Atributele legale și efectele actului jurisdicțional
| Comentarii |
|
atributele legale și efectele actului jurisdicțional, 1. Preliminarii. însăşi tema acestui demers evocă deja esenţialele componente ale acestuia: actul jurisdicţional, caracteristicile care îl individualizează în ansamblul actelor juridice; atributele actului jurisdicţional, adică acele însuşiri ale acestuia care derivă din însăşi natura lui, fiind consacrate „legal” şi ataşate imanent unui asemenea act; efectele actului jurisdicţional, adică rezultatele sau consecinţele juridice ale acestuia, relaţia dintre efecte şi cauza actului jurisdicţional şi, în cele din urmă, sfera efectelor, în raport cu diversele subiecte de drept, implicate într-un fel sau altul în producerea şi realizarea actului jurisdicţional sau, după caz, interesate de existenţa lui în ordinea juridică.
în contextul unor asemenea abordări, încercăm să aducem în atenţie şi o posibilă altă perspectivă, măcar parţială, de analiză, care, fireşte, ca mai toate încercările văduvite de „ortodoxie”, rămâne discutabilă sau poate chiar vulnerabilă.
2. Actul jurisdicţional. în pofida venerabilităţii lui şi, aparent, a lesnicioasei lui aproprieri, actul jurisdicţional încă îşi caută determinările incontestabile.
Remarcabilul şi substanţialul efort doctrinar şi jurisprudenţial având ca scop determinarea sau particularizarea actului jurisdicţional pare să se fi cristalizat în trei concepţii, ultima dintre acestea de factură eclectică:
• într-o primă concepţie, criteriile actului jurisdicţional sunt „extrinseci” acestuia, interesând, pentru definirea acestuia, „calitatea autorului său” (criteriulprocedural). Având asemenea
repere, actul jurisdicţional ar urma să fie definit ca act ce emană de la un organ judiciar, potrivit unei proceduri specifice, având ca scop oferirea de garanţii destinatarilor actului. Suficient însă să spunem că această concepţie nu rezolvă problema criteriilor actului jurisdicţional, ci doar o deplasează, întrucât: ar urma să se definească „autorul” actului-ca organ de „jurisdicţie” - şi să se selecteze „modalităţile de elaborare a actului” exclusive actului jurisdicţional, pentru a face posibilă delimitarea acestuia de alte acte, provenind de la acelaşi autor şi emise în cadrul unei proceduri, dar care nu sunt totuşi acte „jurisdicţionale”, ci simple acte de „administraţie judiciară”;
• In cea de-a doua concepţie, criteriile actului jurisdicţional sunt „intrinseci” acestuia, interesând, pentru definirea acestuia, criteriul finalist, adică eficacitatea lui specifică exprimată prin autoritatea lucrului judecat, precum şi criteriul material, adică existenţa unui „litigiu” -patent sau latent-susceptibil de „tranşare” prin „rostirea dreptului” (iuris dictio). Numai că, pe de o parte, autoritatea lucrului judecat, conferită de altfel prin lege, califică a priori unele acte ca jurisdicţionale, nu a posteriori, după emiterea actului, iar pe de alta unele acte, deşi jurisdicţionale, nu sunt înzestrate cu autoritatea lucrului judecat.
• în fine, o altă concepţie a rezultat prin combinarea unora dintre criteriile arătate, soluţie de care - cum spunea un reputat doctrinar - „finalmente nu se poate scăpa”. Fără îndoială, fiecare dintre aceste criterii, cumulate, sunt de natură să configureze actul jurisdicţional. Unele însă rămân discutabile, punând sub semnul întrebării rezistenţa întregului eşafodaj argumentativ.
Dacă ar fi să ne înscriem numai pe filiera sorgintei romane a termenului „jurisdicţional”, atunci, având ca reper sintagma iuris dictio, am spune pur şi simplu că actul jurisdicţional este actul care „rosteşte dreptul”. Ar rezulta, logic, că premisa majoră a unui posibil silogism ce-şi propune conotaţia actului jurisdicţional este existenţa unui litigiu, materia sententiae, lis ipsa, urmat ineluctabil de răspunsul instanţei, de statuarea ei, iuris dictio. Nu totdeauna însă adagiile sau locuţiunile romane ne-au provenit în forma lor originară şi mai ales cu sensul lor autentic, glosatorii făcând ei înşişi o operă „creatoare” şi chiar „deformatoare”. Bunăoară, avatarurile celebrei expresii în materia „autorităţii” actului jurisdicţional - res iudicata pro veritate accipitur- o demonstrează cu prisosinţă, atunci între criteriile
actului jurisdicţional nu-şi află locul existenţa unui „litigiu”, a unui „diferend juridic” supus, aşa-zicând, „chirurgiei judiciare”. Intervenţia instanţei este proteiformă, în raport cu ceea ce i s-a cerut, dar forma de obiectivare finală a acestei intervenţii este mereu aceeaşi - actul jurisdicţional. El este emis nu pentru a „tranşa”, ci pentru a face posibilă aplicarea legii la o situaţie determinată. N-ar face parte, evident, din
categoria actelor jurisdicţionale actele de administraţie judiciară. Aşadar, exceptând aceste din urmă acte, celelalte sunt jurisdicţionale, indiferent dacă sunt sau nu înzestrate cu autoritatea lucrului judecat, indiferent dacă ele însele pot sau nu să facă obiectul unor căi de atac, indiferent dacă sunt sau nu titluri executorii.
Cu privire la definiţia actului jurisdicţional, definiţie la care-în esenţă-ne-am ataşat, ne îngăduim totuşi două observaţii: termenul „obstacol” nu ni se pare potrivit, îndeosebi prin referire ia procedura necontencioasă, în cadrul căreia instanţa, prin diversele acte pe care le săvârşeşte - atâtea câte i-au mai rămas - precum „încuviinţarea” adopţiei, „declararea” dispariţiei sau a morţii prezumate, omologarea unor acte, reconstituirea unor acte sau hotărâri, nu înlătură „obstacole” legale, ci împlineşte exigenţele impuse de lege pentru a asigura eficacitatea actului sau faptului; în cazul hotărârilor de expedient, date după ce s-a pus capăt litigiului prin tranzacţia părţilor, nu se mai pune de asemenea problema înlăturării unor „obstacole”.
Aşa fiind, amendând şi întregind definiţia dată, conchidem spunând că actul jurisdicţional este actul emis de către o autoritate jurisdicţională, independentă şi imparţială, conform unei proceduri determinate, prin care, pe baza constatărilor făcute, devine posibilă sau nu aplicarea legii la o situaţie determinată ori se conferă sau nu eficacitate juridică unor acte sau fapte.
3. Atributele actului jurisdicţional. Părţile aflate într-un raport procesual nu urmăresc „primordial” obţinerea unui act jurisdicţional, ci, consecinţă a unui asemenea act, ele urmăresc trecerea de la un drept abstract, impersonal, la unul concret, determinat, personalizat, în raport cu împrejurările.
Prin urmare, hotărârea este „cauza”, iar eficacitatea semnifică „efectele”; actul jurisdicţional este „sursa”, iar efectele sunt „rezultatul” provocat de această sursă. Părţile nu sunt însă interesate - „primordial” - de obţinerea unei „surse” - cu toate „calităţile” ei - pentru valorificarea
dreptului sau a interesului legitim alegat, ci de „eficacitatea” acestei surse, ca mijloc de realizare efectivă a dreptului sau a interesului.
Ni se pare deci logic, dintr-un început, să se distingă între „cauză” şi „efecte”, între actul jurisdicţional-împreună cu atributele legale ale acestuia-şi eficacitatea actului, în raporturile dintre părţi şi în raporturile cu terţii.
îndeobşte şi tradiţional, dezînvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii, autoritatea lucrului judecat, forţa executorie, forţa probantă, intervertirea prescripţiei, ipoteca judiciară sunt considerate „efecte” ale hotărârii. în realitate, în raport cu natura actului jurisdicţional şi cu obiectul acestuia, ele sunt atribute legale şi indeniabile actului jurisdicţional, care, în principiu, nu interesează nici părţile, nici terţii.
Fără a stărui pe larg, să verificăm cele două trăsături în cazul fiecăruia dintre atributele hotărârii.
• Desesizarea sau dezînvestirea instanţei- expresie a adagiului lata sententia, iudex desinit esse iudex, dar prevăzute ca atare, expres şi limitativ, tot prin lege. Dezînvestirea instanţei îi priveşte - astfel cum rezultă in terminis din prevederile art. 258, alin. 3 C. pr. civ.
-numai pe judecători, aşa încât orice asemănare cu autoritatea lucrului judecat.
• Autoritatea lucrului judecat-expresie a adagiului res iudicata pro veritate accipitur -este de asemenea un atribut legal al hotărârii, dacă legea nu prevede altfel, caracterizat prin automaticitate şi exterioritate. Art. 1201 C. civ. prevede: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Art. 166 C. pr. civ. „creionează” regimul juridic al excepţiei puterii lucrului judecat.
Nu este locul să stăruim asupra anacronismelor reglementării, nici asupra vulnerabilităţii adagiului enunţat, astfel cum-prin deformarea sensului originar-el este invocat în doctrina contemporană nu este un efect al hotărârii, ci un atribut al acesteia.
Hotărârile prin care s-a tranşat un incident sau un diferend juridic.
Autoritatea lucrului judecat îndeplineşte două „funcţii” sau se prezintă sub două „aspecte”.
• Hotărârea are forţa probantă a unui act autentic, atunci când aceasta este întrebuinţată ca mijloc de probă. Aceasta, întrucât hotărârea aparţine categoriei actelor juridice solemne, în sensul art. 1171 C. civ., „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Un astfel de act - cum ne spune art. 1173, alin. 1 C. civ. - „are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Actul jurisdicţional nu este însă, pur şi simplu, un act autentic în sensul definit de legea civilă şi având, în contextul unei asemenea reglementări, o forţă probantă superioară actului sub semnătură privată. Ceea ce interesează înainte de toate este îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului jurisdicţional - negotium -, abia apoi luându-se în considerare şi instrumentum. Cu alte cuvinte, forţa probantă a hotărârii este condiţionată de validitatea acesteia şi, totodată, această forţă priveşte şi conţinutul actului jurisdicţional, stabilit în urma unei verificări jurisdicţionale, în cadrul unei proceduri având la bază, între altele, contradictorialitatea şi dreptul la apărare, precum şi rolul activ al celui ce instrumentează actul. Distincţia între negotium şi instrumentum este astfel estompată, dacă nu chiar „bulversată”.
Interesează însă, în contextul acestui demers, faptul că forţa probantă a hotărârii este un atribut al acesteia, asociat hotărârii sau unora dintre elementele ei constitutive - de exemplu, minuta - printr-o voinţă exterioară, cea a legiuitorului.
• Forţa executorie a hotărârii este de asemenea un atribut legal al acesteia, al titlului obţinut prin judecată. Art. 372 C. pr. civ., în forma lui actuală, este deplin lămuritor: „Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”. Art. 373, alin. 1 C. pr. civ. se referă de asemenea, prin asociere, la hotărârile judecătoreşti ca titluri executorii. Sunt titluri executorii: hotărârile instanţelor judecătoreşti pronunţate în procesele civile, inclusiv în conflictele de muncă, în procesele şi cererile în materie comercială, în procesele şi cererile în materie de con-tencios administrativ, în procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, în procesele şi cererile în materie de expropriere, hotărârile în cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, cele pronunţate în procesele penale când se statuează asupra unor pretenţii civile, cele prin care părţile sunt obligate la plata unor amenzi fără caracter penal, hotărârile pronunţate cu procedura
somaţiei de plată, hotărârile prin care se admit cererile pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine, precum şi ordonanţele preşedinţiale (art. 581, alin. 4 C. pr. civ.) şi încheierile din procedura necontencioasă prin care se încuviinţează cererea.
Hotărârea este titlu executoriu prin însăşi natura ei; învestirea cu formulă executorie nu-i conferă această calitate, ci doar face posibilă trecerea efectivă la executarea silită.
Dacă legea nu prevede altfel, forţa executorie se ataşează „automat” hotărârii, iar pentru executarea însăşi a acesteia prin constrângere trebuie îndeplinite anumite condiţii; „exterioritatea” acestui atribut rezultă din faptul că el exprimă voinţa legiuitorului, voinţă deci situată în afara hotărârii înseşi.
• Intervertirea prescripţiei a fost sau, izolat, este analizată ca novaţie. Sintagma „intervertirea prescripţiei” înseamnă de fapt înlocuirea prescripţiei extinctive sau liberatorii, care poate avea ca rezultat stingerea dreptului la acţiune, cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită, după obţinerea titlului executoriu. „Aceasta nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte posibilitatea de a cere
executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face, corespunzător obiectului obligaţiei”.
Interesează în contextul acestui demers dispoziţiile art. 405 C. pr. civ., îndeosebi alineatele 1 şi 2: „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani” (1); „Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie” (3). Mai mult chiar, constatându-se împlinirea termenului de prescripţie, organul competent nu mai poate elibera titlul executoriu.
Hotărârea judecătorească este deci cauza intervertirii prescripţiei. Aşa cum rezultă din prevederile de principiu ale art. 405 C. pr. civ, prescripţia dreptului de a cere executarea silită este ataşată legal-prin norme imperative-titlului executoriu, adică hotărârii, iar sursa prescripţiei este exterioară acestei hotărâri, întrunindu-se astfel caracteristicile „atributelor" hotărârii.
• Ipoteca judiciară - spre deosebire de reglementarea franceză, respectiv de prevederile art. 2123 C. civ. - nu este instituită prin legea noastră civilă, dar ea rezultă din unele dintre prevederile legii de procedură civilă, în noua formulare a acestora, precum şi din unele dispoziţii speciale. Astfel, potrivit art. 593, alin. 3 C. pr. civ., sechestrul asigurător pus asupra unui imobil „se va înscrie de îndată în cartea funciară”; înscrierea „face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Este aşadar o formă de publicitate formală şi legală, care operează ope legis, în vederea opozabilităţii faţă de acei terţi care, ulterior înscrierii, ar dobândi vreun drept asupra acelui imobil. Tot astfel, art. 600, alin. 1 C. pr. civ. prevede, cât priveşte sechestrul judiciar, că în cazul bunurilor imobile se va proceda potrivit art. 593, alin. 3 C. pr. civ. în sensul art. 166, alin. 3 C. pr. pen., „pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului - acest organ putând fi şi instanţa de judecată (n.n.) - cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru”. Potrivit art. 16, alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, „pentru creanţele bugetare ce urmează a fi stabilite de către instanţele judecătoreşti, organele prevăzute la art. 24 - adică organele de executare (n.n.) - o dată cu introducerea acţiunii împotriva debitorului, precum şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, pot cere instanţei să dispună, după caz, înfiinţarea popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile, a ipotecii asiguratoare asupra bunurilor imobile, ce aparţin celor chemaţi în judecată, precum şi orice altă măsură de indisponibilizare a veniturilor şi bunurilor urmăribile prevăzute de lege, pentru asigurarea realizării creanţelor bugetare”.
în toate situaţiile arătate, „ipoteca judiciară” este o măsură asiguratorie. Ea intervine sau poate interveni înainte de obţinerea unei hotărâri în condamnare sau a unei hotărâri prin care se constată creanţa. Anterioritatea ipotecii - incontestabil utilă - rămâne însă discutabilă sub cel puţin următoarele aspecte: grevează creditul debitorului; avantajează unii creditori în raport cu alţii.
în raport cu reglementările arătate, o constatare se impune dintr-un început: în unele ipoteze, instituirea ipotecii judiciare operează ope legis, inevitabil; în altele, practic pentru asigurarea realizării creanţelor bugetare, instanţa apreciază oportunitatea admiterii cererii de înfiinţare a ipotecii asigurătorii. Constatarea nu este lipsită de consecinţe: atunci când ipoteca se instituie „automat”, de drept, printr-o voinţă „exterioară” instanţei, ea este un „atribut” al hotărârii; dimpotrivă, dacă ipoteca este dispusă de instanţă, la cerere, apreciind ea însăşi oportunitatea instituirii acesteia, ipoteca-am spune, cu adevărat „judiciară”-este un „efect” al hotărârii. Pe scurt, sursele „ipotecii judiciare” sunt diferite, aşa încât diferite sunt şi calificările acesteia: „atribut” sau „efect”.
4. Efectele actului jurisdicţional. Acestea sunt consecinţele ce decurg din însăşi hotărârea adoptată. Ele sunt dependente de pretenţiile alegate - de către părţi sau, uneori, pe baza unor dispoziţii exprese, de către instanţă -, în raport cu regulile de drept ce le sunt aplicabile, precum şi de activitatea jurisdicţională realizată. Unele dintre aceste efecte sunt „procesuale”, altele sunt „substanţiale”.
Efectele „procesuale” derivă din rezolvarea de către instanţă a unor „excepţii”, a unor incidente care apar în cursul procesului civil şi care, de regulă, sunt soluţionate de instanţă înainte de abordarea fondului. în sens restrâns şi tehnic-procesual, „excepţiile” sunt acele mijloace procesuale, făcând parte din acţiune şi aparţinând, de regulă, pârâtului, prin care acesta, fără a aborda fondul dreptului, pune în discuţie condiţiile formale ale judecăţii sau condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune. împrumutând terminologia art. 137, alin. 1 C. pr. civ. - contestabilă însă şi sursă de ambiguităţi - urmează a se distinge între „excepţii procedurale”, cele cu privire la actele şi faptele procesuale, şi „excepţii de fond”, cele cu privire la exercitarea dreptului la acţiune sau transpunerea pe plan procesual a unor principii ori instituţii de drept material de care se leagă dreptul la acţiune. Majoritatea covârşitoare a excepţiilor procedurale interesează „părţile”, modificându-le situaţia procesuală, numai unele dintre aceste excepţii interesând direct şi instanţa (bunăoară, necompetenţa, incompatibilitatea judecătorului, recuzarea sau abţinerea acestuia, perimarea) sau participanţii auxiliari (martorul, expertul, mandatarul). Unele dintre excepţiile de fond pot însă interesa şi terţii, căci hotărârea de admitere a acestora, indirect, îşi răsfrânge efectele asupra lor (de exemplu, lipsa calităţii procesuale, autoritatea lucrului judecat, prescripţia extinctivă).
Efectele „substanţiale” sau „eficacitatea substanţială” a actului jurisdicţional constă în concretizarea dreptului reclamantului: concretizarea dreptului propriu-zis sau a interesului legitim, corelativ unei norme determinate, care, astfel, dintr-o normă abstractă devine una particularizată; schimbarea sursei dreptului, cea legală devenind judiciară.
Circumscrierea, pe cele două planuri, a efectelor substanţiale impTică, inevitabil, determinarea celor două categorii de subiecte în raport cu actul jurisdicţional: părţile ş\ terţii.
5. Părţile şi terţii faţă de actul jurisdicţional. Chiar dacă delimitarea prin antinomie între „părţi” şi „terţi” nu are valoare ştiinţifică intrinsecă - deşi o astfel de delimitare nu este atât de comodă precum pare -, totuşi, cu precizările ce vom face, vom spune, pentru început, că grosso modo acele persoane care n-au calitatea de „părţi” în judecată rămân inevitabil „terţi” sau, într-un alt sens, dar exprimând aceeaşi idee, că acele persoane care au calitatea de „terţi” nu pot fi în acelaşi timp şi „părţi”. Cele două categorii se exclud mutual. Dar nici nu rămân imutabile. Aşa fiind, trebuie ca mai întâi să se determine părţile în judecată, pentru ca astfel, explicit sau măcar implicit, să se evoce larga şi heterogena categorie a terţilor. Abstracţie făcând de unele elemente specifice şi esenţiale textului, „părţi” în actul jurisdicţional, cele originare, iniţiale sau primare (1 ) şi
cele devenite, care dobândesc această calitate în cursul procesului (2 ).
1 °. Părţile originare, iniţiale sau primare în raportul de judecată sunt „partea reclamantă” şi „partea pârâtă”, indiferent dacă, în condiţii de litisconsorţiu, numericeşte, sunt mai mulţi de o parte sau de alta ori de amândouă. într-un gen de maniheism sau din perspectiva unei operaţiuni summa divisio, rezultă că toţi ceilalţi sunt „terţi”, străini de judecată, faţă de care hotărârea instanţei este un res inter alios acta. Partajarea însă astfel ar fi pe cât de comodă şi simplă, pe atât de simplistă.
Procedura contencioasă este deci o procedură bilaterală. Rezultă a fi un truism afirmaţia că un contencios presupune un conflict de interese, existenţa a doi adversari ale căror pretenţii sunt concurente.
Părţile trebuie să existe în momentul când se exercită acţiunea. Dacă, ulterior acestui moment, ele nu mai există, în condiţiile legii, acţiunile lui de cuius pot fi continuate de moştenitorii săi.
De regulă, părţile raportului de judecată sunt înseşi părţile raportului juridic substanţial. Cu alte cuvinte, raportul de judecată se „mulează” pe raportul civil.
Parte în judecată este nu numai persoana care, fizic, ea însăşi stă în judecată, ci şi persoana care este reprezentată legal, judiciar sau convenţional. Dispoziţiile în materie sunt nu numai suficiente, dar şi lămuritoare. Astfel, potrivit art. 67, alin. 1 C. pr. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar; mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă el nu cuprinde nici o precizare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la anumite acte sau numai pentru o anume instanţă - art. 68, alin. 3 C. pr. civ..
în raportul de judecată, spre deosebire de raportul juridic substanţial, o putere aparentă nu poate antrena consecinţele reprezentării, instanţa fiind datoare să verifice ea însăşi, chiar din oficiu, existenţa mandatului şi limitele acestuia.
Din perspectiva celor arătate, bunăoară: în cazul persoanelor morale de drept privat, dacă acestea îşi desemnează un veritabil reprezentant, ca subiect relativ independent de persoana juridică, autoritatea lucrului judecat nu priveşte acest reprezentant, ci persoana juridică reprezentată; tot astfel urmează a se considera în cazul curatorului unei moşteniri vacante, acesta reprezentându-i în proces pe moştenitori.
Nu are autoritate de lucru judecat, întrucât nu există reprezentare: hotărârea dată faţă de executorul testamentar; hotărârea dată numai faţă de unul dintre codebitori, moştenitori sau legatari, dacă obiectul litigiului este divizibil; hotărârea dată faţă de gerant nu are autoritate de lucru judecat faţă de gerat, întrucât, cum ne precizează art. 987 C. civ., gerarea se face „fără cunoştinţa proprietarului”; hotărârea dată faţă de fideiusor nu are autoritate de lucru judecat faţă de debitorul principal; hotărârea dată într-o acţiune în grăniţuire faţă de uzufructuar nu are autoritate faţă de nudul proprietar etc., etc.
La limita dintre autoritatea lucrului judecat şi opozabilitatea hotărârii, aceasta îşi poate produce efectele şi faţă de o colectivitate de fapt (bunăoară, faţă de cei aflaţi în grevă).
în raport cu cei cointeresaţi, autoritatea lucrului judecat este, paradoxal, dependentă de rezultatul judecăţii, atribuindu-i-se astfel un caracter aleatoriu şi reprezentării. De exemplu: hotărârea dată cu unii dintre coproprietari, pentru un lucru comun şi nedivizat, nu poate avea autoritatea lucrului judecat „spre paguba celorlalţi proprietari”, care, la instanţa ce a dat acea hotărâre, nu au figurat nici personal, nici prin mandatar convenţional; hotărârea dată faţă de debitorul principal leagă pe fideiusor, dacă hotărârea este favorabilă acestuia (datoria a fost declarată stinsă sau inexistentă), întrucât, conform art. 1653 C. civ., nu poate exista fideiusiune fără o obligaţie principală validă; dimpotrivă, dacă hotărârea este defavorabilă, ea nu poate avea autoritate de lucru judecat faţă de fideiusor, întrucât, precum o convenţie între debitorul principal şi creditor nu i-ar fi opozabilă, tot astfel şi hotărârea intervenită între
ei este pentru fideiusor res inter alios iudicata-, hotărârea dată în favoarea fideiusorului, în litigiul cu creditorul, poate fi invocată de debitorul principal, dacă are ca obiect însăşi existenţa datoriei, nu a fideiusiunii sau o excepţie personală fideiusorului; dar hotărârea defavorabilă fideiusorului nu poate fi opusă debitorului principal.
Situaţii speciale pot rezulta, în proces, dintr-un mandat în interes comun.
Mandatul tacit reciproc dintre soţi, prevăzut de art. 35 C. fam., este un mandat în interes comun. Consecinţa va fi pierderea calităţii de mandatar şi, eventual, rămânerea în proces în nume propriu; corelativ, pierderea calităţii de reprezentat şi dobândirea calităţii de terţ, adică trecerea din spaţiul relativităţii lucrului judecat în cel al opozabilităţii.
Alteori însă, atunci când legea nu cuprinde dispoziţii de excepţie, mandatul în interes comun este irevocabil unilateral. De exemplu, potrivit art. 1056 C. civ., în cazul solidarităţii pasive, se prezumă că între codebitorii solidari există un mandat reciproc de reprezentare „în toate actele care pot avea de efect stingerea sau împuţinarea obligaţiei”. Pe scurt, actele ce le sunt „profitabile”. Dacă solidaritatea nu are loc de drept, ea trebuie stipulată. Simetric invers, încetarea solidarităţii, prin remiterea ei - ipoteză extrem de rară, dar posibilă - trebuie consimţită de toţi debitorii solidari, numai astfel datoria lor devenind conjunctă. în raport cu prevederile arătate, precum şi în considerarea relativităţii autorităţii lucrului judecat şi din perspectiva opozabilităţii, opinăm că situaţia codebitorilor solidari faţă de procesul deschis de creditor numai împotriva unuia dintre ei trebuie apreciată nuanţat. Astfel, deşi acţiunea îndreptată împotriva unuia întrerupe prescripţia faţă de toţi ceilalţi (art. 1045 C. civ.), deşi
codebitorul solidar, împotriva căruia creditorul a exercitat acţiunea, poate opune şi excepţiile care sunt comune tuturor debitorilor solidari, în afară de cele strict personale (art. 1047 C. civ.) ori deşi tranzacţia încheiată între el şi creditor - inclusiv cea judiciară - îşi extinde efectele asupra celorlalţi codebitori, dacă aceasta le este favorabilă-chiar dacă ar fi admisă -între debitori nu trebuie convertită într-o reală reprezentare în judecată.
O situatie distinctă au în legătură cu raportul de judecată unele persoane (a) sau autorităti
(b).
a) Unele persoane, deşi, legal, sunt implicate în procedura de judecată, nu devin astfel „părţi”. Potrivit art. 42, alin. 1 C. fam., copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi „ascultat” în vederea încredinţării lui, în cazul desfacerii căsătoriei. El nu depune astfel „mărturie” cu privire la împrejurări de fapt, ci doar oferă instanţei „informaţii” înainte de a decide în privinţa lui; el nu devine însă astfel nici „parte” în litigiul dintre părinţii săi. Ascultarea minorului este, în acelaşi timp, o măsură de instrucţiune judiciară şi o manifestare a unui drept fundamental al minorului. Ascultarea minorului este obligatorie, dar relatarea lui, implicând chiar şi stări afective, are pentru instanţă doar semnificaţia ce îndeobşte se atribuie unei consultări.
în situaţia înfăţişării forţate a înscrisurilor deţinute de un terţ, reglementată de art. 175 C. pr. civ., terţul, persoană fizică sau juridică de drept privat, nu dobândeşte astfel nici calitatea de martor, nici calitatea de parte. El este şi rămâne terţ, dar răspunderea lui poate fi angajată, inclusiv faţă de parte, care a fost pusă în imposibilitatea de a face o probă utilă şi certă.
b) O situaţie mai complexă rezultă din participarea procurorului în procesul civil ca „parte principală” sau ca „parte alăturată”; el poate exercita căile de atac şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procesele la care nu a avut nici o calitate procesuală.
în anumite situaţii, partea „originară” sau „primară” îşi poate pierde această calitate, devenind terţ. Bunăoară, în condiţiile prevăzute de art. 66, alin. 1 C. pr. civ., pârâtul va fi scos din judecată dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte; în cazul chemării în judecată a unei alte persoane, pârâtul va fi scos din judecată, atunci când litigiul priveşte o datorie bănească recunoscută de pârât şi obligându-se să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, depunând suma datorată - art. 59, alin. 1 C. pr. civ. în ambele situaţii, terţul introdus forţat în proces recompune raportul bilateral de judecată contencioasă, devenind el însuşi parte.
Relaţia dintre autoritatea lucrului judecat şi opozabilitate, respectiv dintre părţi şi terţi, comportă elemente specifice în situaţia în care unele persoane, străine de proces, devin „părţi” în cursul desfăşurării acestuia, inclusiv în faza executării silite a hotărârii.
2°. Părţile devenite sunt avânzii-cauză (A), persoanele care, voluntar sau forţat, dobândesc această calitate în cursul judecăţii (B), precum şi persoanele cărora legea le conferă calitatea de parte în faza executării silite a procesului civil (C). Alte câteva situaţii sunt de asemenea de natură să implice intruzionarea unui terţ în calitate de parte în procesul civil (D).
A. Avânzii-cauză, devenind părţi, se înscriu sub autoritatea hotărârii judecătoreşti, sub motivul că ei continuă personalitatea juridică a autorului lor. Se substituieînsă autorului lor, cât priveşte unele dintre drepturile şi obligaţiile acestuia, patrimoniale şi extrapatrimoniale, inclusiv cele ce derivă dintr-o hotărâre judecătorească. Din moment ce se „substituie” autorului lor, ei nu pot avea decât calitatea de „parte”, nefiind nici „terţi”, nici o categorie intermediară - cum s-a spus uneori - între părţi şi terţi. Substituirea se realizează atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul celor juridice, în ipotezele de absorbţie sau de fuziune a acestora.
Doctrina noastră contemporană, fidelă celei clasice, la rândul ei inspirată de doctrina clasică franceză, în covârşitoarea ei majoritate consideră că sunt habentes causam, ayants cause sau avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Am considerat, dimpotrivă, că succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari sunt „terţi”.
Cât priveşte procesul civil, dacă admitem ceea ce credem că trebuie admis, anume că nu poţi fi condamnat printr-o hotărâre pronunţată într-un proces în care, nefiind parte, n-ai beneficia de contradictorialitate şi de dreptul la apărare, atunci inevitabil cel ce a dobândit cu titlu particular, precum şi creditorul chirografar sunt şi rămân terţi faţă de hotărârea pronunţată în acel proces. Şi totuşi, în condiţiile legii, ei pot exercita calea de atac împotriva hotărârii. S-ar putea deci spune că, întrucât calea de atac aparţine „părţii”, ei înşişi, beneficiind de această cale, sunt „părţi”. Raţionamentul ar avea însă ca premise câteva sofisme: calea de atac nu este pusă la dispoziţia lor în considerarea calităţii de „parte" în proces - la care, evident, n-au participat -, ci în considerarea unui drept propriu ce le justifică interesul de a acţiona împotriva unei hotărâri ce li se opune, în considerarea calităţii lor de „terţi”; creditorul care se manifestă pe calea acţiunii oblice se „substituie” debitorului său - cum ne îndeamnă să spunem art. 974 C. civ. -, dar
nu pur şi simplu, ci justificând un interes, evident şi actual, fundamentat pe un drept propriu - dreptul de gaj general. Gajul general nu este însă decât efectul dreptului „personal” de creanţă. Indiferent însă de posibilele explicaţii, pentru ceea ce în context ne interesează, cert rămâne faptul că, cel puţin în etapa judecării căii de atac exercitate de terţ, acesta devine parte în proces.
B. Prin formele considerate „clasice” de intervenţie, voluntară sau forţată, a terţelor persoane în procesul civil, consacrate ca atare de legea de procedură civilă, acestea devin „părţi” în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale ce îndeobşte revin unei părţi. Este de la sine înţeles că dobândind calitatea de parte, hotărârea judecătorească îi cuprinde în sfera efectelor autorităţii lucrului judecat.
• Intervenţia voluntară a terţului se poate realiza sub forma uneia dintre cele două ipoteze evocate prin prevederile art. 49 C. pr. civ., fie aşadar ca intervenţie principală, fie ca intervenţie accesorie cănd sprijină numai apărarea acesteia (alin. 2) - s.n. Dacă este admisă, atât cererea de intervenţie principală, cât şi cererea de intervenţie accesorie au ca rezultate concomitente dobândirea calităţii de parte şi modificarea componentei subiective a judecăţii, prin multiplicarea participanţilor principali la proces.
Intervenţia voluntară este deci actul prin care un terţ devine parte într-un proces existent, fie pentru a-şi valorifica un drept propriu, fie pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile originare.
• Prin formele comune de intervenţie forţată a unei terţe persoane în procesul civil (chemarea în judecată a altor persoane - art. 57-63 C. pr. civ.; chemarea în garanţie - art. 60-63 C. pr. civ.; arătarea titularului dreptului-art. 64-66 C. pr. civ.), terţul devine „parte” în proces, la iniţiativa uneia sau a celor două părţi originare aflate în judecată.
C. în faza executării silite, categoria terţilor susceptibili să devină părţi este mai largă. Potrivit art. 399 C. pr. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie „de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”. Fireşte, terţul va trebui să justifice un interes. Dar o dată făcută dovada interesului, el devine parte în procesul execuţional. Totuşi, terţii au la dispoziţie nu numai contestaţia la executare, ci, după caz, şi o acţiune principală în revendicare sau o acţiune posesorie.
Exemplar se reliefează calitatea de parte a terţului în cazul popririi executorii şi îndeosebi atunci când, neîndeplinindu-şi obligaţiile legale, a fost sesizată instanţa de executare în vederea validării popririi (art. 460 C. pr. civ.). Hotărârea de validare, care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor, îşi produce efectele „direct” faţă de terţul poprit, el devenind debitor al creditorului popritor.
D. Doar exemplificând, aducem în atenţie faptul că un terţ poate deveni parte în judecată şi prin alte căi decât cele arătate, precum în cazul unor măsuri de asigurare a acţiunii sau în cazul împărţelii judiciare.
• Administratorul-sechestru, desemnat de părţi sau de instanţă, poate face nu numai toate actele de conservare şi administrare, dar, „cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit”, el va putea „sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru” - art. 600, alin. 3 C. pr. civ. Faptul că administratorul-sechestru va putea sta în judecată „în numele părţilor litigante”, ar putea induce concluzia că el este un mandatar al părţilor, mai ales atunci când el a fost desemnat de părţi de comun acord. în orice caz, atunci când se judecă în interes personal, cu privire la răspunderea ce i s-ar imputa în legătură cu actele sau faptele sale de mandatar judiciar, el acţionează în nume propriu şi fără a avea nevoie de autorizarea instanţei.
• Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească poate interveni atunci când, din cauza neînţelegerilor dintre copărtaşi, nu s-a putut realiza împărţeala convenţională sau atunci când însăşi legea obligă la o asemenea împărţeală.
Legitimarea procesuală activă aparţine oricăruia dintre coindivizari. Dar toţi ceilalţi coindivizari vor avea calitatea de părţi, întrucât, altfel, potrivit cu cele arătate de art. 797 C. civ., împărţeala este nulă.
Creditorii personali ai succesorilor pot cere partajul succesiunii în numele debitorului lor; ei au de asemenea dreptul să intervină în acţiunea de partaj exercitată de succesori.
Creditorii succesiunii, având o situaţie similară cu cea a creditorilor personali, ei pot de asemenea să ceară partajul succesiunii pe cale oblică.
Cesionarii de drepturi succesorale, substituindu-se în drepturile coindivizarilor cedenţi, pot cere împărţeala ca şi cedenţii înşişi.
• Potrivit art. 232, alin. 4 din Legea nr. 31/1990, împotriva hotărârii prin care s-a pronunţat dizolvarea - hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar de largă răspândire -„crice persoană interesată” poate face apel în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii, terţul devenind astfel parte în judecata apelului.
• Tot astfel, terţul devine parte, dacă, pe temeiul art. 336, alin. 4 C. pr. civ., el exercită apelul împotriva încheierii pronunţate în procedura necontencioasă.
• Creditorii sau orice persoană interesată poate face recurs împotriva încheierii judecătorului delegat de la registrul comerţului - încheiere pronunţată în procedură necontencioasă - prin care se constată dizolvarea de drept şi intrarea în lichidare a societăţii comerciale care nu
şi-a majorat capitalul social - art. 3 din Legea nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale.
în toate aceste situaţii sau altele asemănătoare, terţul devine parte, demonstrându-se mobilitatea calităţii de terţ.
6. Concluzii. Câteva propoziţii conclusive - susceptibile însă de o mai largă abordare şi de observaţii - pot motiva premisele acestui demers:
• Pentru a cuprinde într-o definiţie comună diversele acte jurisdicţionale - indiferent de faptul că ele sunt emise în procedura contencioasă sau în cea necontencioasă - criteriile de definire îndeobşte şi tradiţional profesate trebuie amendate şi întregite. Actul jurisdicţional este actul emis de către o autoritate jurisdicţională, independentă şi imparţială, conform unei proceduri determinate, prin care, pe baza constatărilor făcute, se face posibilă sau nu aplicarea legii la o situaţie determinată ori se conferă sau nu eficacitate juridică unor acte sau fapte.
• Ca sursă a anumitor efecte, între părţi şi faţă de terţi, actul jurisdicţional are câteva atribute, ce-i sunt conferite legal şi printr-o voinţă exterioară lui, în raport cu natura actului şi scopul urmărit de legiuitor. Atributele actului jurisdicţional trebuie delimitate de efectele acestuia.
• Efectele actului jurisdicţional semnifică rezultatele acestuia sau consecinţele lui, ele fiind efecte procesuale şi efecte substanţiale. Eficacitatea actului, îndeosebi cea substanţială, interesează nu numai părţile, ci şi terţii, faţă de care această eficacitate se exprimă sub forma opozabilităţii.
• Categoriile de „parte” şi „terţ” sunt deopotrivă dinamice şi interşanjabile, semnificând astfel, totodată, dinamica însăşi a procesului civil.
