorului contractual ar însemna să i se ofere posibilitatea să introducă acţiunea în reparaţie pe temei delictual, chiar atunci când, în anumite cazuri, dreptul la acţiune pe temei contractual s-a stins prin prescripţie, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, deşi debitorul răspunde, de regulă, doar în limitele prejudiciilor previzibile; în acest fel, ar însemna să i se permită creditorului contractual să ocolească sau să încalce legea. Pe de altă parte, debitorul contractual, atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, obligându-se la executarea unei obligaţii pe care altfel nu ar fi avut datoria să o execute, este absolut sigur că a înţeles ca eventuala lui răspundere faţă de creditor să se angajeze numai în condiţiile şi limitele răspunderii contractuale; aşadar, este inadmisibil ca, în principiu, să i se aplice rigorile unei răspunderi prevăzută pentru ipoteza încălcării unei obligaţii generale impuse de lege tuturor şi care, de regulă, este sancţionată cu o mai mare asprime. Regulile privitoare la răspunderea care îşi are originea în încălcarea unei obligaţii generale de a nu prejudicia pe nimeni neminem laedere, nu pot fi substituite unor reglementări legale speciale aplicabile cazului în care prejudiciul rezultă din neexecutarea „lato sensu” a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract; or, obligaţiile contractuale sunt particulare şi relative, fiind născute prin voinţa contractanţilor şi numai în măsura stabilită de ei.
Redactorii noului Cod civil şi-au însuşit fară rezerve această soluţie cu argumentele care o însoţesc. Astfel, problema este rezolvată legislativ în sensul că printr-o normă imperativă şi cu valoare de principiu s-a interzis opţiunea între acţiunea pe temei contractual şi cea pe temei delictual. în acest sens, art. 1350 alin. (3) noul Cod Civil, în contextul dispoziţiilor generale care se aplică răspunderii contractuale, prevede cu deosebită forţă: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”. Prin urmare, excepţiile de la acest principiu pot exista numai atunci când sunt prevăzute expres prin norme juridice speciale şi sunt de strictă interpretare. O astfel de excepţie este prevăzută expres de textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004; potrivit acestei prevederi, consumatorul care a fost prejudiciat de defectul unui produs are posibilitatea de a pretinde reparaţia întemeindu-şi acţiunea în justiţie pe dispoziţiile acestei legi sau optând între reglementările răspunderii contractuale ori ale răspunderii delictuale, în regim de drept comun.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Efectele răspunderii civile delcituale. Repararea prejudiciului
