Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în CEDO
| Comentarii |
|
protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și la domiciliu în CEDO, I. Consideraţii generale. II. Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie. III. Respectarea dreptului la viaţă privată IV. Respectul dreptului la viaţă familială. V. Respectarea dreptului la corespondenţă. VI. Respectarea dreptului la domiciliu. VII. Limitări ale drepturilor garantate de art. 8 al Convenţiei
I. Consideraţii generale
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale (Convenţia) apără mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entităţi sociale, cu excepţia oricăror structuri statale.
Subliniem faptul că prin Convenţie sunt apărate drepturi şi libertăţi individuale. împrejurarea că unele dintre ele pot fi exercitate în colectiv nu trebuie să ne conducă la o altă concluzie.
Dreptul la viaţă, (art. 2), libertatea persoanei (art. 5), interzicerea unor tratamente inumane sau/şi degradante (art. 3), libertatea de exprimare (art. 10) sunt, desigur, drepturi subiective individuale care pot fi invocate împotriva autorităţilor statale care sunt ţinute să asigure stricta lor respectare.
Libertatea de asociere (art. 11), libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9) sunt libertăţi individuale în privinţa titularului lor, dar modul de exercitare este colectiv, scopul protecţiei lor fiind acela de a permite oamenilor, ca indivizi, să participe la viaţa socială şi politică a statului.
Ele sunt libertăţi de acţiune colectivă şi pot fi invocate ca atare în faţa autorităţilor naţionale care au aceeaşi obligaţie: observarea strictei lor respectări.
Opusul drepturilor individuale sunt drepturile recunoscute unor colectivităţi umane.
Rezultă că titularul lor este o colectivitate socială, oricare i-ar fi dimensiunea. Scopul protecţiei lor este acela al apărării identităţii acelei colectivităţi.
Aceste din urmă drepturi au fost consacrate după cel de al doilea război mondial simultan, dar distinct de drepturile omului. în dreptul internaţional au drept scop prezervarea identităţii unor grupuri de oameni. Aceeaşi este situaţia recunoaşterii internaţionale a unor drepturi aparţinând minorităţilor.
2. în literatura de specialitate drepturile şi libertăţile individuale apărate prin Convenţie se clasifică în drepturi intangibile şi drepturi condiţionale.
Drepturile intangibile sunt recunoscute ca atribute inalienabile ale persoanei umane, luată ca atare şi, aşa cum adeseori proclamă Curtea Europeană în hotărârile sale în materie, în cadrul oricărei societăţi democratice ele nu cunosc nici un fel de derogare.
Convenţia consacră următoarele drepturi intangibile: dreptul la viaţă (art. 3), dreptul de a nu fi torturat sau de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi de a nu fi obligat la muncă forţată (art. 4) şi dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 4 din Protocolul nr. 7).
Celelalte drepturi şi libertăţi reglementate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale sunt socotite drepturi condiţionale, alcătuind aşa-numitul regim de drept comun al drepturilor omului, Este vorba despre dreptul la libertate individuală, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei, libertatea de gândire şi conştiinţă, dreptul la liberă exprimare, dreptul la liberă asociere, dreptul de proprietate, dreptul la instruire, dreptul la alegeri libere, libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzării naţionalilor, dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizare în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi fapte penale.
Limitările drepturilor şi libertăţilor enunţate sunt interpretate de o manieră extrem de strictă de către Curtea europeană a drepturilor omului, în aşa fel încât acestea să nu fie de natură a pune în discuţie însăşi substanţa lor.
Astfel spus, aplicarea restrângerilor recunoscute de Convenţie este supusă controlului strict exercitat de instanţa de contencios european, care în jurisprudenţa sa a reuşit să definească şi conţinutul lor concret.
Printre drepturile condiţionale amintite se regăsesc şi cele reglementate de art. 8 din Convenţie, anume: dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă familială, dreptul la domiciliu şi dreptul la corespondenţă.
3. Potrivit art. 8 § 1, „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.“
Textul european îşi are originea în art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, potrivit cu care nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său,
ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale; orice persoană
are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. O formulare
aproape identică este dată protecţiei dreptului la viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional
privitor la drepturile civile şi politice adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare în martie 1974.
Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială este totuşi mult mai eficientă în sistemul Convenţiei Europene.
Aceasta deoarece, pe de o parte, tratatul internaţional european defineşte, chiar dacă o face în termeni relativ generali, ingerinţele legitime ale autorităţilor publice în exerciţiul acestui drept; pe de altă parte, el instituie un mecanism de control adecvat asigurat de Curtea europeană a drepturilor omului.
II. Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie
4. Simpla lectură a art. 8 conduce la o primă constatare: respectul dreptului la viaţă privată, la viaţă familială, respectul domiciliului unei persoane şi a secretului corespondenţei sale impun, în primul rând, obligaţii negative din partea autorităţilor statale, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute: persoanele fizice sau entităţile sociale care le pot invoca.
în esenţă, consacrarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept, care au fost, aşa cum vom vedea mai departe, precizate în jurisprudenţa europeană în materie.
Este adevărat că se recunoaşte dreptul autorităţilor naţionale de a incrimina anumite fapte care ţin de viaţa privată cum ar fi, spre exemplu, exploatarea unor persoane vulnerabile datorită vârstei sau stării lor fizice ori psihice, dar Curtea Europeană este competentă să controleze dacă dispoziţiile naţionale în discuţie sau modul lor de aplicare de către autorităţile competente se circumscriu unui cadru care, într-o societate democratică, pot fi socotite necesare pentru atingerea scopului pentru care au fost adoptate.
De asemenea, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legislative care acordă autorităţilor publice posibilitatea de a intercepta corespondenţa, trimiterile poştale sau conversaţiile telefonice, deşi constituie ingerinţe în exerciţiul dreptului la viaţă privată, în anumite situaţii excepţionale, pot să se dovedească necesare într-o societate democratică, din moment ce sunt destinate să apere securitatea naţională, ordinea publică sau să prevină săvârşirea unor fapte penale.
De asemenea, ea a subliniat că statele contractante nu au latitudinea nelimitată de a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lor, pentru că s-ar putea ajunge la distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei. De aceea, oricare ar fi sistemul de supraveghere reglementat de legea naţională, instanţa europeană trebuie să se convingă de existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente pentru eliminarea oricărui abuz în materie, ce ar putea fi săvârşit de autorităţile naţionale.
5. Impunerea numai a unor obligaţii negative autorităţilor statale, care să apere individul împotriva ingerinţelor de orice natură ale autorităţilor publice în sfera vieţii sale private nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia astfel cum sunt enumerate în art. 8 al Convenţiei.
După cum a subliniat adeseori instanţa de contencios european, art. 8 reclamă din partea statelor îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale.
Aşa fiind, fiecare stat contractant este ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8 al Convenţiei.
în jurisprudenţa instanţei europene sfera obligaţiilor ce revin statelor pe temeiul art. 8 din Convenţie este deosebit de largă, raportată la toate valorile pe care ea le-a determinat ca fiind apărate de textul Convenţiei.
Astfel, statele au obligaţia de a oferi unui copil născut din afara căsătoriei şi mamei sale posibilitatea „de a avea o viaţă de familie normală"
Tot astfel, pe temeiul aceloraşi obligaţii pozitive, statele sunt ţinute să organizeze accesul persoanelor la dosarele autorităţilor publice care conţin date personale,
De asemenea, statele au obligaţia pozitivă de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viaţă privată, în special prin recunoaşterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.
în orice caz, fie că este vorba despre obligaţiile pozitive impuse statelor contractante de art. 8 din Convenţie, fie că avem în vedere pe cele negative, sunt de reţinut două idei: acestea trebuie să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, luate în ansamblul ei, pe de o parte; pe de alta, în ambele ipoteze statele se
bucură a o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligaţii, marjă care este supusă controlului Curţii.
6. Spuneam mai sus că sfera valorilor apărate prin art. 8 al Convenţiei este cuprinzătoare; ou face referire la mai multe aspecte care ţin de viaţa individului, raportate la persoana sa viaţa privată, la familia din care face parte - viaţa familială, la locul în care trăieşte - domiciliul său şi la legăturile pe care le poate stabili în diverse moduri de comunicare cu ceilalţi membri ai societăţii - corespondenţa sa.
Ne propunem, în cele ce urmează, analiza fiecăreia dintre ele, astfel cum au fost precizate în jurisprudenţa europeană. De asemenea, vom cerceta şi limitările ce pot fi aduse exerciţiului acestor drepturi astfel cum sunt ele reglementate de § 2 al art. 8, evident tot în lumina circumstanţierilor făcute în materie de jurisprudenţa organelor Convenţiei, în special cea a Curţii.
III. Respectarea dreptului la viaţă privată
A. Precizări preliminarii
7. Noţiunea de viaţă privată la care se referă art. 8 al Convenţiei nu poate fi definită cu precizie, este vorba despre o noţiune al cărei conţinut variază în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul social căruia acesta îi aparţine.
Astfel, în cauza Chapman contra Anglia Curtea Europeană a statuat în sensul că „viaţa în caravană face parte integrantă din identitatea ţigănească, pentru că se înscrie într-o lungă tradiţie a călătoriei urmată de această minoritate"; de aceea, „măsurile privitoare la staţionarea de caravane... influenţează facultatea acestei comunităţi de a-şi păstra identitatea şi de a avea o viaţă privată şi familială conformă acestei tradiţii."
în concepţia instanţei europene noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului.
în al doilea rând, ea a decis că, deşi nu este nici posibil şi nici necesar să se dea o definiţie exhaustivă a noţiunii de „viaţă privată", nu mai puţin ar fi prea restrictiv ca aceasta să se limiteze la un „cerc intim" în care orice individ poate să-şi ducă viaţa sa personală, aşa cum crede de cuviinţă, prin separarea de lumea exterioară. Respectul vieţii private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.
Aşa fiind, nu există nici o raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii comerciale şi profesionale din noţiunea de „viaţă privată", în sensul art. 8 al
Convenţiei; pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca la locul lor de muncă să stabilească legături cu lumea exterioară.
Mai mult, în jurisprudenţa Curţii, protecţia conferită de art. 8 dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea socială a individului, imposibil de disociat în societatea modernă în care se trăieşte în prezent.
De aceea Curtea a decis că există ingerinţă în viaţa privată din partea autorităţilor statale atunci când acestea au interceptat convorbirile telefonice legate de exercitarea profesiei de comerciant de către reclamant
Sintetizând aceste două componente ale conceptului discutat în cauza Bota contra Italia instanţa europeană a decis că sfera noţiunii de viaţă privată, astfel cum ea o concepe, „acoperă integritatea fizică şi morală a persoanei; garanţia oferită de art. 8 al Convenţiei este în principal destinată să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ, în relaţie cu semenii săi".
8. Jurisdicţia europeană a extins protecţia vieţii private a persoanei prevăzută de art. 8 şi la mediul înconjurător sănătos în care aceasta are dreptul să trăiască.
Astfel, în cauza Lopez-Ostra contra Spania Curtea a decis că prin plasarea unei staţii de epurare a apelor reziduale cu efecte nefaste asupra vieţii private şi de familie a reclamantei în apropierea domiciliului acesteia statul în cauză nu a asigurat justul echilibru între interesele generale, concretizate în speţă de necesitatea de a construi o asemenea instalaţie şi cele personale, în speţă dreptul reclamantei de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin art. 8 din Convenţie.
De asemenea, în cauza Guera şi alţii contra Italia, ea a statuat în sensul că există consecinţe directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieţii private şi familiale a reclamanţilor, iar statul italian nu a luat măsurile pozitive de a le comunica informaţii esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din activitatea acelei uzine şi să decidă astfel dacă pot continua să locuiască în vecinătatea e,.
9. Faţă de cele expuse mai sus, considerăm alături de alţi autori, că noţiunea de viaţă privată în sensul art. 8 al Convenţiei, astfel cum acest text este interpretat de instanţa de contencios european, cuprinde dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul acesteia la viaţa privată socială şi dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.
înainte de a cerceta aceste componente se impun alte câteva precizări.
în primul rând, noţiunea de viaţă privată în sensul convenţiei este autonomă şi variabilă, atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului la
respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică.
De nenumărate ori Curtea europeană a subliniat că viaţa privată a oamenilor politici se îmbină cu viaţa lor publică astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenţiei şi sub controlul opiniei publice.
în al doilea rând, garanţia conferită de art. 8 vieţii private a unei persoane poate fi invocată în limitele în care ea doreşte să păstreze secretul acesteia; din moment ce o persoană, prin propria ei activitate îşi face publică viaţa privată, protecţia înscrisă în textul Convenţiei încetează să mai funcţioneze. După cum a decis fosta Comisie, are a se plânge de faptul că o lege, luată în sine, încalcă dreptul la respectarea vieţii private acea persoană care poate să demonstreze că legea în cauză îi afectează această viaţă de o manieră directă şi permanentă, în măsura în care ea însăşi nu a făcut-o publică.
în al treilea rând, aceeaşi acţiune din partea autorităţilor statale poate constitui o atingere a dreptului la viaţă privată a mai multor titulari. Astfel, percheziţionarea unui cabinet de avocatură în cadrul unei urmăriri penale constituie o ingerinţă în viaţa privată profesională a avocatului; confiscarea unor documente ce aparţin unui client al acestuia, ca urmare a aceleiaşi percheziţii, constituie o atingere a vieţii private a clientului avocatului percheziţionat.
în sfârşit, jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene
B. Dreptul la viaţă privată personală
10. Această componentă a vieţii private are ca scop protejarea identităţii persoanei, a sferei vieţii sale intime, a relaţiilor sale personale, a libertăţii sexuale.
Astfel, spre exemplu, dreptul la imagineeste garantat de art. 8 al Convenţiei, dar deţinerea unor fotografii de către autorităţile competente în cadrul fişierului de identificare judiciară nu constituie o atingere a acestui drept, dacă acestea sunt conservate în arhive oficiale şi nu
servesc organelor de poliţie decât în cadrul unei anchete pornite pe temeiul dispoziţiilor procesual penale în materie.
De asemenea, s-a decis de către fosta Comisie că nu constituie o atingere a dreptului persoanelor la imagine, ca aspect al vieţii private, existenţa unor sisteme de video-supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt destinate stocării şi nu sunt aduse la cunoştinţă publică.
11. Contrar altor instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului cum ar fi Pactul Internaţional O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice (art. 24 §2), Convenţia O.N.U. din 20 noiembrie 1989 privitoare la drepturile copilului (art. 7 şi 8), Convenţia interamericană a drepturilor omului (art. 18), art. 8 al Convenţiei europene nu conţine dispoziţii explicite privitoare la dreptul la nume-, Curtea europeană a decis că numele ca atribut de identificare a persoanei şi de evidenţiere a unui legături familiale determinate intră în conţinutul noţiunii de viaţă privată personală proteguite de acest text. împrejurarea că statul şi societatea, în ansamblul ei, sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă concluzie, pentru că, în această materie, interesele publice trebuie îmbinate armonios cu cele personale.
De aceea, Curtea a considerat că legislaţia elveţiană care permite numai soţiei, nu şi soţului să preceadă numele comun luat de soţi ca efect al căsătoriei cu numele avut de soţie înainte de căsătorie este de natură să contravină dispoziţiilor art. 8 care apără dreptul la viaţă privată, mai ales prin prisma dispoziţiilor Protocolului nr. 7 ce asigură deplina egalitate între soţi. în acelaşi timp, o astfel de prevedere constituie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, care interzice orice discriminare în privinţa valorilor pe care aceasta le protejează.
De asemenea, alegerea prenumelui unui copil de către părinţi intră în cadrul noţiunii de viaţă privată, astfel că refuzul ofiţerului de stare civilă de a înregistra acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de Convenţie.
în orice caz, în materia exercitării dreptului la nume autorităţile statale se bucură de o anumită libertate de reglementare. Astfel, refuzul administraţiei penitenciare de a utiliza noul patronim (nume de familie) al unui deţinut dobândit în urma utilizării posibilităţilor oferite de legea naţională pentru a realiza această operaţiune juridică nu constituie o atingere ilegală a dreptului la viaţa privată.
12. Identitatea unei persoane face netăgăduit parte din viaţa privată a acesteia, dar ţine şi de interesul general reflectat în organizarea evidenţei populaţiei de către fiecare stat semnatar în parte.
Astfel, în general, statele membre ale Consiliului Europei, implicit părţi la Convenţia europeană, au reglementat identificarea naţionalilor pe baza unui sistem naţional în materie. Această practică nu încalcă art. 8 al Convenţiei, astfel că obligaţia fiecărei persoane de a avea o carte naţională de identitate şi de a o arăta la cererea organelor de poliţie nu constituie o ingerinţă în viaţa ei privată, prohibită de acest text.
13. Informaţiile privitoare la sănătatea unei persoane intră în noţiunea de viaţă privată. De aceea, Curtea a decis că respectul caracterului confidenţial al informaţiilor privitoare la sănătatea persoanei constituie un principiu esenţial al sistemului juridic din statele semnatare ale Convenţiei. El este capital nu numai pentru protejarea vieţii private a persoanelor bolnave, dar şi pentru a apăra încrederea lor în corpul medical şi în serviciile de sănătate în general, în lipsa unui asemenea protecţii, persoanele care necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi intim, necesare prescrierii tratamentului apropriat pentru boala de care suferă sau să consulte un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. De aceea, legislaţia internă a statelor trebuie să cuprindă garanţii adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.
Asemenea consideraţii capătă un aspect şi mai pronunţat atunci când este vorba despre protecţia confidenţialităţii informaţiilor privitoare la seropozitivitatea unei persoane.
într-adevăr, ţinând cont de caracterul extrem de intim şi sensibil al unor asemenea informaţii legate de seropozitivitate, orice măsură luată de stat pentru a obliga la comunicare sau divulgarea lor fără consimţământul persoanei în cauză impune un examen extrem de riguros din partea instanţei europene, care este chemată să aprecieze cu deosebită grijă existenţa unor garanţii de protejare eficace a vieţii private pe temeiul art. 8 din Convenţie.
Curtea nu pierde însă din vedere faptul că, în cadrul unor măsuri de anchetă socială ce trebuie luate în asemenea situaţii, nu ea este cea care se poate substitui autorităţilor naţionale în a le aprecia pertinenţa ca mijloace de probă utilizate în anumite proceduri judiciare, dacă acestea au fost declanşate. Aşa fiind, în materia accesibilităţii publicului la date cu caracter personal, Curtea a recunoscut că trebuie acordată autorităţilor naţionale competente o anumită latitudine spre a stabili un just echilibru între protejarea publicităţii procedurilor judiciare, pe de o parte, şi ale intereselor unei părţi în proces ori ale unei terţe persoane, care reclamă ca anumite date privitoare la sănătatea lor să rămână confidenţiale, pe de altă parte.
întinderea acestei marje de apreciere a autorităţilor are a fi raportată la factori precum natura şi importanţa intereselor aflate în discuţie şi gravitatea ingerinţei statale care s-a produs.
Starea de graviditate a unei femei, dorinţa acesteia de a duce sarcina până la capăt sau de a o întrerupe intră în conţinutul noţiunii de viaţă privată personală apărată de art. 8
în sfârşit, reţinem că reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată existenţa în cadrul unui sistem judiciar naţional a unor condiţii procedurale restrictive cu privire la începerea urmăririi penale împotriva unei persoane minore incapabile să-şi manifeste voinţa din pricina unui handicap mental, dacă aceasta a suferit anumite violenţe sexuale.
14. Problema de a se şti în ce măsură dreptul la integritate fizică şi morală a unei persoane intră în domeniul vieţii private personale protejată de art. 8 este mai delicată şi impune anumite precizări.
Astfel, cât priveşte integritatea fizică, primul text al Convenţiei invocat, de regulă, este art. 3, care interzice tratamentele inumane sau degradante. Or, atingerea adusă acestei integrităţi reprezintă, în primul rând, o încălcare a acestei dispoziţii.
Nu mai puţin, nu sunt de exclus anumite situaţii în care atingerea adusă integrităţii fizice a persoanei să nu ajungă la nivelul de gravitate impus de art. 3 al Convenţiei, dar să cadă sub incidenţa art. 8 din acelaşi instrument internaţional de protecţie a drepturilor omului.
Astfel, fosta Comisie a decis că arestarea unei persoane poate fi de natură ca, uneori, să fie făcută în condiţii care să aducă atingere integrităţii sale fizice şi, în consecinţă, vieţii sale private; în cadrul efectuării unei arestări, art. 8 poate fi considerat că acordă o protecţie mai mare individului decât o face art. 3 .
De aceea, tratamentul deosebit de brutal aplicat unui preot al bisericii ortodoxe cu prilejul arestării, tragerea de barba pe care acesta o purta constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la viaţă privată incompatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie.
în schimb, fosta Comisie a decis în sensul că impunerea de către autorităţile statale a unei campanii naţionale de vaccinare obligatorie nu constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă privată, aşa cum pretindea reclamantul din speţă; sau că nu constituie o asemenea
ingerinţă obligaţia impusă unui conducător auto de a se supune unui examen al sângelui, atunci când este bănuit că a condus un vehicul în stare de ebrietate,
Cu referire la integritatea morală a unei persoane, fosta Comisie a decis că aceasta intră în noţiunea de viaţă privată în sensul art. 8, dar că acest text nu apără dreptul unei persoane la o bună reputaţie morală, aceasta ţinând de domeniul art. 10 din Convenţie.
De asemenea, ea a statuat divulgarea neautorizată către terţi a unor informaţii cuprinse în cazierul judiciar al unei persoane constituie o ingerinţă în viaţa sa privată prohibită de art.
8. Nu mai puţin, s-a reţinut că atunci când plângerea reclamantului poartă, în esenţă, asupra faptului că asemenea date au a fi comunicate pârâtului într-un proces civil angajat de reclamant, art. 6 al Convenţiei îi permite să ceară interzicerea participării publicului la dezbaterile judiciare, atunci când protecţia dreptului la viaţă privată impune aceasta.
15. Din moment ce respectarea dreptului la viaţă privată se semnifică posibilitatea pentru un individ de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi împlinirea propriei sale personalităţi, acesta include şi viaţa sa sexuală. în concepţia Curţii europene, libertatea sexuală îşi găseşte fundamentul în toleranţa şi pluralismul social, valori cardinale ale unei societăţi democratice.
De asemenea, instanţa de contencios european a decis că autorităţile naţionale încalcă dreptul la viaţă privată astfel cum acesta este apărat prin art. 8 alin 1, prin instituirea unei politici prin care, de o manieră generală şi absolută, anumite categorii de persoane cu o tendinţă sexuală determinată sunt excluse de la unele activităţi sociale. Astfel, în mai multe situaţii, Anglia a fost condamnată pentru încălcarea art. 8 prin revocarea din armată a unor persoane datorită orientării lor sexuale. De altfel, este de reţinut că în urma acestor condamnări de către Curte, Marea Britanie şi-a modificat legislaţia naţională în privinţa recrutării pentru activităţi militare, prin suprimarea dispoziţiilor care interziceau angajarea persoanelor cu orientare homosexuală.
16. Protecţia dreptului la viaţă privată cunoaşte, totuşi, şi în această materie anumite limite, care în jurisprudenţa europeană ţin de comportamentul public sau de protejarea intereselor altor persoane.
Astfel, Curtea Europeană a recunoscut dreptul statelor de a interzice manifestarea publică a unei atitudini homosexuale
17. O evoluţie interesantă a cunoscut jurisprudenţa instanţei europene în privinţa recunoaşterii respectului la viaţă privată a persoanelor transsexuale. Prin ipoteză, un transsexual care a suferit o operaţie de schimbare a sexului, în orice sens s-ar produce aceasta, este în situaţia ca înfăţişarea sa exterioară să nu mai corespundă cu menţiunea despre sexul ei cuprinsă în registrele de stare civilă. După cum s-a spus, trebuie avute în vedere într-o asemenea împrejurare „aspectele publice ale vieţii private". Or, în unele state europene autorităţile publice competente refuză persoanelor care au suferit o schimbare de sex modificarea actelor de stare civilă şi a altor documente oficiale utilizate în viaţa de toate zilele, ceea ce este de natură să conducă la situaţii paradoxale: din punct de vedere fizic aceste persoane prezintă o înfăţişare fizică şi alte elemente ale personalităţii lor, ale identităţii morfologice, psihice şi sexuale care nu sunt corespunzătoare identităţii lor juridice pe planul dreptului civil, astfel cum este ea înscrisă în actele lor de stare civilă.
Aceasta nu este şi situaţia României, deoarece art. 44 din Legea nr. 119 din 16 octombrie 1996, privitoare la actele de stare civilă, enumeră situaţiile în care în actele de stare civilă se înscriu modificările intervenite în starea civilă a persoanei. Printre acestea este şi situaţia schimbării sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis o cerere având un asemenea obiect (art. 44 lit. i).
18. Confruntată cu această problemă, într-o primă etapă instanţa europeană constatând absenţa unei „comunităţi de vedere" în materie între statele membre ale Consiliului Europei, a decis că nu există o obligaţie pozitivă care să impună statelor contractante ca, pe temeiul art. 8 din Convenţie, să stabilească o modalitate juridică de schimbare a stării civile a unei persoane care a suferit o operaţie de schimbare de sex, în aşa fel încât ea să-şi poată dovedi noua identitate sexuală.
Astfel în cauzele Cossey contra Anglia Curtea a statuat în sensul că refuzul guvernului britanic de a modifica registrele de naşteri sau de a
procura extrase din acestea care să aibă un conţinut şi o natură diferită de cele ale menţiunilor originale privitoare la sexul declarat al persoanei, nu pot fi socotite ca o ingerinţă în exerciţiul vieţii sale private.
în aceste cauze instanţa de contencios european a constatat că autorităţile naţionale au luat anumite măsuri de natură a minimaliza riscurile pentru transsexuali de a avea să răspundă unor întrebări stânjenitoare prin aceea că li s-a permis schimbarea permisului de conducere, paşaportului, precum şi a altor documente curente, în aşa fel încât acestea să conţină noul lor nume şi sex. Dar ea a ajuns la concluzia că parcursul lor personal nu demonstra că o nerecunoaştere generală, pe plan juridic a schimbării de sex intervenite între timp le-ar cauza inconveniente de o gravitate suficientă pentru a putea considera că s-ar depăşi marja de apreciere a statelor în materie.
19. Cauzele Goodwin contra Anglia şi I. contra Anglia soluţionate recent marchează în mod evident schimbarea jurisprudenţei instanţei europene în acest domeniu supus unei anumite evoluţii pe plan social.
în cele două recente hotărâri, Curtea a arătat în primul rând că, fără ca ea să fie ţinută în mod formal a urma propria jurisprudenţă, este totuşi, în interesul securităţii juridice, a previzibilităţii şi a egalităţii în faţa legii ca ea să nu se îndepărteze fără motive valabile de propriile-i precedente.
în al doilea rând, instanţa europeană evidenţiază esenţa Convenţiei ca mecanism de protecţie a drepturilor omului, astfel că ea trebuie să ţină seama de evoluţiile din statele contractante şi de standardele noi de protecţie care se impun. Aşa fiind, este de o importanţă primordială ca interpretarea şi aplicarea Convenţiei să fie făcute în aşa fel încât garanţiile pe care ea le oferă persoanelor să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii.
De aceea Curtea şi-a propus să reexamineze situaţia din statul contractant în cauzele deduse judecăţii „în lumina condiţiilor de astăzi" şi să determine care sunt interpretările şi aplicaţiile Convenţiei care se impun în prezent.
20. în privinţa situaţiei de fapt, Curtea reţine că reclamantele, declarate de sex masculin la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au acum o viaţă socială de femei. Totuşi, pe plan juridic ele continuă a fi de sex masculin, cu consecinţe spre exemplu, în privinţa pensiilor şi a vârstei de pensionare. De asemenea, stressul şi alienarea care rezultă din discordanţa între rolul pe care îl are în societate o persoană transsexuală operată şi condiţia impusă de starea ei civilă iniţială prin refuzul recunoaşterii conversiei sexuale nu mai poate fi un inconvenient minor, ce ar decurge dintr-o simplă formalitate. Dimpotrivă, suntem în prezenţa unui conflict între realitatea socială şi situaţia juridică a persoanei, conflict care o plasează pe aceasta într-o situaţie anormală ce produce sentimente de vulnerabilitate, umilinţă şi anxietate.
Apoi, Curtea reţine că operaţia de conversie sexuală s-a produs în condiţii de deplină legalitate, legislaţia internă recunoscând o asemenea posibilitate; or, într-o coerenţă a situaţiei, consecinţele acesteia ar trebui să se reflecte şi din punct de vedere al stării civile a persoanei în cauză.
într-adevăr, atunci când statul autorizează tratamentul şi intervenţia chirurgicală ce permit unui transsexual să ajungă la schimbarea de sex dorită, când operaţia este finanţată de asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.
Desigur, continuă a nu exista un punct de vedere comun în această delicată materie în cele 43 de state membre, în prezent, ale Consiliului Europei, deci semnatare ale Convenţiei. Aceasta nu este o situaţie neobişnuită, având în vedere diversitatea sistemelor şi tradiţiilor juridice în prezent.
Apoi, prin aplicarea principiului subsidiarităţii, revine statelor contractante, în primul rând, decizia cu privire la măsurile necesare ce trebuie întreprinse pentru asigurarea recunoaşterii drepturilor apărate prin Convenţie oricărei persoane ce se află sub jurisdicţia lor, implicit pentru rezolvarea în ordinea lor internă a problemelor concrete puse de recunoaşterea juridică a condiţiei persoanei transsexuale operate, domeniu în care statele dispun de o serioasă marjă de apreciere.
Dincolo de absenţa unui consens european în această materie, Curtea a reţinut existenţa unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă internaţională continuă nu numai spre o acceptare socială crescândă a persoanelor transsexuale, dar şi spre o recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor care au suferit o operaţie de schimbare a sexului.
în acelaşi timp, instanţa europeană a subliniat că demnitatea şi libertatea omului constituie însăşi esenţa Convenţiei, în special pe terenul art. 8, în care noţiunea de autonomie personală reflectă un principiu important, ce presupune interpretarea garanţiilor oferite de acest text în aşa fel încât să se asigure pe deplin protecţia sferei personale a fiecărui individ, inclusiv a dreptului său de a-şi stabili detaliile identităţii sale ca fiinţă umană.
Faţă de toate cele arătate, în ambele cauze menţionate instanţa de contencios european a ajuns la concluzia că statul pârât nu mai poate invoca marja sa de apreciere în materie, decât numai în privinţa mijloacelor pe care trebuie să le folosească pentru a asigura recunoaşterea dreptului la viaţă privată, pe temeiul căruia o persoană transsexuală poate să invoce schimbarea sa de sex şi să obţină consemnarea acestei transformări în actele de stare civilă.
Pentru că, spune Curtea, nici un factor important de interes public nu mai intră în concurenţă cu interesul reclamantelor de a obţine recunoaşterea juridică a conversiei lor sexuale; noţiunea de just echilibru inerentă interpretării Convenţiei face ca de acum încolo balanţa să se încline în favoarea reclamantelor. Nesocotirea acestei obligaţii semnifică încălcarea dreptului la viaţă privată, protejat şi sub acest aspect, de Convenţie.
21. Un aspect „modern" al vieţii private care intră în domeniul de aplicare a noţiunii de viaţă privată personală este acela al deţinerii şi comunicării de date personale cuprinse în fişiere informatizate.
Este de reţinut faptul că încă din anul 1981 Consiliul Europei a adoptat Convenţia pentru protecţia persoanelor în materia tratamentului automat de date cu caracter personal prin care acestea sunt definite. Astfel, potrivit art. 2 al acestui instrument internaţional, datele cu
caracter personal reprezintă „orice informaţie privitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă", iar deţinătorul fişierului este definit ca fiind „orice persoană fizică sau juridică, autoritate publică, serviciu sau orice alt asemenea organism competent, potrivit legii naţionale, să decidă care este destinaţia fişierului automatizat, ce categorii de date cu caracter personal trebuie să fie înregistrate şi ce operaţii le vor fi aplicate". Aceleaşi text impune interdicţia tratamentului automatizat de „date cu caracter personal care să releve originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase, precum şi datele cu caracter personal privitoare la sănătatea sau viaţa sexuală, precum şi a datelor cu caracter personal privitor la condamnările penale (art. 6), în afara situaţiilor când dreptul intern conferă garanţii suficiente pentru ca persoana despre care se culeg şi se deţin asemenea date să aibă acces la ele şi să obţină, dacă este cazul, modificarea lor.
22. Instanţele europene - Comisia cât aceasta a fost în fiinţă şi Curtea au fost confruntate cu problema de a şti în ce măsură deţinerea de fişiere informatizate ce cuprind date personale este compatibilă cu exigenţele art. 8 al Convenţiei care proteguieşte printre altele, dreptul la viaţă privată personală.
într-o speţă în care reclamantul s-a plâns de păstrarea de către autorităţi a unor informaţii al căror conţinut nu-l cunoaşte dar care l-au împiedicat să ocupe un anumit post, fosta Comisie a decis în sensul că existenţa unui registru de poliţie ce cuprinde informaţii despre reclamant şi procedura de control personal la care acesta a fost supus constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă privată
Fosta Comisie a decis că există ingerinţă în dreptul persoanei la viaţă privată contrară art. 8, atunci când acea persoană figurează într-un fişier al administraţiei fiscale cu cei care sunt puşi în întârziere privitor la executarea obligaţiilor fiscale, atunci când o procedură judiciară privitoare la reducerea impozitelor este în curs, iar fişierul respectiv este accesibil publicului.
De asemenea, ea a statuat că memorizarea într-un dosar medical ţinut de un spital a unor date cu privire la internarea psihiatrică a reclamantului, după eliberarea acestuia, constituie o atingere a dreptului său la viaţă privată.
23. Uneori, noţiunea de viaţă privată poate să cuprindă aspecte dintre cele mai diverse ale existenţei individului.
Astfel, Curtea a decis că noţiunea de „viaţă privată" fiind o noţiune largă, care nu se pretează la o definiţie exhaustivă, poate cuprinde şi măsuri adoptate de autorităţile statale în domeniul învăţământului.
Fosta Comisie a statuat în sensul că obligaţia impusă elevilor de a purta uniformă în timpul orelor de clasă nu constituie o ingerinţă în exerciţiul vieţii lor private. per a contrario se poate trage concluzia că nu reprezintă o asemenea atingere obligaţia deţinutului de a purta o uniformă în interiorul locului de detenţie.
Acelaşi organism european s-a pronunţat în sensul că măsurile care aduc atingere vieţii private şi intimităţii luate de administraţia penitenciară în privinţa unor deţinuţi contestatari, justificate însă de măsurile de ordine ce s-au impus, sunt compatibile cu dispoziţiile art. 8 al Convenţiei, deoarece privesc securitatea publică şi prevenirea săvârşirii de fapte penale.
C. Dreptul la viaţă privată socială
24. însuşi enunţul problemei puse în discuţie poate să surprindă. Se poate vorbi de o viaţă privată socială? Nu cumva formularea este contradictorie?
Răspunsul la aceste posibile întrebări este, îndrăznim a spune, lesne de dat dacă avem în vedere scopul ansamblului dispoziţiilor Convenţiei: protecţia acelor drepturi şi libertăţi care să asigure nu numai evitarea ingerinţelor autorităţilor statale în exerciţiul lor clasic, tradiţional ci, aşa cum a spus adeseori Curtea, dezvoltarea personalităţii fiecărui individ, în raport cu semenii săi.
într-una din cauzele de referinţă în materie, anume cauza Niemietz contra Germania, instanţa de contencios european a arătat că adeseori, în preocupările unor persoane, este greu de deosebit între ce intră în cadrul activităţii profesionale şi ceea ce iese din acest
cadru. în special, atribuţii unui membru al unei profesiuni liberale pot constitui un element al vieţii sale private.
De asemenea ea a reţinut că uneori poate apărea chiar dăunător a se stabili distincţii precise deoarece există situaţii când cineva poate desfăşura în locuinţa sa activităţi profesionale iarîntr-un birou sau local comercial activităţi de ordin personal. Dacă s-ar atribui un sens restrâns cuvintelor „home“ şi „domicile" utilizate în versiunea engleză, respectiv franceză a art. 8 din Convenţie, s-ar crea o adevărată inegalitate de tratament în privinţa noţiunii de viaţă privată prin a se refuza protecţia conferită de text celor care desfăşoară activităţi profesionale la domiciliul propriu, de această protecţie urmând a beneficia numai cei care nu sunt într-o asemenea situaţie, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor Convenţiei. De aceea, în cauza amintită Curtea a decis că efectuarea unei percheziţii şi ridicarea unor documente de la cabinetul unui avocat, pe baza unui mandat vag, imprecis, emis fără garanţii procedurale adecvate reprezintă o atingere adusă dreptului la viaţa privată a acestuia, prohibită de art. 8.
25. Totuşi, proiectarea în plan social a protecţiei dreptului la viaţa privată are, chiar în concepţia instanţei europene, anumite limite.
Astfel, într-o speţă în care reclamantul, persoană handicapată loco-motor s-a plâns de atingerea dreptului ei la viaţa privată şi la dezvoltarea personalităţi sale care ar rezulta din neadoptarea de către autorităţile statale a unor măsuri de natură a remedia omisiunea echipării unor stabilimente private de băi cu instalaţii permiţând persoanelor handicapate să acceadă la plajă nu constituie o inacţiune care să cadă sub incidenţa art. 8 al Convenţiei. Aceasta, deoarece, în speţă, dreptul revendicat de reclamant priveşte relaţii impersonale de un conţinut şi de o amploare nedeterminate, astfel că nu există nici o legătură directă între măsurile pe care el le pretinde statului să le ia pentru a remedia omisiunile stabilimentelor balneare private şi respectarea dreptului său la viaţa privată.
De asemenea, într-o cauză în care reclamanţii s-au plâns de încălcarea aceluiaşi drept rezultată din neluarea de către autorităţi a unor măsuri de înlăturare a barierelor arhitectonice care împiedică accesul persoanelor handicapate la instituţiile publice sau deschise publicului, Curtea a constatat, mai întâi, asemănarea situaţiei din această speţă cu cea din cauza Botta contra Italia, amintită mai sus.
în al doilea rând, ea a considerat că, în realitate, reclamanţii au în vedere un drept social; or, trebuie văzut care sunt limitele aplicabilităţii art. 8 al Convenţiei, pe de o parte, iar pe de alta, trebuie determinată frontiera care separă drepturile garantate de Convenţie şi drepturile sociale, garantate prin Carta socială europeană.
Curtea a admis că evoluţia continuă a societăţii europene impune din partea guvernelor naţionale eforturi şi angajamente din ce în ce mai importante pentru a îndepărta diverse situaţii stânjenitoare pentru membrii societăţilor şi că, pe această bază, statele intervin tot mai des în viaţa privată a indivizilor.
Totuşi, nu întotdeauna aria de intervenţie a statului şi noţiunea evolutivă de viaţă privată corespund conţinutului obligaţiilor pozitive care îi revin acestuia pe terenul art. 8 al Convenţiei.
Instanţa de contencios european a considerat că acest text nu-şi găseşte aplicare de fiecare dată când viaţa cotidiană a reclamanţilor este în discuţie, ci numai în cazuri excepţionale, când lipsa de acces la clădiri publice sau deschise publicului, i-ar împiedica să-şi ducă viaţa în aşa fel încât dreptul lor la dezvoltare personală, de a stabili raporturi cu alţi semeni şi cu lumea exterioară să le fie afectat. într-o asemenea situaţie, statul ar putea fi ţinut de îndeplinirea unei obligaţii pozitive, pentru asigurarea accesului la acele clădiri.
Or, în speţă, drepturile invocate sunt prea ample şi nedeterminate, reclamanţii nedovedind concret dezagrementele pe care le-ar suferi, nefăcând astfel proba aducerii unor atingeri de către autorităţile statale a dreptului lor la viaţa privată prin neîndeplinirea unor obligaţii pozitive care le-ar reveni pe temeiul art. 8 din Convenţie.
De asemenea, ei nu au reuşit să demonstreze legătura specială între inaccesibilitatea la clădirile publice şi cerinţele particulare care ţin de viaţa lor privată, mai ales că este greu de presupus necesitatea accesului cotidian la asemenea clădiri. Faţă de toate aceste considerente, Curtea a declarat cererea reclamanţilor inadmisibilă.
Rezultă, aşadar, că viaţa privată socială nu se poate confunda cu înseşi drepturile sociale, care, chiar dacă au în vedere necesitatea protecţiei şi dezvoltării personalităţii umane, prezintă un conţinut diferit faţă de drepturile apărute prin Convenţie.
D. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos
26. Oricât am citi şi reciti Convenţia, nu vom găsi sintagma „mediul înconjurător" în cuprinsul ei, cu atât mai puţin noţiunea de drept la un mediu înconjurător sănătos. S-ar putea spune, fără ca formal aceasta să reprezinte o inexactitate, că dreptul la mediu înconjurător sănătos nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează.
După cum s-a observat pe drept cuvânt, născută ca o reacţie la atrocităţile comise în timpul celui de al doilea război mondial, din voinţa manifestă de asigura demnitatea omului şi de a fundamenta o adevărată Cartă Constituţională a Europei cu privire la tripticul drepturile omului, statul de drept, regim democratic, Convenţia europeană a drepturilor omului enunţă drepturi individuale, cu scopul de a proteja, în primul rând, integritatea fizică şi morală a omului şi libertatea sa. De aceea, redactorii ei nu au avut nici o preocupare privitoare la mediul înconjurător.
Şi apoi, am adăuga noi, în anii 1949-1950 era chiar prea devreme să o facă, faţă de stadiul de atunci al dezvoltării industriale.
Dincolo de declaraţiile de bune intenţii în materie care se regăsesc în diverse documente internaţionale cum ar fi, spre exemplu, principiul 10 al Declaraţiei de la Rio adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediu înconjurător şi dezvoltare la 13 iunie 1992, interesează în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la un mediu înconjurător sănătos, cu obligaţia corelativă ce revine statelor, care să poată fi invocat în faţa unui organ jurisdicţional internaţional.
Or, tocmai în aceasta constă meritul incontestabil al organelor Convenţiei: transformarea dreptului la mediu înconjurător într-un drept subiectiv, apărat prin Convenţie.
Ţările membre ale Consiliului Europei nu au adoptat un protocol adiţional la Convenţie, care să prevadă şi dreptul la mediu înconjurător, aşa cum s-a procedat cu alte drepturi: dreptul de proprietate, la educaţie, la alegeri libere, la a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă etc.
S-a degajat totuşi ideea în jurisprudenţa europeană „prin ricoşeu", pe cale pretoriană, adică prin interpretarea extensivă a domeniului de aplicaţie a unor drepturi prevăzute expres de Convenţie.
O atingere a dreptului la mediu înconjurător sănătos nu poate fi invocată ca atare în faţa Curţii europene pentru că nu este garantat in terminis de Convenţie, dar el a fost alăturat, în primul rând dreptului la viaţă privată sau, mai bine spus, ca decurgând din acest drept, fiind o componentă a sa. Aşa s-a ajuns la protejarea „indirectă" a dreptului la mediu. Urmând această cale Comisia a decis că atingerile aduse mediului înconjurător prin anumite activităţi nocive pot „afecta calitatea vieţii unei persoane şi prin aceasta îi este afectată viaţa sa privată"
Cea mai netă afirmare a principiului integrării dreptului la un mediu înconjurător sănătos în domeniul de aplicaţie a art. 8 ca o componentă a protecţiei dreptului la viaţă privată o găsim în hotărârea instanţei de contencios european pronunţată în Lopez Ostra contra Spania, în următorii termeni: „este de la sine înţeles că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane şi pot s-o priveze de dreptul de a se bucura de o locuinţă care să-i asigura exerciţiul dreptului la viaţă privată şi familială, chiar fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol grav sănătatea."
Instanţa europeană a decis că prin plasarea unui staţii de epurare în apropierea locuinţei reclamantelor, autorităţile naţionale au încălcat dreptul acestora la un mediu înconjurător sănătos, deci, implicit, dreptul lor la viaţa privată.
Tot astfel, încălcarea aceluiaşi drept este constatată de Curte în cauză Guera contra Italia prin omisiunea autorităţilor statale de a informa reclamanţii asupra emisiunilor nocive ale unor instalaţii chimice situate în apropierea locuinţei lor.
Pe aceeaşi linie jurisprudenţială dar printr-o apreciere mai nuanţată a consecinţelor situării locuinţelor reclamanţilor în apropierea unui aeroport, recent, în cauza Hatton şi alţii contra Anglia, Curtea a decis că adoptarea unei noi scheme de exploatare pe timp de noapte a aeroportului în discuţie ce afectează odihna acestora, reprezintă o încălcare a drepturilor la viaţa privată.
De asemenea, instanţa europeană a statuat că atunci când guvernul desfăşoară anumite activităţi periculoase cum ar fi exploatarea unor instalaţii nucleare, susceptibile de a avea consecinţe nefaste şi pe termen lung asupra sănătăţii persoanelor care participă la asemenea activităţi, respectarea dreptului la viaţă privată şi familială al reclamanţilor garantat de art. 8 al Convenţiei impune autorităţilor organizarea unei proceduri efective şi accesibile care să permită persoanelor interesate - participanţii la experienţe, dar şi urmaşii lor - să aibă acces la ansamblul informaţiilor pertinente şi apropriate privitoare la asemenea activităţi.
în măsura în care autorităţile statale şi-au îndeplinit această obligaţie, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 8.
O ultimă observaţie: aşa după cum reiese din jurisprudenţa Curţii, atunci când se recunoaşte protecţia dreptului la un mediu înconjurător sănătos este dificilă demarcaţia dintre dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă familială şi dreptul la domiciliu, toate intrând în domeniul de aplicaţie al art. 8 din Convenţie.
Dimpotrivă, analiza obligaţiilor autorităţilor statale în materie, negative prin neexercitarea unor ingerinţe în exerciţiul acestui drept sau pozitive, care presupun luarea unor măsuri de natură să conducă la respectarea lui, impune concluzia că ele privesc atât dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă familială ale persoanei, cât şi dreptul la domiciliul, dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă familială respectarea tuturor presupunând, printre altele şi asigurarea unui mediu înconjurător sănătos. Este, astfel, completat armonios întregul conţinut al art. 8 din Convenţie.
IV. Respectul dreptului la viaţă familială
A. Noţiunea de viaţă familială
27. Convenţia europeană a drepturilor omului înscrie distinct viaţa familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8, dar nu o defineşte.
Este adevărat, de asemenea că, spre deosebire de art. 23 pct. 1 din Pactul O.N.U. internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care dispune că „familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi că trebuie să se bucure de ocrotire din partea societăţii şi a statului", Convenţia europeană nu proclamă importanţa familiei în societate. Jurisprudenţa organelor sale, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, i-a recunoscut din plin această importanţă, indiferent care i-ar fi componenţa: biologică sau creată prin înfiere.
Desigur, în analiza noţiunii de familie nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 12 din Convenţie care consacră dreptul la căsătorie în următorii termeni: începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform dispoziţiilor cuprinse în legislaţia naţională a statelor membre care reglementează exerciţiul acestui drept. în societatea contemporană însă, legăturile de familie iau naştere nu numai din căsătorie ci dintr-o multitudine de alte relaţii interumane.
28. încă de la prima cauză în care instanţa europeană a avut a determina noţiunea de familie, ea a statuat în sensul art. 8: presupune prin ipoteză existenţa unei familii, dar nu face nici o distincţie între familia „legitimă", care are la bază o căsătorie valabil încheiată şi familia „naturală", care nu se întemeiază pe încheierea unei căsătorii, ci este o relaţie de fapt. O asemenea distincţie nu poate fi făcută şi pentru motivul că textul art. 8 foloseşte sintagma „orice persoană‘‘ dreptul la viaţă de familie este recunoscut, aşadar, oricărei persoane, fără nici o altă distincţie.
într-o altă cauză ea a decis că nu se poate spune că o viaţă familială proiectată pentru viitor ar ieşi din domeniul de aplicare a art. 8; oricare ar fi semnificaţia cuvântului „familie", acesta, ca instituţie juridică, înglobează raporturile născute dintr-o căsătorie legală şi nefictivă, chiar dacă nu s-a stabilit încă „o viaţă de familie". De aceea, uniunile ce proiectează în viitor asemenea relaţii trebuie privite ca intrând sub incidenţa art. 8 din Convenţie.
în cazul în care este vorba despre o familie „de facto", pentru a determina dacă o relaţie între două persoane are fi privită ca o „viaţă de familie, în sensul art. 8 din Convenţie, Curtea a arătat că se poate dovedi util să se ţină seama de un anumit număr de elemente cum ar fi împrejurarea de a se şti dacă membrii cuplului trăiesc împreună şi de cât timp, dacă au copii împreună, prin naştere sau prin adopţie, ca dovadă a angajamentului lor unul faţă de celălalt.
29. Cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii, instanţa de contencios european a decis că noţiunea de familie avută în vedere de art. 8 are drept consecinţă că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei\ aceasta înseamnă că din momentul şi datorită înseşi împrejurării naşterii sale există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă de viaţă de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale.
Mergând pe aceeaşi linie de gândire, ea a admis că dacă această noţiune nu se bazează numai pe raporturile de căsătorie ci poate îngloba şi alte legături „de facto", atunci când părţile coabitează în afara existenţei, între ele, a unor legături de căsătorie, un copil născut dintr-o asemenea relaţie este cuprins de plin drept în această „celulă familială" prin simplul fapt al naşterii şi datorită acesteia. Ca atare, Curtea a decis că există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă a vieţii de familie, chiar dacă la momentul naşterii părinţii nu trăiau împreună, şi chiar dacă relaţia dintre ei a luat sfârşit.
De asemenea, instanţa europeană a statuat în sensul că asigurarea respectării „vieţii familiale" impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale competente, în aşa fel încât realitatea biologică şi socială a unor legături între un bărbat şi copilul care pretinde că este a! lui să prevaleze asupra unor prezumţii legale ale căror efecte sunt contrare atât faptelor stabilite cu certitudine, cât şi voinţei tuturor persoanelor implicate, fără ca „realitatea juridică" să profite cuiva.
în orice caz, jurisdicţia europeană consideră că pentru un părinte şi copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia între părinţi s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială proteguit de art. 8.
De asemenea, fosta comisie a decis că, în anumite situaţii, dată fiind apropierea realizată în timp, se poate vorbi despre viaţă de familie în sensul art. 8 al Convenţiei când este vorba despre raporturi stabilite între unchi şi nepotul său.
30. în jurisprudenţa organelor Convenţiei s-au pus unele probleme legate de aplicabilitatea art. 8 în privinţa creării sau păstrării unei vieţi de familie în situaţia minorităţilor sexuale.
Fosta Comisie a decis că relaţiile din cadrul unui cuplu homosexual nu ţin de dreptul la respectul vieţii familiale; ele aparţin dreptului la respectul vieţii private a persoanei.
Ar fi interesant de văzut care ar fi poziţia Curţii Europene în prezent, având în vedere că unele ţări precum Olanda au recunoscut căsătoria între homosexuali, alte ţări ale Europei Occidentale se pregătesc să o facă, iar Franţa, printr-o lege din anul 1999 a recunoscut aşa-numitul Pact civil de solidaritate (PACS) prin care, fără a fi vorba despre căsătorie, se dă un cadru juridic persoanelor care trăiesc în cuplu, indiferent de sex, dar care nu pot (fiind de acelaşi sex) sau nu doresc să se căsătorească.
Jurisprudenţa Curţii europene este nuanţată în privinţa păstrării unei vieţi de familie, între copii şi părinţi homosexuali. Astfel, ea a statuat, contrar unor soluţii pronunţate de instanţele naţionale, că nu se poate reţine o interdicţie de principiu ce ar figura în Convenţie pe temeiul căreia unui părinte homosexual nu i s-ar putea încredinţa copilul spre creştere şi educare, din moment ce s-a demonstrat că interesul copilului pledează pentru o asemenea soluţie.
Tot astfel, situându-se pe o poziţie liberală, instanţa de contencios european al drepturilor omului a statuat că din moment ce un cuplu are împreună „de o manieră naturală" sau un alt mod un copil, suntem în prezenţa unui element semnificativ al unei vieţi familiale. în speţă, cuplul în discuţie era compus dintr-un transsexual femeie devenită bărbat şi concubina sa, care a dat naştere unui copil prin aşa-numitul procedeu IAD (inseminare artificială prin donator anonim).
Dând dovadă de o anumită prudenţă necesară în astfel de situaţii deosebit de complexe şi delicate, Curtea se opreşte la această constatare a existenţei unei vieţi de familie de fapt între transsexualul companion al mamei şi copilul născut în condiţiile arătate, pentru că n-a admis posibilitatea recunoaşterii acestei persoane ca părinte, pe calea recunoaşterii de paternitate. Pentru a decide astfel, ea porneşte de la constatarea că nu există norme europene în materia acordării de drepturi părinteşti transsexualilor. în plus, nu s-a demonstrat Curţii că statele contractante ar avea o concepţie comună în a transpune pe plan juridic realitatea socială a relaţiei care uneşte un copil născut prin înseminare artificială cu donator şi persoana
care îşi asumă rolul de tată. Potrivit informaţiilor de care ea dispune, dacă această tehnică medicală se practică de mai multă vreme în Europa, rămân deschise multe probleme pe care ea le pune, mai ales în materia filiaţiei. Spre exemplu, nu există un punct de vedere clar în statele membre ale Consiliului Europei în problema de a se şti dacă este preferabil, din punctul de vedere al copilului astfel născut, să fie protejat anonimatul donatorului de spermă sau să se dea posibilitatea copilului să cunoască identitatea acestuia.
De aceea, problema pusă în speţă găseşte statele semnatare într-o fază de incertitudine juridică, astfel că ele trebuie să se bucure de o largă marjă de apreciere.
în consecinţă, dat fiind că transexualismul pune probleme deosebit de complexe de natură ştiinţifică, juridică, morală şi socială, Curtea a conchis că art. 8 al Convenţiei nu ar putea fi interpretat în sensul că ar obliga statul pârât să ia măsuri care să conducă la recunoaşterea ca tată al copilului prin IAD o persoană care nu este tatăl său biologic.
Aceeaşi marjă de apreciere recunoscută statelor semnatare şi inexistenţa unei tendinţe bine conturate cu privire la posibilitatea adoptării unui copil de către o persoană homosexual declarat au condus Curtea la concluzia că neacordarea, pentru această persoană, de către autorităţile naţionale a agrementului cerut de lege pentru a adopta nu reprezintă nici o încălcare a art. 8 şi nici a art. 14, care interzice orice discriminare în exerciţiul drepturilor prevăzute de Convenţie, continuat cu art. 8.
De altfel, este de reţinut că dacă art. 8 protejează dreptul la viaţă familială, el nu garantează, ca atare, dreptul la adopţie.
B. Asigurarea respectării dreptului la viaţă de familie în unele situaţii speciale
31. Laconismul dispoziţiilor cuprinse în art. 8 al Convenţiei nu au împiedicat organele acesteia să se pronunţe cu privire la respectarea dreptului la viaţă familială în unele circumstanţe deosebite.
Avem în vedere ipoteza încredinţării copilului, în anumite condiţii, unor instituţii publice de ocrotire, pe aceea a luării măsurii expulzării unui străin de către autorităţile naţionale, ipoteza unor persoane aflate în executarea de pedepse privative de libertate, precum şi unele probleme de ordin succesoral în materie.
32. Este posibil ca, în împrejurări deosebite, din diverse raţiuni, să nu mai fie posibilă creşterea şi dezvoltarea copilului alături de părinţii săi, astfel că se poate impune luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării lui unor instituţii de ocrotire socială. într-o astfel de situaţie dreptul la viaţă familială apărat prin art. 8 poate prezenta aspecte specifice.
în primul rând, după cum am mai arătat, Curtea a subliniat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că pentru un copil faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinţii săi, componentă fundamentală a vieţii familiale, este în afara oricărei îndoieli că plasarea lui
într-o instituţie de ocrotire socială reprezintă, în sine, o ingerinţă în viaţa familială a celor interesaţi.
în al doilea rând ea a admis că percepţia oportunităţii unei intervenţii a autorităţilor publice în privinţa luării unei asemenea măsuri este diferită de la un stat contractant la altul, în funcţie de diferiţi factori: tradiţiile familiale, dispoziţiile legislative în materie, resursele materiale de care dispun autorităţile pentru a reuşi plasarea copilului în cele mai bune condiţii; întotdeaunamsă examinarea măsurii care trebuie luată are a fi făcută prin luarea în considerare, în primul rând, a interesului copilului.'"
în al treilea rând, autorităţile naţionale sunt cele mai bine plasate spre a decide ce măsuri să ia şi care sunt etapele de urmat după ce ele au fost luate pentru că, printre altele, sunt în contract direct cu părţile interesate. De aceea Curtea europeană nu se poate substitui autorităţilor interne pentru a determina asemenea măsuri şi care vor fi drepturile părinţilor în situaţia în care ele au fost decise; ea este competentă să le aprecieze numai prin prisma dispoziţiilor Convenţiei.
Marja de apreciere ce revin autorităţilor naţionale competente este variabilă, în funcţie de obiectul litigiului dedus Curţii spre soluţionare şi gravitatea intereselor în prezenţă. Dacă jurisdicţia europeană recunoaşte că aceste autorităţi au o posibilitate mai largă în a aprecia necesitatea încredinţării copilului unei instituţii publice, controlul Curţii trebuie să fie mult mai riguros în privinţa restricţiilor impuse, într-o asemenea situaţie, în exercitarea dreptului de vizită al părinţilor şi a garanţiilor destinate protecţiei efective a vieţii de familie; pentru că orice restricţii care nu sunt justificate riscă să impieteze asupra acesteia.
în sfârşit, Curtea consideră că, în mod normal, astfel de măsuri trebuie să fie temporare, cu posibilitatea suspendării lor atunci când situaţia o impune, pentru că nu are a fi pierdută din vedere realizarea reuniunii copilului cu părinţii săi. în acest sens, căutarea unui just echilibru între toate interesele în prezenta, cu precădere prin luarea în considerare a intereselor copilului, rămâne o îndatorire esenţială a autorităţilor decizionale naţionale, supusă controlului Curţii.
în exercitarea acestui control Curtea va acorda o importanţă deosebită intereselor superioare ale copilului, care pot trece înaintea celor ale părinţilor; sigur este căart. 8 al Convenţiei nu poate fi interpretat că ar autoriza părinţii să pretindă luarea de măsuri prejudiciabile sănătăţii şi dezvoltării copilului.
însăşi procedura care este urmată în situaţia încredinţării copilului fie unor instituţii de ocrotire socială, fie unor terţe persoane ce-l vor creşte şi educa este supusă controlului
Curţii. Ea recunoaşte că sarcina autorităţilor naţionale este, în asemenea situaţii, delicată şi extrem de dificilă, astfel că o procedură rigidă nu ar face decât să adauge o altă dificultate. Nu mai puţin, uneori, astfel decizii riscă să aibă efecte ireversibile, mai ales atunci când copilul care a fost luat de la părinţii săi este încredinţat unor terţe persoane, cu care acesta leagă relaţii noi, ce pot fi perturbate prin acordarea sau reacordarea dreptului de vizită părinţilor. Chiar dacă art. 8 nu conţine nici o referire la procesul decizional în materie, Curtea a decis că acesta trebuie să se desfăşoare în faţa autorităţilor naţionale în aşa fel încât decizia finală să fie luată pe baza unor fapte pertinente, să fie imparţială, deci să nu conţină elemente de arbitrariu nici măcar în aparenţă.
Astfel, recent, într-o speţă Curtea a reţinut că o mamă a născut prin cezariană la ora 4.42 a.m. iar autorităţile locale competente au emis la ora 10.30 a.m. o dispoziţie prin care copilul era luat mamei căsătorite deoarece aceasta suferea de o boală neurologică - sindromul Munchansen prin procuraţiune (M.S.B.P.) care dispune părintele la a-şi vedea copilul tot timpul bolnav chiar prin aplicarea unor rele tratamente, la ora 4 p.m., în aceeaşi zi aceeaşi autoritate a plasat copilul într-o familie în vederea adoptării. Ea a decis că o asemenea măsură, caracterizată ca draconiană, înfrânge dispoziţiile art. 8 al Convenţiei, pentru că, practic li s-a interzis părinţilor fireşti să poată începe constituirea unei vieţi familiale cu copilul lor.
32. Dacă măsurile de încredinţare a copilului unor instituţii de ocrotire sau unor terţe persoane, în principiu, trebuie să fie temporare, instanţa europeană a fost întotdeauna preocupată ca, în limita posibilului, să nu fie rupte total legăturile cu părinţii fireşti. Aceasta deoarece dreptul părinţilor fireşti şi cel al copilului la viaţă familială garantate de art. 8 din Convenţie implică şi dreptul la măsuri destinate a-i reuni.
De asemenea, ea a statuat în sensul art. 8 că implică dreptul părinţilor la a fi luate măsuri apropriate în vederea reunirii cu copilul lor şi obligaţia autorităţilor de a le lua, chiar şi atunci când transferul provizoriu al creşterii şi educării copilului de către terţe persoane s-a făcut cu acordul părinţilor.
Totuşi, dispunerea măsurii reunirii copilului aflat în plasament familial sau chiar într-o instituţie specializată poate să se dovedească foarte dificilă.
Curtea a decis că obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, căci este posibil că reunirea unui părinte cu copilul său care a trăit un timp semnificativ cu alte persoane adesea nu se poate face automat, ci impune anumite preparative de ordin practic.
Natura şi întinderea lor depind de circumstanţele fiecărui caz în parte, iar comprehensiunea şi cooperarea tuturor celor interesaţi constituie un factor deosebit de important în materie.
Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o asemenea colaborare, obligaţia lor de a recurge la măsuri coercitive în cazuri de acest gen apare ca fiind extrem de limitată.
Este adevărat că trebuie luate în considerare drepturile, libertăţile şi interesele tuturor părţilor în prezenţă, în special însă, interesele superioare ale copilului şi drepturile care îi sunt recunoscute de art. 8 din Convenţie.
In ipoteza în care contactele cu părinţii săi fireşti riscă să-i atingă interesele sau drepturile astfel recunoscute, revine autorităţilor naţionale îndatorirea de a veghea la realizarea unui just echilibru între interesele şi drepturile tuturor.
Această prudenţă a Curţii a fost depăşită în cauza Keegan contra Anglia, în care ea a decis că din moment ce un copil încredinţat altor persoane decât părinţii săi spre creştere şi educare poate să stabilească cu acestea, de-a lungul timpului, noi legături afective şi sociale, este posibil ca să nu fie interesul său perturbarea sau ruperea acestora, prin revenirea asupra deciziei de încredinţare.
33. Este astăzi un fenomen cunoscut atracţia pe care o reprezintă în special ţările Europei occidentale, dar nu numai, pentru populaţia din ţările sărace ale lumii. Ţările membre ale Consiliului Europei care se confruntă cu acest fenomen dispun uneori expulzarea unor imigranţi aflaţi legal sau cel mai adesea ilegal pe teritoriul lor.
Uneori însă, până la luarea măsurii expulzării sau îndepărtării dintr-un anumit stat, persoanele cărora trebuie să le fie aplicată au putut să-şi întemeieze o viaţă de familie.
Este evident că expulzarea reprezintă o ingerinţă a statului care o dispune în viaţa familială a celui expulzat.
Problema care se pune este aceea de a se şti dacă imigranţilor - prin ipoteză străini în raport cu ţara de pe teritoriul căreia se dispune expulzarea - pot invoca dispoziţiile art. 8 din Convenţie pentru a-şi proteja viaţa lor familială.
în jurisprudenţa Curţii se face o distincţie netă între situaţia unui imigrant care s-a instalat pe teritoriul unui stat semnatar al Convenţiei şi şi-a constituit o viaţă familială prin căsătoria cu un naţional al ţării în care se află sau prin stabilirea unor legături de filiaţie şi aceea a imigrantului instalat care doreşte să-şi aducă familia aflată în ţara sa de origine sau într-o altă ţară.
Cu privire la această din urmă situaţie, instanţa europeană a decis că întinderea obligaţiei pentru un stat de a admite pe teritoriul său rude ale unui imigrant deja acolo instalat depinde de situaţia celor interesaţi şi de interesul general.
Potrivit unui principiu de drept internaţional bine conturat, statele au dreptul, fără prejudicierea unor angajamente care ar decurge pentru ele din tratate internaţionale, de a controla intrarea non-naţionalilor pe teritoriul lor. în materie de imigraţie art. 8 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune unui stat obligaţia generală de a respecta alegerea făcută de cei interesaţi în sensul acceptării regrupării familiale pe teritoriul lor.
Astfel într-o cauză în care autorităţile naţionale au refuzat permisul de şedere unui copil străin, crescut de către tatăl său în ţara sa de origine, în statul în care acesta s-a instalat între timp, având dublă naţionalitate, adică atât a statului de origine, cât şi a statului de rezidenţă, Curtea a apreciat că nimic nu împiedică tatăl să-şi menţină viaţa familială în ţara de origine, de unde el însuşi a decis să emigreze. Aceasta deoarece art. 8 nu garantează
dreptul de a alege locul socotit de cei interesaţi ca fiind cel mai adecvat pentru dezvoltarea unei vieţi familiale, iar guvernului în cauză nu i se poate reproşa că a omis a asigura un just echilibru între interesele reclamanţilor, pe de o parte şi propriul său interes de a controla emigraţia, pe de alta.
34. Şi în ipoteza în care imigrantul are anumite legături de familie în ţara în care s-a instalat, principiul general este acelaşi: statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, în special prin exercitarea unui drept de control, pe temeiul unui drept internaţional bine stabilit, şi cu observarea obligaţiilor asumate de state prin tratate internaţionale, asupra intrării şi stabilirii non-naţionalilor pe teritoriul lor.
Totuşi, ca regulă generală, dacă celula familială a fost deja constituită pe teritoriul statului care dispune expulzarea, cel interesat poate invoca aplicarea art. 8 din Convenţie spre a paraliza o aplicare a unei asemenea măsuri.
Au apărut însă situaţii în care asemenea imigranţi au săvârşit fapte penale, iar autorităţile au dispus măsura expulzării lor, fără a mai ţine seama de viaţa familială pe care aceştia o aveau în ţara în care erau instalaţi.
Având a aprecia asupra compatibilităţii unui asemenea măsuri cu dispoziţiile art. 8 al Convenţiei, instanţa europeană şi-a nuanţat jurisprudenţa.
în primul rând, din moment ce statele suverane au obligaţia asigurării ordinii publice pe teritoriul lor, Curtea reţine facultatea acestora de a dispune expulzarea imigranţilor care săvârşesc infracţiuni, atunci când se află pe acest teritoriu
în al doilea rând, ea admite că îndepărtarea unei persoane dintr-o ţară în care trăieşte împreună cu rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii de familie, astfel cum acesta este protejat prin art. 8.
în al treilea rând, instanţa europeană a statuat în sensul că o asemenea ingerinţă este contrară dispoziţiilor Convenţiei în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele impuse de alin. 2 al art. 8, anume „să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică", adică să fie justificate de nevoi sociale imperioase şi, mai ales, să fie proporţionale cu scopul urmărit.
Din acest punct de vedere, îndatorirea Curţii constă în a determina dacă refuzul reînnoirii unei autorizaţii de sejur sau expulzarea unui reclamant respectă un just echilibru între interesele celor în prezenţă, anume, pe de o parte dreptul acestuia la respectul vieţii sale de
familie, iar pe de alta, protecţia ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor penale, ca obligaţie esenţială a statului în cauză.
35. Pornind de la aceste coordonate, analiza Curţii va purta asupra fiecărei situaţii particulare în parte, ea atribuind o mare importanţă naturii infracţiunii aflată la originea hotărârii de expulzare şi situaţiei personale a celui expulzat.
Astfel, într-o cauză reclamanta, de naţionalitate algeriană, reintră în Franţa spre a se alătura familiei sale de la vârsta de 17 ani; a rămas o perioadă pe teritoriul acestei ţări, a plecat, apoi a revenit pentru o lună, iar după expirarea vizei nu s-a mai întors în Algeria; a fost căsătorită trei ani cu un cetăţean francez, a divorţat, apoi, în timp ce i se interzisese şederea pe teritoriul Franţei, a dat naştere unui copil de naţionalitate franceză, menţinând totuşi, unele legături cu familia din Algeria şi vorbeşte limba locală; între timp a fost condamnată la un an de închisoare pentru infracţiuni privitoare la stupefiante (cumpărarea, deţinerea şi vânzarea de heroină).
Curtea a admis că reclamanta are legături de familie în Franţa, mai ales prin naşterea copilului, dar, în cea mai mare parte, acestea au fost stabilite când ea se afla sub interdicţia de şedere pe teritoriul acestei ţări, deci într-o situaţie precară.
De asemenea, instanţa europeană a reţinut că măsura expulzării a fost luată ca urmare a condamnării pentru comerţ cu heroină, astfel că, având în vedere ravagiile pe care le produc drogurile în rândurile populaţiei, ea a considerat îndreptăţită atitudinea de mare fermitate a autorităţilor naţionale în combaterea acestui flagel social; ca atare, cererea reclamantei a fost declarată inadmisibilă.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care expulzarea reclamantului s-a datorat săvârşirii aceleiaşi infracţiuni, dar situaţia sa personală era diferită în sensul că, deşi de naţionalitate algeriană, se născuse în Franţa unde avea întreaga familie, soţia şi cei trei copii ai săi fiind de naţionalitate franceză, în Algeria făcând numai câteva călătorii sporadice, Curtea a reţinut absenţa de legături deosebite cu această ţară spre care autorităţile franceze deciseseră expulzarea, astfel că protejarea vieţii lui de familie pe teritoriul francez a reprezentat o soluţie mai adecvată acestei situaţii concrete.
La fel, într-o altă cauză, chiar dacă instanţa europeană a constatat condamnarea reclamantului, cetăţean algerian, aflat de mai multă vreme în Elveţia, căsătorit cu o elveţiancă, la mai multe pedepse privative de libertate, toate executate, care n-a mai recidivat timp de 6 ani de la comiterea ultimei infracţiuni, pentru ca apoi să se dispună expulzarea sa, ea a decis că această măsură este disproporţionată faţă de situaţia sa familială, pentru că soţia sa nu a trăit niciodată în Algeria, nu vorbeşte limba arabă şi nu are nici un fel de contact cu această ţară, astfel că pentru Curte apare imposibilă refacerea vieţii de familie în ţara de origine a reclamantului.
Sunt, după părerea noastră, soluţii de mare pragmatism, care dovedesc examinarea atentă de către jurisdicţia europeană a situaţiei concrete din fiecare caz în parte.
36. O altă situaţie care poate pune probleme prin raportare la respectarea dreptului la viaţă familială este aceea a unei persoane aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.
După cum a spus Curtea, este evident că orice detenţie legală a unei persoane presupune, prin însăşi natura ei, o restricţie a vieţii private şi de familie a celui interesat.
în acelaşi timp, organele Convenţiei au decis în sensul că pentru a păstra viaţa familială a deţinutului administraţia penitenciară trebuie să-l ajute la a-şi menţine, în limita posibilităţilor şi în raport de atitudinea celui condamnat pe timpul executării pedepsei, contactele cu membrii apropiaţi ai familiei sale.
Totuşi, fosta Comisie a statuat că refuzul transferului unui deţinut într-o închisoare apropiată de domiciliul său nu constituie o atingere adusă vieţii sale familiale decât în circumstanţe excepţionale. Astfel, nu justifică transferul într-o altă închisoare din ţara de executare a pedepsei dificultăţile legate de distanţa pe care trebuie s-o parcurgă membrii familiei sale aflaţi într-o altă ţară spre a-l vizita pentru că, oricum, aceştia trebuie să se deplaseze în ţara în care deţinutul îşi execută pedeapsa privativă de libertate.
într-o altă speţă, ea a apreciat că este deosebit de important pentru deţinuţi să menţină şi să dezvolte legături de familie pentru a suporta mai bine viaţa în închisoare şi a fi pregătiţi în vederea reinserţiei lor sociale. în consecinţă, ea priveşte cu multă simpatie mişcările de reformă din mai multe ţări europene, care au drept scop ameliorarea condiţiilor din penitenciare şi facilitarea de „vizite conjugale".
Dacă este vorba însă de deţinuţi periculoşi, condamnaţi pentru fapte sociale deosebit de grave, aprecierea compatibilităţii unui regim de detenţie mai sever cu dispoziţiile art. 8 este examinată în raport cu aceste aspecte. Astfel, Curtea Europeană a decis că nu sunt încălcate dispoziţiile acestui text al Convenţiei atunci când reclamantul, membru al mafiei italiene, este supus de mai mult de 4 ani unui regim special, care-i restrânge contactele cu familia sa. Aceasta deoarece, pe de o parte, autorităţile penitenciare au avut grijă ca, pe unele perioade scurte de timp, să suspende aceste măsuri, iar, pe de alta Curtea nu face abstracţie de rolul deosebit al legăturilor de familie în cadrul acestei organizaţii criminale.
Aşa fiind, regimul special impus în speţă nu urmărea altceva decât distrugerea unor legături între reclamant şi conducătorii din exterior ai organizaţiei şi minimalizarea riscului de utilizare a contactelor familiale pentru ca, eventual, asemenea legături să fie reluate.
Spuneam mai sus că respectarea dreptului la viaţă familială poate pune unele probleme de ordin succesoral.
37. S-ar putea pune întrebarea dacă există vreo legătură între dreptul la viaţă familială şi materia succesiunilor, dincolo de determinarea vocaţiei succesorale. Aparent este vorba
despre două domenii complet distincte; în definitiv, dreptul succesoral are în vedere raporturi juridice care, ca principiu, încep a-şi produce efectele la încetarea din viaţă a individului.
Instanţa de contencios european a inovat însă şi în această materie. Astfel, ea reţine că domeniul succesiunilor şi liberalităţilor între rude apropiate este intim legat de viaţa de familie. Aceasta nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural; ea înglobează, de asemenea, interese materiale, cum o demonstrează obligaţiile alimentare existente între membrii unei familii şi locul atribuit rezervei succesorale în ordinea de drept internă a majorităţii statelor contractante. Iar dacă drepturile succesorale nu se exercită, de regulă, decât la decesul lui de cujus, deci atunci când viaţa familială încetează în raport cu el, aceasta nu înseamnă că nu se pot pune probleme înaintea decesului; succesiunea poate să fie reglementată adeseori prin testament; ea constituie un element al vieţii familiale care nu poate fi neglijat.
Aşa fiind, art. 8 al Convenţiei nu impune totuşi ca un copil să aibă dreptul la o anumită parte din succesiunea autorilor săi sau a rudelor sale apropiate; în materie patrimonială textul permite, în principiu, statelor contractante să aleagă mijloacele destinate a asigura fiecăruia o viaţă de familie normală, iar dreptul amintit nu este indispensabil acestuia.
Ceea ce interzice însă Convenţia este altceva: tratamentul discriminatoriu aplicabil copiilor aceleiaşi persoane, pe motiv că unii sunt născuţi din căsătorie, iar alţii sunt născuţi în afara acesteia.
Astfel, într-o cauză în care reclamantul a susţinut că este victima încălcării art. 8,14 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin aceea că dispoziţiile în materie succesorală cuprinse în codul civil francez limitează drepturile copilului născut în afara căsătoriei faţă de cele ale copilului din căsătorie, deşi Curtea a făcut analiza aplicării la speţă numai a dispoziţiilor art. 14 care, reamintim, interzic orice discriminare în exerciţiul drepturilor garantate de convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 care proteguieşte dreptul de proprietate, nu mai puţin a socotit textele incriminate incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei.
Este raţiunea pentru care prin Legea nr. 201-1135 din 3 decembrie 2001 privitoare la drepturile soţului supravieţuitor şi ale copiilor adulterini, precum şi la modernizarea altor dispoziţii de drept succesoral art. 733 C. civ. francez a primit următoarea redactare: „legea nu distinge între filiaţia legitimă şi filiaţia naturală pentru a determina rudele chemate la succesiune".
Pe plan mai general, legiuitorul francez a introdus prin Legea nr. 2002-305 din 4 martie 2002 în Codul civil art. 310-1 potrivit cu care „toţi copiii a căror filiaţie a fost legal stabilită au aceleaşi drepturi şi obligaţii în raporturile cu tatăl şi mama lor. Ei intră în familia fiecăruia dintre aceştia."
Este încă un exemplu de reacţie promptă a unui stat la o condamnare a sa de către jurisdicţia europeană pentru incompatibilitatea unor dispoziţii din legislaţia naţională cu cele ale Convenţiei.
Uneori asigurarea respectării dreptului la viaţă familială poate să privească o persoană decedată sub aspecte am zice marginale, în situaţii cu totul excepţionale.
Lipsa lor de frecvenţă sau zona limită în care s-au produs nu exonerează autorităţile publice de obligaţia de a lua toate măsurile necesare ce se impun spre asigurarea respectării dreptului la viaţa de familie a celor interesaţi.
Astfel, într-o cauză, fiica reclamanţilor, un cuplu de italieni ce-şi avea reşedinţa în Franţa, suferea de grave probleme cardiace; ea a fost internată într-un spital pentru un control de rutină, iar la câteva zile după internare a decedat. Determinarea cauzelor morţii a impus efectuarea unei autopsii şi apoi, a numeroase examene complementare ce au durat mai mult timp, perioadă în care reclamanţii au efectuat numeroase demersuri administrative spre a obţine cadavrul fiicei lor şi permisul de înhumare corespunzător. Ei au obţinut cadavrul şi permisul de înhumare abia după 8 luni de la data decesului, datorită, cum însuşi guvernul a recunoscut, „inerţiei experţilor şi unei percepţii eronate a problemelor medicale în prezenţă de către autorităţile judiciare".
Curtea europeană a considerat că art. 8 din Convenţie este aplicabil în speţă sub aspectul obligaţiei autorităţilor statale de a respecta dreptul la viaţa de familie a reclamanţilor, chiar dacă el se referea la o persoană decedată.
Ea a decis că ingerinţa în dreptul protejat de Convenţie a avut un scop legitim, anume a se determina dacă s-au produs anumite fapte penale. Dar, luând în considerare circumstanţele cauzei, caracterul ei dramatic pentru reclamanţi - pierderea copilului lor, Curtea a ajuns la concluzia că autorităţile statale nu au asigurat respectarea justului echilibru între dreptul reclamanţilor la viaţă privată şi familială şi scopul legitim vizat, astfel că a constatat existenţa, în speţă, a unei încălcări a art. 8 din Convenţie.
V. Respectarea dreptului la corespondenţă
38. Dreptul la corespondenţă ţine, ca principiu, de viaţa privată a unei persoane. Redactorii Convenţiei au preferat menţionarea lui expresă în textul art. 8. în practica Convenţiei, el apare uneori invocat distinct; alteori însă este alăturat dreptului la viaţă privată sau/şi dreptului la viaţă familială. Astfel, Curtea a decis că atunci când o comunicaţie între doi membri ai aceleiaşi familii este interceptată, ne aflăm în faţa unei duble ingerinţe: atât în privinţa dreptului la viaţă de familie, cât şi în privinţa dreptului la corespondenţă.
39. Cât priveşte noţiunea de corespondenţă care face obiectul dreptului protejat de art. 8 , chiar în decizia invocată mai sus instanţa europeană a făcut referire la cuvântul esenţial în materie: comunicarea; cum a spus fosta Comisie, există corespondenţă în sensul art. 8 din Convenţie în toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee; ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi pe cea
telefonică
Respectul dreptului la corespondenţă nu se aplică atunci când documentele transmise au ajuns la destinatar şi sunt conservate de acesta. Rezultă că ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale a comunicării de nici un fel. Dacă documentele sau mesajele care fac obiectul comunicării n-au plecat de la expeditor sau n-au ajuns la destinatar, ingerinţa statului în sesizarea lor ar putea ţine de nerespectarea dreptului la viaţă privată.
40. Exerciţiul dreptului la corespondenţă de către persoane aflate în detenţie sau internate în instituţii medicale specializate datorită stării lor psihice, poate pune unele probleme prin raportare la dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.
Pe un plan general, atunci când se discută regimul juridic al executării pedepselor privative de libertate trebuie reţinut un aspect esenţial: aplicarea dispoziţiilor Convenţiei nu se opreşte la poarta închisorilor, ci cuprinde, cu interpretări adecvate, şi acest spaţiu.
Este în afara oricărei îndoieli că dreptul la corespondenţă este recunoscut persoanelor aflate în detenţie, exercitarea lui însă poate fi supusă unui anumit control din partea autorităţilor penitenciare, ţinându-se seama de exigenţele normale şi rezonabile ale regimului de detenţie.
Organele Convenţiei - atâta vreme cât au coexistat Comisia şi Curtea, apoi Curtea, au fost sesizate cu examinarea diferitelor forme de control al corespondenţei deţinuţilor şi compatibilităţii acestora cu dispoziţiile Convenţie.
Ca regulă generală, examinarea jurisprudenţei lor permite să se constate extinderea protecţiei conferită de art. 8 exerciţiului acestui drept, ţinându-se cont şi de această dată că posibilitatea comunicării cu exteriorul este una din puţinele posibilităţi pe care le au asemenea persoane de a menţine contactul cu lumea exterioară.
Principiul formulat în materie este că un control al corespondenţei persoanelor arestate preventiv şi a celor aflate în executarea pedepselor aplicate de instanţele judecătoreşti nu este, în sine, incompatibil cu prevederile Convenţiei, atâta vreme cât el este prevăzut de lege.
Astfel, Curtea a decis că în cazul unor deţinuţi condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru activităţi teroriste, legea italiană care instituie controlul corespondenţei acestora încalcă dispoziţiile convenţiei, din moment ce ea nu prevede în ce situaţii poate fi introdusă cenzurarea corespondenţei şi nici o cale de atac împotriva deciziei prin care o asemenea măsură a fost impusă.
în cauza Petra contra România Curtea a constatat efectuarea controlului corespondenţei deţinutului fără nici o decizie judiciară luată în acest sens şi fără existenţa posibilităţii depunerii unei plângeri împotriva acestei măsuri. Mai mult, ea a reţinut şi încălcarea de către statul român a dispoziţiilor art. 8 prin chiar împiedicarea reclamantului de a purta corespondenţă atât cu Comisia europeană a drepturilor omului, cât şi cu familia sa, precum şi cu autorităţile publice interne.
De altfel, instanţa de contencios european a arătat că acordă o importanţă deosebită confidenţialităţii corespondenţei unui deţinut cu organele Convenţiei, pentru că aceasta poate conţine alegări împotriva autorităţilor penitenciare, astfel că, în măsura în care ele ar fi divulgate, pot supune deţinutul riscului unor represalii din partea personalului penitenciar.
în schimb, fosta Comisie a decis că autorităţile penitenciare nu sunt ţinute să suporte cheltuielile legate de corespondenţă ale persoanelor aflate în detenţie decât dacă, din lipsa unor mijloace financiare, ei nu şi-ar putea exercita acest drept.
De asemenea, art. 8 al Convenţiei nu garantează deţinuţilor dreptul de a alege suportul material pe care să-şi scrie corespondenţa. Aşa fiind, obligarea lor de a utiliza pentru aceasta hârtia reglementară a locului de detenţie nu constituie o ingerinţă în exerciţiul acestei drept, cu condiţia ca această hârtie să fie imediat disponibilă pentru persoana aflată în detenţie.
în sfârşit, menţionăm că dispoziţiile art. 8 din Convenţie impun obligaţia pozitivă a autorităţilor penitenciare de a preveni deţinutul despre cenzurarea corespondenţei sale, dacă aceasta a fost efectuată, precum şi despre eventualele disfuncţionalităţi ale serviciilor poştale.
41. Practica aplicării Convenţiei a fost confruntată şi cu probleme legate de controlul corespondenţei profesionale, în primul rând cea purtată de avocat cu clientul său, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 8.
în mod firesc, ca principiu general, Curtea nu face nici o distincţie între diferitele categorii de corespondenţă a avocatului. El se bucură de protecţia dreptului său de a comunica în
calitatea sa de titular al unei libertăţi individuale recunoscute tuturor persoanelor, oricare ar fi conţinutul acestora, de natură privată sau profesională.
Fosta Comisie a decis că percheziţionarea cabinetului unui avocat în cadrul procedurii de urmărire penală constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la corespondenţă.
Ridicarea, cu acest prilej, a unui document aparţinând unuia dintre clienţii săi constituie o ingerinţă în viaţa privată a acestuia. Tot astfel, percheziţionarea unui seif bancar, închiriat de un client al băncii, sesizarea şi apoi fotocopierea unor documente găsite în interior semnifică încălcarea dreptului la corespondenţă şi la viaţă privată al titularului acelui seif.
Un loc aparte în cadrul corespondenţei profesionale îl ocupă regimul asigurării protecţiei celei pe care o poartă un client aflat în detenţie, cu avocatul său, din moment ce, aşa cum am arătat mai sus, în anumite limite, corespondenţa deţinutului poate fi controlată de autorităţile penitenciare.
Dacă este în afara oricărei îndoieli că trebuie respectată confidenţialitatea raporturilor dintre client şi avocatul său, Curtea a decis că realizarea comunicării între aceştia se poate face în unităţile de detenţie în aşa fel încât să se asigure discuţia liberă între ei, fără ingerinţa supraveghetorilor acelui ioc.
Cu privire la corespondenţa scrisă între deţinut şi avocatul său, instanţa europeană a admis că autorităţile penitenciare pot deschide scrisorile unui deţinut, dacă ele au motive plauzibile să considere că acestea conţin elemente ilicite, care nu au fost puse în evidenţă cu ajutorul mijloacelor normale de detecţie. Totuşi, ele pot numai să deschidă scrisoarea, fără a o citi, iar deţinutul trebuie să beneficieze de garanţii adecvate pentru a fi împiedicată citirea scrisorii care i-a fost deschisă; spre exemplu, deschiderea scrisorii poate fi făcută în faţa deţinutului.
Cât priveşte citirea scrisorilor unui deţinut, care sunt destinate avocatului său sau provin de la acesta, nu trebuie să fie autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile penitenciare au suficiente motive plauzibile să creadă că în conţinutul acestora s-ar găsi elemente care ameninţă securitatea locului de detenţie, a altor persoane sau alte elemente de ordin infracţional. Credibilitatea unor asemenea motive va depinde de ansamblul circumstanţelor, dar ea presupune fapte şi informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că se abuzează de posibilitatea de comunicare.
Pe linia asigurării protecţiei confidenţialităţii acestei comunicări, Curtea a precizat în mai multe hotărâri că informarea deţinătorului de către avocatul său în sensul că are dreptul să păstreze tăcerea cu privire la faptele care i se impută nu constituie un pericol de conivenţă între expeditorul corespondenţei, avocat şi destinatarul ei, client şi nu riscă a pune în pericol normala desfăşurare a procedurii de urmărire penală.
Curtea este conştientă că anumite abuzuri sunt întotdeauna posibile, dar consideră respectarea confidenţialităţii acestor raporturi ca valoare ce prevalează asupra eventualităţii procedurii unui abuz.
în orice caz, trebuie respectat pe deplin dreptul deţinutului de a comunica cu avocatul său. Astfel, fosta Comisie a decis că este încălcat dreptul la corespondenţă al unui deţinut dacă autorităţile penitenciare îi interzic, înainte de declanşarea unei anchete interne, posibilitatea de a lua legătura cu avocatul său spre a se plânge de evenimente care s-au produs în închisoare.
Precizăm că dreptul la respectarea corespondenţei profesionale nu ţine exclusiv de raporturile avocat-client. Astfel s-a decis că un control efectuat de medicul mandatat de casa de asigurări sociale în localul profesional aparţinând unui medic afiliat acelui sistem constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la corespondenţă.
42. Numeroase probleme s-au pus în jurisprudenţa europeană de contencios al drepturilor omului cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei în materia interceptărilor convorbirilor telefonice de către autorităţile statale.
Datorită mijloacelor tehnice actuale, trebuie să avem în vedere aici şi corespondenţa electronică este îndeobşte cunoscut că această corespondenţă se pretează cel mai uşor la a fi interceptată atât de autorităţile statale, cât şi de particulari.
încă din anul 1978, prin prima hotărâre pronunţată în materie, în cauza Klass contra Germania
Totuşi, dacă reclamantul se plânge de interceptarea unor comunicaţii telefonice emise cu ajutorul unui telefon fără fir pe o bandă de frecvenţă rezervată aviaţiei militare, nu se mai poate vorbi de comunicaţii „private", iar interceptarea şi înregistrarea lor nu mai constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului apărat de art. 8 din Convenţie.
în principiu, nu interesează locul de unde se exercită interceptarea convorbirilor telefonice. Astfel, fosta Comisie a decis că există ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la corespondenţă prin faptul că ascultarea telefonului reclamantului, chiar dacă a fost operată pe linia telefonică aparţinând unui terţ, a condus la interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor acestuia, ceea ce a permis începerea urmăririi sale penale.
De asemenea, din moment ce un funcţionar de poliţie a ajutat o persoană să intercepteze anumite convorbiri telefonice ale altei persoane fără ştirea acesteia prin punerea la dispoziţie a biroului său, a liniei telefonice de care dispunea şi a magnetofonului său, chiar fără avizarea superiorilor săi şi avizarea judecătorului competent, dar în cadrul funcţiilor sale de înalt ofiţer de poliţie, există implicarea autorităţilor publice în această operaţiune, astfel că responsabilitatea statului pentru înfrângerea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie are a opera din plin.
Posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autorităţile statale este prevăzută practic în toate statele semnatare ale Convenţiei. Ea este legată, în general, de lupta împotriva criminalităţii, fie că este vorba despre cea obişnuită, fie că priveşte acte de terorism.
După cum a observat Curtea, societăţile democratice sunt ameninţate, în zilele noastre, de forme complexe de spionaj şi de terorism, astfel că statele trebuie să fie capabile, spre a combate în mod eficace asemenea ameninţări, să supravegheze anumite elemente subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legislative ce acordă competenţa interceptării corespondenţei, trimiterilor poştale şi a telecomunicaţiilor este, în faţa unei situaţii excepţionale, necesară, într-o societate democratică, asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice şi prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Statele contractante nu dispun însă de latitudinea nelimitată în a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lorsub pretextul apărării democraţiei.
Oricare ar fi sistemul de interceptare şi supraveghere instaurat, prin examinarea lui Curtea europeană trebuie să se convingă de instituirea unor garanţii adecvate şi suficiente contra posibilelor abuzuri în materie. O asemenea apreciere are un caracter relativ; ea este în funcţie de circumstanţele cauzei, de exemplu de natura, întinderea şi durata eventualelor măsuri, raţiunile pentru care au fost dispuse, executarea şi controlul executării lor, tipul de posibilitate de plângere împotriva acestei măsuri reglementate în dreptul intern.
Mai mult, Curtea a arătat că prerogativa realizării unor interceptări ale comunicaţiilor telefonice, exercitată prin definiţie în cel mai strict secret, comportă nu numai riscul de a afecta consecinţe prejudiciabile pentru o anumită persoană, ci poate avea consecinţe prejudiciabile pentru societatea democratică în ansamblul ei. De aceea, ingerinţa în dreptul la corespondenţă pe care o asemenea prerogativă o presupune nu ar putea fi considerată conformă dispoziţiilor Convenţiei decât dacă este însoţită de toate garanţiile necesare împotriva folosirii ei excesive.
Astfel, în două cauze împotriva Franţei - Kruslin şi Huvig - judecate de Curte în anul 1990, Curtea a apreciat că sistemul francez de autorizare a ascultărilor telefonice în cadrul unor proceduri judiciare nu oferea reclamanţilor garanţii adecvate contra unor abuzuri ce puteau fi comise deoarece: nu erau definite persoanele care puteau fi supuse interceptării convorbirilor telefonice în cadrul procedurii judiciare, nici natura infracţiunilor care îndreptăţeau practicarea lor; nu erau prevăzute limite cu privire la durata măsurii, dacă aceasta era dispusă
de judecătorul de instrucţie; nu existau prevederi cu privire la modalitatea de redactare a procesului-verbal de sinteză consemnând conversaţiile interceptate şi nici precauţiunile ce trebuiau avute în vedere pentru comunicarea intactă şi completă a înregistrărilor realizate judecătorului, care nu putea controla numărul şi lungimea benzilor înregistrate originale şi apărării; nu erau definite modalităţile în care benzile cu înregistrările practicate trebuiau distruse.
De aceea, Curtea a condamnat Franţa pentru încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie privitoare la apărarea dreptului la corespondenţă.
Urmare a acestei condamnări ea a adoptat Legea nr. 91-646 din 10 iulie 1991 privitoare la secretul telecomunicaţiilor, prin care a căutat să asigure o reglementare legală în materie compatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii.
Instanţa de contencios european a avut prilejul să se pronunţe asupra conformităţii noilor dispoziţii legale cu cele ale art. 8 în cauza Lambert contra Franţa în care reclamantul s-a plâns că printr-o decizie a Curţii de Casaţie i s-a refuzat orice posibilitate de a pune în discuţie interceptarea convorbirilor sale telefonice de către autorităţile judiciare în cadrul unei proceduri de urmărire penală declanşată împotriva sa, cu motivarea că acestea au fost efectuate pe linia telefonică aparţinând unei terţe persoane, nu de pe propria sa linie.
43. Analizând regimul interceptărilor telefonice, instanţa europeană a constatat că, la data judecării cauzei, textele corespunzătoare introduse prin legea amintită în codul de procedură francez cuprind reglementări clare şi detaliate precizând a priori, cu suficientă previzibilitate, întinderea şi modalităţile de exercitare a prerogativei aprecierii necesităţii interceptării comunicaţiilor telefonice ale unei anumite persoane, luându-se astfel act de criticile formulate de ea prin hotărârile în cauzele Kruslin şi Huvig amintite mai sus.
în speţa ulterior dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că, pe baza deciziei judecătorului de instrucţie competent, este netăgăduită interceptarea unor comunicaţii telefonice ale reclamantului efectuate pe linia telefonică aparţinând unei terţe persoane, ceea ce reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la corespondenţă, ingerinţă prevăzută de noua reglementare a materiei.
Reclamantul a înţeles să facă uz de dispoziţiile legale ce permit controlul deciziei judecătorului de instrucţie şi potrivit prevederilor codului de procedură penală, s-a adresat cu o plângere Camerei de acuzare de pe lângă Curtea de Apel competentă, care a decis că măsura luată în privinţa sa este legală şi temeinică.
Potrivit aceloraşi norme procedurale, reclamantul a atacat această decizie la Curtea de Casaţie. înalta jurisdicţie franceză a decis însă că el nu are calitatea să critice măsura luată, deoarece interceptarea convorbirilor în discuţie nu s-a făcut de pe linia sa telefonică, ci de pe linia unei terţe persoane şi că, aşa fiind, Camera de acuzare de pe lângă Curtea de apel nu trebuia să examineze plângerea reclamantului.
Examinând plângerea reclamantului, în primul rând, Curtea europeană a constatat că acesta a beneficiat de o cale de atac cu privire la măsura dispusă împotriva sa în faţa
camerei de acuzare care a declarat măsura legală şi temeinică şi că, oricum, ea nu este chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea dreptului intern, atribuit ce aparţine, în primul rând, instanţelor naţionale. Totuşi, ea a constatat că cea mai înaltă instanţă naţională, Curtea de Casaţie, a reproşat jurisdicţiei inferioare faptul că a examinat pe fond cererea reclamantului, adică legalitatea măsurii dispusă în privinţa sa.
In al doilea rând, instanţa de contencios european a reţinut, aşa cum am arătat mai sus, compatibilitatea noilor dispoziţii interne în materia interpretării convorbirilor telefonice cu dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.
Dincolo de această constatare, ea a apreciat că raţionamentul Curţii de Casaţie ar putea să conducă la decizii de natură să priveze de protecţia legii un număr foarte important de persoane, adică toate cele care ar efectua comunicaţii telefonice de pe o altă linie decât a lor, ceea ce ar semnifica golirea mecanismului de protecţie de o parte importantă din substanţa sa, ceea ce s-a întâmplat cu reclamantul din speţă, care n-a beneficiat de protecţia efectivă a dreptului la corespondenţă pe care legea naţională i-o conferea. Or, Curtea a reţinut că legea naţională în materie nu face nici o distincţie după titularul liniei telefonice supuse procedurii legale de interceptare, în condiţiile pe care ea le reglementează.
De aceea, instanţa de contencios european a constatat că reclamantul nu a beneficiat de un „control eficace" al măsurii căreia i-a fost supus, astfel cum impune respectarea preeminenţei dreptului într-o societate democratică.
lată, aşadar, că nu este suficientă existenţa unor norme legale interne compatibile cu dispoziţiile convenţiei; compatibilă cu acestea trebuie să fie şi aplicarea lor de către instanţele naţionale, oriunde ar fi ele plasate în ierarhia sistemului judiciar naţional.
VI. Respectarea dreptului la domiciliu
44. Art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului protejează distinct dreptului ia domiciliu. în jurisprudenţa sa consacrată analizei aplicării dispoziţiilor art. 8 privitoare la apărarea acestui drept Curtea a statuat în sensul că dreptul la domiciliu priveşte siguranţa şi bunăstarea persoanei.
în definitiv, toate celelalte drepturi menţionate de art. 8 sunt legate, în principiu, de dreptul la domiciliu.
într-adevăr, ca regulă, viaţa privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la domiciliul ei; aceeaşi este situaţia împlinirii vieţii de familie, după cum, adeseori, exerciţiul dreptului la corespondenţă este legat tot de domiciliul persoanei.
De asemenea, aşa după cum vom arăta mai departe, jurisprudenţa instanţei de contencios european a extins noţiunea de domiciliu la locul unde o persoană îşi desfăşoară activitatea profesională, iar recent ea a decis că, în anumite limite, noţiunea de domiciliu în sensul art. 8 poate privi sediile şi agenţiile unei societăţi comerciale.
Toate aceste elemente caracterizează sfera intimităţii vieţii unei persoane, care trebuie protejată împotriva oricărei ingerinţe exterioare.
După cum s-a spus.
Rezultă că noţiunea de domiciliu, în sensul Convenţiei, nu se suprapune peste accepţiunile pe care ea le are în sistemele de drept intern ale statelor semnatare. De altfel, cuvântul home, utilizat de versiunea engleză a Convenţiei, are o semnificaţie mult mai largă în dreptul englez decât cea de domiciliu din dreptul continental. Ea nu reprezintă numai locuinţa statornică şi principală a unei persoane şi nici numai un atribut de identificare a persoanelor fizice şi juridice. Suntem din nou în prezenţa unei noţiuni „autonome", în sensul Convenţiei.
45. Autonomia acestei noţiuni nu semnifică însă ignorarea accepţiunii ei clasice, anume locul unde o persoană trăieşte, în mod permanent; este ceea ce îndeobşte, se înţelege prin noţiunea de domiciliu şi în sensul art. 8 din Convenţie.
în jurisprudenţa europeană s-a extins noţiunea de domiciliu fiind considerată aplicabilă şi în alte situaţii. Astfel, s-a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe care reclamanţii, deşi locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglo-normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o închiria şi în care autorităţile locale le-au refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare.
Pe de altă parte, ea a considerat că ar însemna „forţarea" acestei noţiuni prevăzută de art. 8 din Convenţie, adică interpretarea ei extensivă, dacă s-ar considera că ea ar include un teren pe care reclamantul are intenţia să-şi construiască o casă spre a se instala în ea. Cu atât mai puţin noţiunea de domiciliu ar putea include o regiune a unui stat în care acesta a crescut şi unde se găsesc originile familiei sale, dar în care el nu mai trăieşte de multă vreme.
O interesantă extindere a noţiunii de domiciliu în sensul art. 8 a fost făcută de Curte în privinţa biroului sau cabinetului unei persoane care exercită o profesiune liberală. într-adevăr, în cauza Niemitz contra Germania reclamantul, avocat, s-a plâns că percheziţia efectuată de autorităţile judiciare la cabinetul său constituie o ingerinţă nejustificată a acestora în exerciţiul dreptului său la domiciliu, protejat de art. 8 din Convenţie.
în faţa Curţii, guvernul german a susţinut că nu poate fi vorba despre o asemenea ingerinţă, deoarece art. 8 trebuie interpretat în sensul că domiciliul este legat de viaţa privată a unei persoane, nu şi de locul unde aceasta îşi exercită profesia. Altfel spus, un local profesional al unei anumite persoane nu ar intra în domeniul de aplicare a textului art. 8 din Convenţie.
Instanţa de contencios european a arătat că noţiunea de „horne" ce figurează în versiunea engleză a art. 8 permite să se admită că, în anumite state contractante, noţiunea de domiciliu se extinde şi la locale profesionale. în concepţia Curţii, o asemenea interpretare este perfect compatibilă şi cu versiunea franceză a textului, deoarece termenul de „domiciliu" are o conotaţie mai largă decât „acasă" şi poate, astfel, îngloba, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o profesiune liberală. Aceasta deoarece, aşa cum am mai arătat, stabilirea unor distincţii precise s-ar putea dovedi dăunătoare: o persoană poate desfăşura „acasă" activităţi legate de o profesie sau de operaţii comerciale, iar la birou sau în localul comercial activităţi de ordin personal. Aşa fiind, localul profesional poate intra în noţiunea de domiciliu în sensul art. 8.
De asemenea, în cauza Chappel contra Anglia, Curtea a considerat că o percheziţie efectuată la domiciliul unei persoane fizice care este simultan şi sediul unei societăţi comerciale pe care ea o controlează prin participarea sa la capitalul social al societăţii consti* jie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la domiciliu.
46. în aceste două din urmă situaţii care marchează în mod evident o evoluţie a noţiunii de domiciliu în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului este vorba despre persoane fizice care-şi desfăşoară activitatea în localuri profesionale sau comerciale.
Sau, altfel spus, deşi s-a decis că suntem în prezenţa unui drept la domiciliu apărat de Convenţie, chiar dacă domiciliul înseamnă un local profesional sau comercial, titularul său este o persoană fizică. Recent Curtea a fost confruntată cu problema de a se şti dacă noţiunea de domiciliu în sensul art. 8 poate fi extinsă la sediul persoanei juridice, în cauza Societes Colas contra Franţa.
Datele speţei sunt interesante şi merită a fi menţionate, mai ales că ele au dat naştere unei soluţii ce reprezintă un pas înainte în interpretarea noţiunii discutate.
Un sindicat naţional (în sensul de asociaţie - n. ns. - C. B.) de societăţi de a denunţat existenţa unor practici ilicite comise de mai multe mari societăţi anonime de construcţii, astfel că organele competente au decis efectuarea unei anchete administrative de amploare asupra comportamentului acestor societăţi. Printre acestea figurau şi cele 3 societăţi reclamante din speţă. Agenţi specializaţi s-au deplasat simultan în 57 de societăţi situate în 17 departamente ale Franţei şi fără autorizarea responsabililor acestora au ridicat mii de documente, apoi s-a procedat la investigaţii complementare.
întreaga anchetă s-a desfăşurat pe temeiul reglementării în materie datând din anul 1945, care, în asemenea situaţii, nu prevede necesitatea unei autorizări judiciare pentru ridicarea de documente ale societăţilor supuse controlului.
Ancheta a permis punerea în evidenţă a existenţei unor înţelegeri ilicite ale societăţilor în cauză şi a altor fapte de natură să contravină normelor de concurenţă comercială.
Aşa fiind, Consiliul concurenţei a aplicat tuturor societăţilor, deci şi celor 3 societăţi reclamante amenzi severe.
Deciziile Consiliului au fost atacate la Curtea de Apel, competentă, care le-a menţinut. Recursul în casaţie a fost admis pentru vicii de formă ale deciziei primei instanţe. în faţa Curţii de Apel învestită cu rejudecarea cauzei, societăţile reclamante au cerut anularea amenzilor aplicate, printre altele şi pentru că percheziţiile s-au făcut cu încălcarea dreptului lor la domiciliu protejat de art. 8 din Convenţie, deoarece nu a existat o autorizaţie judiciară în acest sens.
Curtea de Apel care a rejudecat cauza a considerat că dispoziţiile privitoare la protecţia dreptului la domiciliu şi la viaţă privată al reclamantelor nu sunt aplicabile deoarece, pe temeiul dispoziţiilor legii franceze în materie, agenţii de control pot cere şi urmări documente în mâinile oricui s-ar afla, spre a-şi îndeplini misiunea; ei au dreptul de a li se comunica documente, astfel că, în cursul anchetei administrative declanşată, nu s-a efectuat o percheziţie, care, într-adevăr impune o autorizare judiciară.
Noul recurs în casaţie a fost respins cu aceeaşi motivare.
Epuizând toate căile de atac şi, mai ales, invocând, în faţa jurisdicţiilor interne, în substanţă, încălcarea dreptului apărat prin Convenţie, reclamantele s-au adresat Curţii Europene, susţinând că efectuarea percheziţiilor amintite le-a încălcat dreptul la domiciliu astfel cum acesta este protejat de art. 8 din Convenţie.
Guvernul s-a apărat prin a spune că într-adevăr, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a precizat că domiciliul profesional beneficiază de protecţia instituită prin art. 8, dar de fiecare dată a fost vorba de localuri în care îşi exercitau activitatea profesională persoane fizice. De aceea, dacă s-ar admite că art. 8 ar fi aplicabil şi cu privire la sediile unor societăţi anonime, ca reclamantele în cauză, s-ar ajunge de o interpretare deosebit de extensivă a acestei dispoziţii din Convenţie. Dacă este adevărat că persoanelor juridice li se poate recunoaşte, potrivit Convenţiei, drepturi similare celor recunoscute persoanelor fizice, a adăugat guvernul, totuşi, persoanele juridice nu ar putea pretinde dreptul la protecţia localurilor lor comerciale „cu aceeaşi intensitate cu care o persoană fizică îşi apără domiciliul sau profesional."
47. în analiza sa cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 în speţă, Curtea a reamintit, mai întâi, jurisprudenţa sa privitoare la cuprinderea domiciliului profesional al persoanelor fizice în noţiunea de domiciliu, în sensul Convenţiei.
în al doilea rând, ea a reiterat un principiu degajat din jurisprudenţa sa potrivit cu care Convenţia este un instrument viu, care trebuie întotdeauna interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale, prezente.
în al treilea rând, Curtea a subliniat că, dacă este vorba despre drepturi ale unor societăţi care le sunt recunoscute de Convenţie, ea a admis în jurisprudenţa sa nu numai că acestea
pot fi titulare ale dreptului la un proces echitabil (art. 6 al Convenţiei) dar, pe temeiul art. 41, instanţa europeană a consacrat dreptul lor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a faptului că nu au beneficiat de un asemenea proces.
De aceea, pe baza aceleiaşi adaptări dinamice a Convenţiei, Curtea a statuat în sensul că este timpul a se recunoaşte, în anumite circumstanţe, că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei pot fi interpretate că includ pentru o societate dreptul la respectul sediului său social, a agenţiilor sale sau a localurilor sale profesionale.
La toate aceste argumente ale Curţii credem că mai putem adăuga unul: art. 8 vorbeşte despre orice persoană care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice şi juridice.
Ni se pare că suntem în prezenţa unei soluţii care marchează un pas important în evoluţia aplicării dispoziţiilor Convenţiei în materia persoanelor juridice, care întăreşte protecţia de care ele se pot bucura cu privire la acele drepturi reglementate de Convenţie compatibile cu activitatea lor, în special cele prevăzute de art. 8.
48. Diverse sunt ingerinţele autorităţilor statale care pot avea semnificaţia unei atingeri a dreptului la domiciliu. Ar putea fi vorba despre ridicări de documente în cadrul unor proceduri administrative sau asimilate acestora, ca în speţa evocată mai sus, sau de percheziţii judiciare. Desigur, acestea pot fi efectuate, dar cu respectarea dispoziţiilor legale interne care, la rându-le, trebuie să fie conforme prevederilor Convenţiei.
Astfel, Curtea a decis că percheziţiile domiciliare efectuate de agenţi vamali în cadrul urmăririi angajate pentru săvârşirea de infracţiuni la regimul vamal constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa privată în exerciţiul dreptului la domiciliu. Ele trebuie să fie conforme dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Convenţie.
De asemenea, ea a decis că art. 8 poate fi interpretat în sensul că impune unui stat obligaţia de a lua măsuri pozitive spre a proteja dreptul la domiciliu al unei persoane şicanate persistent şi grav de către un terţ.
Uneori, încălcarea dreptului la domiciliu poate privi un număr mare de persoane. Astfel, în cauza interstatală Cipru contra Turcia prin hotărârea sa din 10 mai 2001 Curtea a decis că prin refuzul autorităţilor auto-proclamatei Republici turce a Ciprului de Nord de a autoriza ciprioţii greci dislocaţi să se întoarcă în căminele lor din Nordul insulei, Turcia a încălcat
dispoziţiile art. 8 din Convenţie privitoare la protecţia dreptului la viaţă familială şi a dreptului la domiciliu al acestor persoane.
în schimb, împrejurarea că Franţa a efectuat unele experienţe nucleare în Oceanul Pacific (atolul Mururoa) nu a fost de natură să semnifice încălcarea dreptului la domiciliu al mai multor reclamanţi care s-au adresat fostei Comisii, aceştia neputând demonstra cu probe ştiinţifice veridicitatea susţinerilor lor, astfel că cererea a fost respinsă pentru lipsa calităţii de victimă.
Tot Comisia a decis că dacă o persoană care continuă a primi, împotriva voinţei sale, pliante publicitare din partea unei societăţi care distribuie tichete de abonament pentru transportul în comun nu este vorba de o încălcare a dreptului său la domiciliu deoarece este vorba despre informaţii comerciale protejată de dispoziţiile art. 10 din Convenţie, distribuirea lor fiind o activitate normală în viaţa de toate zilele a societăţii moderne. De altfel, reclamantul le poate ignora cu uşurinţă.
De asemenea, printr-o decizie mai veche, ea a statuat în sensul că în cazul unui cuplu de femei homosexuale expulzarea reclamantei din domiciliul partenerei sale unde ea a rămas singură după decesul acesteia nu constituie o ingerinţă în dreptul la domiciliu deoarece ea a fost numai tolerată de partenera decedată, singura titulară a dreptului asupra acelei locuinţe.
Respectul dreptului la domiciliu nu poate, ca principiu, să fie contrapus respectului dreptului de proprietate asupra bunurilor cuiva, chiar şi atunci când acesta din urmă a fost dobândit pe cale testamentară. Astfel fosta Comisie a decis că din moment ce o persoană este somată să părăsească locuinţa atribuită prin testament altor membri ai familiei, chiar dacă este de natură să constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului de respect al domiciliului, o asemenea ingerinţă este necesară protecţiei drepturilor altuia şi este prevăzută de art. 8 § 2 al Convenţiei.
VII. Limitări ale drepturilor garantate de art. 8 al Convenţiei
A. Consideraţii generale
49. Convenţia garantează drepturi şi libertăţi ale persoanelor care se exercită într-un cadru social, organizat de statele contractante pe teritoriul lor. Acestea trebuie să aibă în vedere ca punerea în valoare a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, deci şi a celor prevăzute de Convenţie, să se facă în aşa fel încât să fie în concordanţă nu numai cu interesele individuale ale titularilor lor, dar şi în conformitate cu interesul general al societăţii.
Cu privire la drepturile apărate de Convenţie, am arătat că unele sunt socotite intangibile, deoarece nu comportă nici o derogare, pe când altele sunt denumite condiţionale, având în
vedere împrejurarea că pot cunoaşte anumite limitări. Aceste limitări îşi au originile în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată sub egida O.N.U.
Astfel, art. 21 pct. 2 al Declaraţiei prevede că, „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al cunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică." De asemenea, o clauză generală de limitare a drepturilor înscrise într-un alt instrument internaţional în materie este cea prevăzută de art. 4 al Pactului O.N.U. relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit cu care statele parte la acest Pact recunosc faptul că exercitarea drepturilor pe care le reglementează nu poate fi supusă decât la limitările prevăzute de lege, numai în măsura în care asemenea limitări sunt compatibile cu natura acestor drepturi şi exclusiv în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică.
S-a observat, pe drept cuvânt, că aceste două instrumente internaţionale, lipsite de un control jurisdicţional, constituie, mai degrabă, programe pentru statele membre; acestea se angajează în faţa comunităţii internaţionale să realizeze progresiv adoptarea de legi naţionale care se asigure recunoaşterea şi respectarea drepturilor pe care tratatele internaţionale evocate le reglementează.
Dimpotrivă, asemănător Convenţiei europene a drepturilor omului, alte tratate internaţionale în materie precum Pactul internaţional O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice şi în Convenţia inter-americană privitoare la drepturile omului care prevăd şi modalităţi de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile statelor semnatare accesibile direct persoanelor care alegă încălcarea lor, conţin dispoziţii ce reglementează restrângerile ce pot fi aduse de autorităţile statale la fiecare dintre drepturile astfel protejate.
50. Drepturile reglementate de art. 8 al Convenţiei europene sunt incluse în categoria drepturilor constituţionale deoarece, potrivit celui de al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii (publice) şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor şi intereselor altor persoane.
Aşadar, pentru a fi conformă cu dispoziţiile Convenţiei, ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să apară ca necesară într-o societate democratică.
în acelaşi timp este limpede că ingerinţa statală trebuie să privească un drept apărat de Convenţie, adică să intre în domeniul de aplicaţie a acestuia ratione materie.
De asemenea, vom vedea că jurisprudenţa europeană a mai adăugat o condiţie şi anume ingerinţele exercitate să fie proporţionale cu scopul urmărit.
51. Literatura de specialitate discută dacă este vorba despre „limitări", „ingerinţe" sau „restricţii" ale drepturilor condiţionale reglementate de Convenţie. Discuţia poate fi făcută având în vedere că terminologia acesteia nu este unitară.
Astfel, art. 8 § 2 foloseşte noţiunea de „ingerinţe", art. 9 care apără libertatea de gândire, conştiinţă şi religie pe cea de „restrângeri", iar art. 10 consacrat libertăţii de exprimare vorbeşte despre „formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni" la care aceasta poate fi supusă. în orice caz, toate acestea trebuie să fie prevăzute de lege, să aibă un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică.
în concepţia noastră, este vorba despre noţiuni echivalente, care au în vedere şi specificul exerciţiului unor drepturi dintre cele enumerate; ingerinţele privesc drepturi strict personale, cum este dreptul la viaţa privată, fie ea şi socială; restricţiile pot fi aplicate în materia libertăţii religiei, care are şi un caracter social, iar în materia libertăţii de exprimare pot fi aplicate sancţiuni dacă, de exemplu, se aduc atingeri reputaţiei unei alte persoane.
De aceea, considerăm că ingerinţele, restrângerile, condiţiile, formalităţile, sancţiunile care pot fi exercitate de autorităţile statale cu stricta respectare a dispoziţiilor alin. 2 din art. 8, 9 şi 10, semnifică limitări ale acestor drepturi pentru titularii lor.
Aşa fiind, folosirea în cele ce urmează a noţiunilor diferite de ingerinţe, limitări sau atingeri nu reprezintă decât o problemă de stil. Fondul rămâne cel evocat: analizăm limitele exerciţiului drepturilor apărate prin art. 8 din Convenţie.
B. Noţiunea de ingerinţă în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8
52. Convenţia nu defineşte noţiunea de ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8, ca, de altfel, nici cu privire la celelalte drepturi condiţionale amintite. Acestea nu au fost definite nici în jurisprudenţa organelor de control ale Convenţiei, în prezent fiind vorba, însă, numai de un singur asemenea organ, Curtea.
Am arătat atunci când am discutat natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie că acestea pot fi negative, respectiv abţinerea de a exercita anumite ingerinţe sau pozitive, adică luarea unor măsuri care să asigure exercitarea drepturilor în conformitate cu scopurile Convenţiei. De asemenea, la fiecare dintre drepturile analizate am încercat a le defini domeniul de aplicare prin raportarea la ingerinţele reţinute în exerciţiul lor, astfel cum acestea au fost analizate în jurisprudenţa organelor Convenţiei.
Vom încerca mai departe o caracterizare generală a acestor posibile atingeri ale drepturilor apărate prin art. 8.
53.0 asemenea caracterizare presupune reţinerea mai multor principii care se degajă din practica de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei.
Un prim principiu este acela potrivit cu care ingerinţa care este alegată trebuie să fie imputabilă autorităţilor statale, oricare ar fi acestea; este vorba despre ceea ce se denumeşte generic prin noţiunea de autorităţi publice, indiferent dacă ea se referă la autorităţi administrative, judiciare sau, în anumite situaţii, legislative.
Reamintim că uneori ingerinţa poate rezulta din activitatea unui funcţionar public, chiar dacă acesta a acţionat fără autorizarea superiorilor săi sau a altor organe competente să aprobe acţiunea acestuia.
Ce se va întâmpla însă atunci când se poartă un litigiu civil între doi particulari? Ca regulă generală, nu intră în discuţie ingerinţa exercitată de un particular asupra drepturilor aparţinând altuia, cu excepţia situaţiei când este vorba despre un drept protejat de Convenţie. Astfel, confruntată cu această problemă, într-o speţă în care instanţa supremă naţională a dispus încredinţarea unor copii tatălui după ce aceştia locuiseră mai mult de doi ani cu mama, părinţii fiind despărţiţi în fapt, Curtea a reţinut că această hotărâre judecătorească are a fi privită ca o atingere a dreptului reclamantei la respectarea vieţii ei familiale, ceea ce face aplicabil art. 8 al Convenţiei. Faptul invocat de guvernul pârât că în speţă este vorba despre o decizie care tranşează un litigiu între particulari nu este relevant, deoarece acesta poartă asupra unui drept apărat de Convenţie.
în al doilea rând, ingerinţa autorităţilor publice în drepturile garantate de art. 8 presupune o decizie individuală a acestora în privinţa persoanei care se plânge de existenţa atingerii alegate. Pe de o parte, ea este titulara dreptului a cărui nerespectare s-a produs; pe de alta, măsura ce se concretizează în atingerea dreptului o priveşte direct.
Totuşi, Curtea a decis că în anumite situaţii însăşi existenţa unor reglementări legale contrare dispoziţiilor Convenţiei poate constitui o ingerinţă în drepturile apărate de art. 8, normele legale care autorizează supravegherea secretă a corespondenţei prin care ea a decis că existenţa unui asemenea legislaţii este incompatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la viaţă privată, Procurorul general în funcţiune al ţării a renunţat la a mai dispune declanşarea urmăririi penale în cazul comiterii de acte homosexuale private. Totuşi, instanţa europeană a decis că nimic nu garantează nedispunerea urmăririi penale în asemenea situaţii de către un nou Procuror general, având în vedere declaraţiile unor oameni politici prin care faptele în cauză erau condamnate.
De aceea, reclamantul nu poate fi sigur că nu va fi supus la anchetă din partea organelor de poliţie în privinţa comportamentului său privat, astfel că interdicţia legală incriminată aduce atingere permanent şi directvieţii sale private.
în al treilea rând, ingerinţa autorităţilor statale trebuie să se concretizeze într-o constrângere care este impusă titularului dreptului proteguit. Nu există ingerinţă atunci
când atingerea adusă dreptului constă într-o imperfecţiune temporară şi remediabilă a modului de funcţionare a autorităţii statale prin activitatea căreia dreptul este pus în valoare.
Astfel, într-o cauză reclamantul s-a plâns pentru neluarea în considerare de către autorităţile poştale a unui aviz de schimbare de domiciliu, ceea ce a făcut ca o scrisoare importantă de la avocatul său să-i parvină cu întârziere. Fosta Comisie a observat însă că respectarea dreptului la corespondenţă asigură, înainte de toate, protecţia împotriva ingerinţelor pozitive privind conţinutul sau primirea corespondenţei. în speţă însă reclamantul s-a plâns de neglijenţa serviciilor poştale care n-au remis corespondenţa la locul indicat; or, dreptul la corespondenţă nu comportă şi dreptul la o funcţionare perfectă a poştei, în condiţiile în care ea trebuie să facă faţă unui volum mare de trimiteri şi când există tipuri de expediere mai sigure, cu angajarea responsabilităţii corespunzătoare a prestatorului de servicii, pe care reclamantul nu le-a folosit. Ca atare, dispoziţiile art. 8 nu au fost încălcate.
De asemenea, din moment ce constrângerea, oricare i-ar fi natura, morală sau fizică, presupune conştientizarea consecinţelor sale de către cel asupra căruia se exercită, s-a decis că actele de constrângere efectuate pentru apărarea sănătăţii unui pacient aflat în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa nu reprezintă o ingerinţă condamnabilă.
Tot privitor la natura ingerinţei, Curtea a decis că ea poate consta şi în împiedicarea exerciţiului unui drept, spre exemplu interzicerea dreptului la corespondenţă a unui deţinut, după cum alte intervenţii ale autorităţilor publice nu reprezintă ingerinţe decât dacă nu lasă nici o marjă de acţiune particularilor. Aşa fiind, s-a decis că metodele de investigare legale folosite de poliţie împotriva unui traficant de droguri nu reprezintă atingeri aduse vieţii sale private pentru că, prin activitatea sa, acesta a acceptat să se expună riscurilor urmăririi sale de către autorităţile statale.
Astfel, fosta Comisie a decis că nu există ingerinţă atunci când legea prevede şi o altă posibilitate de exercitare a dreptului, la alegerea celui interesat, decât cea dorită de acesta.
în sfârşit, consecinţele atingerii dreptului apărat trebuie să fie concrete, reale pentru cel care le suportă, nu putative.
Astfel, instanţa de contencios european a statuat că expulzarea părinţilor şi a copilului lor nu reprezintă o atingere adusă vieţii lor familiale, din moment ce ei n-au demonstrat că ar exista impedimente reale spre a reveni şi trăi în ţara lor de origine.
Dimpotrivă, dreptul la viaţă familială este încălcat în ipoteza în care autorităţile statale au decis expulzarea reclamantului, deşi ceilalţi membri ai familiei sale, respectiv soţia şi
copilul continuă a trăi pe teritoriul statului expulzant, având naţionalitatea acestuia, iar tatăl străin expulzat nu are decât posibilităţi teoretice de a-i vizita.
54. Privitor la noţiunea de ingerinţe contrare art. 8 al Convenţiei se poate discuta în ce măsură anumite situaţii comportă ipso facto limitări ale drepturilor pe care acest text le protejează.
Răspunsul la această problemă nu poate fi decât nuanţat, prin luarea în considerare a ansamblului elementelor concrete care compun situaţia în discuţie.
Astfel, Curtea europeană a admis că sancţionarea disciplinară aplicată unui elev al unui colegiu nu este contrară art. 8 deoarece frecventarea unei şcoli de către un copil implică, în mod inevitabil o oarecare ingerinţă în viaţa privată a acestuia. Ni se pare că formularea utilizată de Curte nu este suficient de limpede. Ce înseamnă „o oarecare ingerinţă"? în realitate ea a voit să spună că statutul de elev al unei şcoli poate implica şi anumite constrângeri, fireşti într-o societate democratică în care şcoala trebuie să desfăşoare o activitate de educare şi disciplinare normală a elevilor, spre a-i pregăti pentru viaţa socială viitoare.
Din punctul de vedere al problemei puse în discuţie particularităţi prezintă situaţia persoanelor aflate în detenţie. Dacă în primele sale decizii privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 8 acestor persoane fosta Comisie a admis că detenţia legală comportă limitări ale drepturilor pe care textul le garantează, potrivit cu care, în privinţa dreptului la corespondenţă, controlul acesteia semnifică netăgăduit o ingerinţă în dreptul prevăzut de art. 8.
începând cu această decizie situaţia unei persoane aflate în detenţie trebuie analizată sub un îndoit aspect: separarea sa de lumea exterioară şi supunerea în faţa autorităţilor penitenciare.
Separarea deţinutului de lumea exterioară nu constituie o ingerinţă în viaţa sa privată şi familială, chiar dacă nu este de exclus luarea în considerare a unor posibilităţi care să faciliteze legături cu lumea exterioară, cu influenţe benefice asupra integrării lui viitoare în societate. Dimpotrivă, ansamblul măsurilor de control pe care le presupune detenţia semnifică ingerinţe în unele drepturi prevăzute de art. 8 din Convenţie, dar şi în privinţa lor exigenţele normale şi rezonabile ale detenţiei permit limitări mai mari, aplicabile acestor persoane, decât celor aflate în stare de libertate. „Numai şi numai în această măsură o privare legală de libertate în sensul art. 5 din Convenţie, care priveşte libertatea persoanei nu pune în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 8“ a spus Curtea.
O ultimă observaţie: ingerinţa statului poate privi statutul persoanei juridice, sub aspectul respectării dreptului ei la domiciliu, fie că este vorba despre domiciliul profesional al persoanei fizice
C. Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege
55. Prima condiţie impusă de art. 8 § 2 al Convenţiei pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le proteguieşte primul paragraf al acestui text este ca aceasta să fie prevăzută de lege. în alţi termeni, ingerinţa trebuie să aibă o bază legală. Nu este nici pe departe vorba despre accepţiunea formală a noţiunii de lege, ci de sensul ei material, adică de normă, indiferent de situarea ei în ierarhia internă a normelor de drept prin care sunt reglementate, ordonate, relaţiile sociale. De asemenea, vorbind despre noţiunea de lege în sensul art. 8 §2 nu trebuie să pierdem din vedere că în sistemul Convenţiei sunt cuprinse şi ţări de common law, ca Anglia şi Irlanda, iar sistemul de drept din Cipru este puternic influenţat de sistemul common law.
Dacă este firesc faptul că pentru aceste ţări jurisprudenţa să constituie izvor de drept,
Revenind la noţiunea de lege în sens material, reţinem câteva dintre precizările aduse de organele Convenţiei în materie.
Astfel, fosta Comisie a decis că întreruperea convorbirilor telefonice ale persoanelor aflate în detenţie pe baza unei „ordonanţe de execuţie" a unei legi, trebuie considerată ca „prevăzută de lege“
56. Atingerea adusă drepturilor apărate de Convenţie trebuie, aşadar, să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd.
Instanţele naţionale au rolul de a determina această bază legală după cum tot ele sunt chemate să interpreteze dispoziţiile normei interne astfel precizate.
Astfel, fosta comisie a statuat în sensul că pentru a determina dacă o ingerinţă este „prevăzută de lege", revine în primul rând autorităţilor naţionale competenţa de a interpreta normele interne de drept, iar organele Convenţiei au o putere limitată de control asupra modului cum şi-au îndeplinit acest rol.
Curtea a decis însă că ea se poate îndepărta de interpretarea dată de judecătorul naţional legii interne într-o anumită cauză, dacă ea consideră că reprezintă o „transgresare manifestă" a acesteia.
57. Organele Convenţiei au pus în discuţie înseşi calităţile „legii", normei astfel aplicată. Astfel, fosta Comisie a decis că nu este suficient ca legea, în sens general, material, să prevadă o ingerinţă în exerciţiul unui drept: este necesar ca acea dispoziţie să fie cunoscută, în condiţii rezonabile, de către cel căruia i se aplică, ceea ce înseamnă că acea lege trebuie să mai îndeplinească două criterii şi anume: să fie accesibilă tuturor, adică să existe un minimum de publicitate în privinţa ei şi să fie previzibilă, adică cel căruia i se aplică trebuie ca în mod rezonabil să-i fi putut înţelege sensul şi, mai ales, să-şi dea seama că aplicarea legii îl priveşte pe el.
Aşadar, primul criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească „legea" care conţine o ingerinţă în drepturile prevăzute de art. 8 este acela al accesibilităţii ei. Aceasta are a fi apreciată prin raportare la posibilităţile unei persoane de a dispune de informaţii suficiente cu privire la norma aplicabilă. De asemenea, această condiţie, ca şi cea a previzibilităţii legii se apreciază prin raportare la momentul săvârşirii ingerinţei incriminate.
Astfel, în cauza Khan contra Anglia, Curtea a constatat că, la data faptelor puse în discuţie - ascultarea convorbirilor sale telefonice de poliţie - nu exista nici un sistem legal privind utilizarea aparatelor de interceptare secretă a convorbirilor telefonice, chiar dacă legea organizării poliţiei conţinea un cadrul reglementar al materiei. Aceasta deoarece directivele ministerului de Interne nu erau - la epoca faptelor - nici juridiceşte constrângătoare şi nici direct accesibile publicului. De altfel, Curtea a reţinut că un membru al Camerei Lorzilor a remarcat în cursul unor dezbateri parlamentare că în dreptul englez o ingerinţă în viaţa privată nu are, ca regulă generală, nimic ilegal.
Concluzia Curţii a fost tranşantă: la data producerii faptelor incriminate nici o lege internă nu reglementa utilizarea aparatelor secrete de ascultare.
Publicitatea unei legi nu se asigură numai prin publicarea ei în monitorul (jurnalul) oficial al statelor contractante.
Aducerea la cunoştinţă publică în interiorul unei societăţi a regulamentului ei de ordine interioară sau o simplă instrucţiune ministerială care reglementează condiţiile în care se cenzurează corespondenţa deţinuţilor, adusă la cunoştinţa acestora asigură publicitatea necesară pentru a face asemenea dispoziţii accesibile.
58. Al doilea criteriu este acela al previzibilităţii legii, ceea ce înseamnă că norma în discuţie trebuie să fie suficient de precisă spre a permite individului să-şi regleze conduita în funcţiile de prescripţiile ei. Jurisprudenţa organelor Convenţiei în materie este interesantă şi diversă.
Astfel, cu referire la previzibilitatea şi accesibilitatea unei legi privitoare la supravegherea secretă, fosta Comisie a decis că o asemenea lege trebuie să definească întinderea şi modalităţile de exercitare a funcţiilor autorităţilor publice competente în materie cu suficientă claritate pentru a proteja individul împotriva arbitrariului. Totodată, o definiţie exhaustivă a tuturor termenilor pertinenţi nu se impune în chip absolut.
Sau într-o altă cauză în care ea a avut a se pronunţa cu privire la previzibilitatea dispoziţiilor cuprinse în legea engleză, care autoriza interpretarea comunicaţiilor, utilizarea şi păstrarea acestora de către Serviciul de Securitate britanic, ea a statuat în sensul că, deşi nu este definit termenul de „securitate naţională" şi nu sunt stabilite principiile de utilizare şi conservare a informaţiilor interceptate, totuşi legea, combinată cu precizările aduse de către un raportor independent sunt de natură să răspundă exigenţelor de claritate şi previzibilitate, în pofida procedurii secrete şi necontradictorii de interpretare a acestor dispoziţii.
De asemenea, uneori soluţiile instanţelor naţionale prin care sunt interpretate anumite dispoziţii legale pot asigura îndeplinirea criteriului previzibilităţii legii.
Astfel, într-o cauză în care tatăl natural a contestat decizia autorităţilor statale competente de a autoriza copilul să poarte numele soţului mamei s-a apreciat că ingerinţa în viaţa familială a tatălui natural poate fi considerată că este prevăzută de lege pentru că termenii ei foarte generali sunt precizaţi printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor de judecată germane.
Dimpotrivă, în cauzele Huving şi Kruslin contra Franţa pe care le-am amintit mai înainte, Curtea europeană a considerat că fostul art. 81 din Codul francez de procedură penală nu răspundea criteriului previzibilităţii datorită latitudinii prea mari lăsate judecătorului de instrucţie spre a determina când şi în ce condiţii va putea proceda la interceptarea unor convorbiri telefonice: termenii „orice măsură necesară aflării adevărului" nu au cum fi consideraţi de o persoană fără cunoştinţe juridice că ar autoriza pe un magistrat să practice asemenea interceptări. După cum a considerat că dreptul francez, scris sau nescris, nu indică suficient de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul discutat.
De asemenea, în cauza Herczegtalvy contra Austria în care reclamantul se plângea împotriva măsurilor luate de administraţia locului de internare psihiatrică ce au constat în hrănirea lui forţată şi refuzul dreptului la corespondenţă, Curtea a decis că textele în materie sunt redactate vag, fără a indica nici întinderea şi nici modalităţile prin care activitatea autorităţilor spitaliceşti poate fi controlată, mai ales într-un domeniu sensibil ca acela al internărilor psihiatrice. Cu referire la propria-i jurisprudenţă, ea recunoaşte faptul că practic nu se poate redacta o lege care să prevadă în detaliu toate situaţiile în care ea are a fi aplicată. Nu mai puţin, în absenţa oricărei precizări a tipurilor de ingerinţă autorizată, a scopului lor, a duratei, întinderii şi controlului ce poate fi exercitat atunci când au fost luate,
normele legale interne invocate în speţă în privinţa persoanelor internate psihiatric nu sunt de natură să ofere un minim de garanţie împotriva arbitrarului, pentru asigurarea preeminenţei dreptului într-o societate democratică.
în cauza Rotaru contra România având a se pronunţa asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Serviciului român de informaţii îndeplineşte condiţiile de previzibilitate impuse de art. 8 al Convenţiei, instanţa europeană a arătat că trebuie să analizeze „calitatea" normelor juridice invocate căutând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern prevede cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate memoriza şi utiliza informaţiile privitoare la viaţa privată a reclamantului.
Ea a reţinut că Legea nr. 14/1992 dispune că pot fi culese, consemnate şi arhivate în dosare secrete informaţii privitoare la siguranţa naţională. Or, Curtea a constatat că nici o dispoziţie legală internă nu fixează limitele ce trebuie respectate în exerciţiul acestei prerogative. Astfel, legea precitată nu defineşte nici genurile de informaţii ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare şi de conservare a datelor, nici circumstanţele în care pot fi luate asemenea măsuri; nu este precizată nici prevederea de urmat atunci când se decide luarea lor.
De asemenea, deşi legea în discuţie dispune că arhivele fostelor servicii secrete sunt preluate de S.R.I. putând fi consultate cu aprobarea directorului acestei instituţii, instanţa europeană a reţinut că ea nu conţine dispoziţii explicite şi detaliate cu privire la persoanele care pot să consulte dosarul, natura acestor dosare, procedura după care se poate face consultarea lor şi ce se face cu datele şi informaţiile obţinute.
Ea a notat că legea nr. 14/1992 abilitează autorităţile competente să poată aduce atingeri drepturilor persoanelor cu scopul de a preveni şi contracara ameninţări privitoare la siguranţa naţională, dar motivul acestei ingerinţe nu este definit cu suficientă precizie. Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, el trebuie să conţină garanţii care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate.
Un astfel de control poate apărea ca eficace atunci când implică, cel puţin ca ultimă instanţă, autoritatea judiciară, care oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi de procedură echitabilă.
Curtea a constatat însă că sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor nu conţine asemenea garanţii şi nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus-o la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calităţile de claritate cerute de condiţia previzibilităţii legii. în concluzie, pentru ca să poată îndeplini cerinţa compatibilităţii sale cu exigenţele art. 8 § 2 din Convenţie nu numai că ingerinţa în drepturile garantate de primul paragraf al aceluiaşi text trebuie să fie prevăzută de lege în sens material, dar legea însăşi este supusă unei duble condiţii: accesibilitatea şi previzibilitatea ei.
D. Ingerinţa trebuie să îndeplinească un scop legitim
59. Art. 8 § 2 al Convenţiei enumeră scopurile care pot da caracter legitim încălcărilor unuia sau mai multor drepturi garantate de primul paragraf. Acestea sunt: securitatea naţională,
securitatea publică, bunăstarea economică a ţării , apărarea ordinii publice şi prevenirea săvârşirii unor fapte penale, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, protecţia drepturilor aparţinând altor persoane.
Această enumerare se aseamănă foarte mult cu dispoziţiile corespunzătoare din celelalte „drepturi condiţionale" reglementate de Convenţie, în special libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10) şi libertatea de asociere (art. 11).
Toate acestea sunt împrejurări de fapt, apreciate de organele Convenţiei în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze examinate, legate, spre exemplu, de urmărirea penală declanşată împotriva unei persoane, intervenţia autorităţilor publice în viaţa de familie când se impune salvarea intereselor unui copil aflat într-o situaţie dificilă în familia din care face parte, necesitatea luării unor măsuri speciale datorate stării de sănătate a unei persoane, organizarea executării pedepselor privative de libertate, expulzarea unor persoane aflate pe teritoriul unui stat etc.
60. Astfel, cu privire la situaţia unui copil s-a decis că luarea acestuia de la părinţii fireşti prin decizie judiciară şi încredinţarea lui unei instituţii de asistenţă publică (de ocrotire) şi apoi trecerea lui în plasament familial constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă familială al părinţilor, dar în speţă scopul acestor măsuri a fost protecţia sănătăţii copilului, a cărui dezvoltare era primejduită în familia sa.
Fosta Comisie a decis că în situaţia unui copil care urmează a fi adoptat atunci când părinţii care nu-l pot creşte se opun nejustificat la adopţie, hotărârea judecătorească prin care li se suplineşte consimţământul, deşi constituie o ingerinţă în dreptul lor la viaţă familială, urmăreşte un scop legitim, anume protecţia sănătăţii copilului.
De asemenea, ea a statuat că decizia judiciară prin care a fost autorizată ruperea aproape completă a contactelor între un copil de vârstă fragedă şi tatăl lui care ispăşea o lungă pedeapsă cu închisoarea, fiind anulată şi căsătoria părinţilor, reprezintă o măsură necesară asigurării sănătăţii şi dezvoltării copilului.
Comisia a decis că obligarea unei minore pe cale administrativă de a se reîntoarce la domiciliul părinţilor ei constituie o măsură destinată să asigure respectul vieţii ei de familie şi necesară pentru protecţia sănătăţii ei.
Tot ea a statuat că refuzul eliberării autorizaţiei de şedere pe teritoriul unui stat pentru 2 copii în vârstă de peste 20 de ani veniţi să se alăture mamei lor, tot străină, dar titulară a unui permis de stabilire pe teritoriul acelei ţări, constituie o măsură care apără piaţa muncii şi limitarea imigraţiei într-o ţară cu populaţie densă şi asigurarea bunăstării economice a acestei ţări.
61. în materia regimului persoanelor aflate în detenţie menţionăm câteva ingerinţe justificate, cum ar fi:
- obligaţia impusă unui deţinut de a preda un eşantion de urină pentru cercetarea prezenţei de stupefiante şi măsura disciplinară aplicată ca urmare a refuzului său constituie măsuri destinate apărării ordinii şi prevenirii săvârşirii de fapte penale;
- informarea părinţilor de către poliţie despre arestarea copilului lor constituie o ingerinţă în dreptul deţinutului la viaţă privată, dar şi o asemenea măsură constituie o ingerinţă necesară prevenirii săvârşirii de fapte penale;
- fixarea unei cote de scrisori pe o perioadă de timp pe care un deţinut este autorizat să le primească este un atribut al autorităţii penitenciare şi reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică pentru apărarea ordinii. Şi exemplele ar putea continua, jurisprudenţa fostei Comisii fiind bogată în materie.
Acelaşi fost organ al Convenţiei a decis că expulzarea unui străin condamnat pentru trafic de heroină poate fi considerată ca necesară apărării ordinii publice şi prevenirii săvârşirii de fapte penale, protecţiei sănătăţii şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor altei persoane.
62. La rândul ei, Curtea a avut a se pronunţa asupra aceleiaşi condiţii, recunoscând scopul legitim al diverselor categorii de ingerinţe pe care le-a examinat în jurisprudenţa sa.
Astfel, în cauza Elholtz contra Germania
în cauza Ciliz contra Olanda, în care reclamantul, cetăţean turc, pretindea că măsura expulzării sale luată de autorităţile olandeze reprezintă o ingerinţă în dreptul său la viaţă de
familie deoarece are un copil cu o olandeză căreia i-a fost încredinţat spre creştere, instanţa europeană a admis că această măsură are ca scop prezervarea bunăstării economice a ţării prin oprirea fluxului de imigranţi, servind astfel unui interes legitim în sensul art. 8 § din Convenţie.
Scopul existenţei posibilităţii exercitării unor ingerinţe în viaţa privată în materie de securitate publică a fost examinat în mai multe rânduri de Curte. Astfel, în cauza Rotaru contra România, ea a observat că principala problemă pusă în discuţie este aceea de a se şti dacă deţinerea de informaţii asupra vieţii private a reclamantului se poate justifica prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. 2. Această posibilitate de deţinere a unor astfel de date constituie netăgăduit o excepţie de la garantarea drepturilor apărate prin art. 8. De aceea, Curtea a precizat că interpretarea ei.trebuie să fie restrictivă.
Apoi instanţa europeană a reamintit că într-o societate democratică, existenţa unui serviciu de informaţii se poate dovedi legitimă, dar a reiterat că prerogativa supravegherii în secret a cetăţenilor nu este tolerată de Convenţie decât în măsura strict necesară salvgardării instituţiilor democratice ale societăţii. De aceea, în condiţii strict determinate de lege, existenţa unor asemenea reglementări poate avea un scop legitim. Problema subsecventă care se pune este aceea de a analiza existenţa „calităţilor" cerute de Convenţie pentru reglementările în discuţie.
în cauza Noack şi alţii contra Germania?350 de persoane s-au plâns că decizia autorităţilor germane de a continua exploatarea lignitului pe terenurile comunei în care locuiesc şi de dispoziţiile unei legi speciale în materie - Legea fundamentală privitoare la lignit adoptată de Parlamentul Landului Branderburg din 12 iulie 1997, precum şi cele ale decretului de aplicare a acestei legi le încalcă, printre altele, dreptul la viaţă privată, familială şi la domiciliu, garantate prin art. 8 din Convenţie, deoarece îi obligă să-şi mute gospodăriile pe un alt teritoriu pus la dispoziţia lor, datorită necesităţilor legate de continuarea exploatării cărbunelui aflat în acea zonă.
Curtea a constatat că atât dispoziţiile legale menţionate cât şi decizia autorităţilor prin care s-au aprobat planurile viitoare ale exploatării lignitului şi s-a decis transferul în masă a locuitorilor din comuna afectată în alt loc, reprezintă o ingerinţă în drepturile reclamanţilor garantate prin art. 8 al Convenţiei.
Legalitatea ei nu are cum să fie pusă în discuţie, faţă de modul în care a fost adoptată, urmându-se căile, prevăzute de lege, în materie.
Cât priveşte finalitatea ingerinţei litigioase, Curtea a considerat că ea urmăreşte un scop legitim, anume bunăstarea economică a ţării, în special prin aprovizionarea cu energie pe termen lung şi cu un preţ de cost cât mai mic a întregului land din care făcea parte comuna reclamanţilor, precum şi crearea a noi locuri de muncă.
în toate situaţiile pe care a avut a le examina, instanţa europeană a adoptat o atitudine pragmatică, cercetarea scopului ingerinţei puse în discuţie făcându-se concret, în raport de împrejurările fiecărei cauze, cu recunoaşterea unei marje de manevră statelor semnatare, în raport de natura ingerinţei incriminate.
E. Ingerinţa trebuie să fie necesară într-o societate democratică
63. în materia exerciţiului drepturilor şi libertăţilor care asigură dezvoltarea personalităţii umane o societate democratică se caracterizează prin toleranţă şi deschidere spre modul în care îşi organizează viaţa socială şi personală membrii ei.
De aceea, având ca obiectiv protecţia exerciţiului drepturilor pe care le garantează art. 8, § 1, limitarea intervenţiei autorităţilor statale în modul lor de punere în valoare prin determinarea situaţiilor în care sunt posibile ingerinţele acestora, art. 8 § 2 dispune că asemenea ingerinţe nu numai că trebuie să fie prevăzute de lege şi să urmărească un scop legitim; ele trebuie să fie necesare într-o societate democratică.
Practica de control al aplicării dispoziţiilor Convenţiei de către statele membre a permis organelor acesteia să pună în evidenţă semnificaţia acestei condiţii impusă de art. 8 § 2 pentru ca ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor reglementate de primul alineat al aceluiaşi text să poată fi considerată necesară într-o societate democratică.
Astfel, într-una din cele mai importante hotărâri ale sale privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie - cauza Chapman contra Anglia din 21 ianuarie 2001, instanţa de contencios european a precizat că o ingerinţă este considerată ca „necesară într-o societate democratică" pentru atingerea unui scop legitim dacă răspunde unei „nevoi sociale imperioase". Autorităţile naţionale sunt chemate în primul rând să aprecieze necesitatea ingerinţei. Curtea europeană are însă, competenţa să aprecieze şi să decidă asupra problemei de a se şti dacă motivele ingerinţei au fost pertinente şi suficiente, prin raportarea la dispoziţiile Convenţiei.
De aceea, în adoptarea măsurii care constituie o ingerinţă în exerciţiul drepturilor apărate de art. 8, statele semnatare ale Convenţiei dispun de o marjă de apreciere, cu întindere variabilă. De asemenea, autorităţile statale trebuie să vegheze ca un just echilibru să fie menţinut între toate interesele în prezenţă, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
Astfel, Curtea a arătat că este inevitabilă recunoaşterea unei anumite marje de apreciere în acest domeniu deoarece autorităţile statale, prin contactul lor direct cu realităţile ţării, sunt „în principiu, mai bine situate decât o jurisdicţie internaţională, în a aprecia anumite circumstanţe locale. întinderea acestei marje depinde de natura dreptului garantat de Convenţie, aflat în discuţie, de importanţa lui pentru persoana care îl invocă, de natura activităţilor restricţionate prin intervenţia autorităţilor statale şi de finalitatea restricţiei impuse.
Astfel, fosta Comisie a decis că statul beneficiază de o largă marjă de apreciere în materie de securitate naţională. Dar chiar dacă este uneori necesar a se culege informaţii despre anumite persoane, ele trebuie însoţite de garanţii adecvate şi suficiente contra posibilelor abuzuri, dată fiind gravitatea ingerinţei în discuţie.
Atunci când este vorba despre săvârşirea unor infracţiuni contra securităţii statului, faptul că supravegherea şi controlul unei persoane se fac fără ştirea sa poate fi considerat ca
necesar într-o societate democratică, caracterul secret al urmăririi fiind prevăzut de lege. Absenţa de notificare a posteriori a interesatului despre măsurile de supraveghere care au fost luate împotriva sa poate să fie justificată atunci când ingerinţa ar compromite însuşi obiectivul ei.
în schimb ea a decis, spre exemplu, că interdicţia generală impusă deţinuţilor de a scrie unor organizaţii independente internaţionale, publice sau private, pentru a cere urmărirea penală a unor persoane private, nu poate fi considerată necesară într-o societate democratică, deşi s-a invocat necesitatea asigurării ordinii în penitenciarul respectiv.
64.0 interesantă analiză a Curţii privitoare la condiţia ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică găsim în cauza Lusting-Prean şi Beckett contra Anglia în care reclamanţii s-au plâns împotriva investigaţiilor făcute de autorităţile militare cu privire la homosexualitatea lor şi la revocarea lor din Royal Navy motivată numai pe orientarea lor sexuală. Ei au arătat că le este încălcat dreptul la viaţă privată.
în primul rând, Curtea a subliniat că în speţă există o strânsă legătură între noţiunile de „necesitate" şi „societate democratică", ele având, ambele, trei caracteristici esenţiale: pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere.
în al doilea rând, instanţa europeană a reamintit că autorităţile naţionale au primele competenţa de a aprecia necesitatea ingerinţei, chiar dacă ei îi revine îndatorirea de a tranşa asupra problemei de a se şti dacă scopurile ingerinţei sau erau pertinente sau suficiente.
Statele contractante păstrează în privinţa acestei evaluări o marjă de apreciere care depinde de natura activităţi în discuţie şi de scopul restricţiilor. Ca atare, dacă restricţiile incriminate privesc aspectele „cele mai intime ale vieţii private", trebuie să existe „raţiuni deosebit de grave" pentru ca ingerinţele reclamate să răspundă exigenţelor impuse de art. 8 § 2 din Convenţie.
în al treilea rând, când scopul necesităţii apărării securităţii naţionale invocat îl constituie în substanţă eficacitatea operaţională a armatei, se admite că fiecare stat are competenţa organizării sistemului de disciplină militară, el având o anumită marjă de apreciere în materie.
De aceea, Curtea a spus că statul poate impune anumite restricţii dreptului individului la viaţă privată acolo unde există o ameninţare reală pentru eficacitatea operaţională a forţelor armate, buna funcţionare a unei armate nefiind de conceput fără reglementări clare destinate personalului militar.
Totuşi, autorităţile militare nu pot să invoce astfel de reguli pentru a împiedica exercitarea dreptului la viaţă privată de către membrii forţelor armate, drept care se aplică şi militarilor, ca tuturor celorlalte persoane aflate sub jurisdicţia lor. De altfel, afirmaţiile privind existenţa unui risc pentru asigurarea eficacităţii operaţionale a armatei trebuie demonstrate în concret.
Or, Curtea a constatat că guvernul britanic nu a demonstrat existenţa unor raţiuni suficient de convingătoare şi serioase care să justifice desfăşurarea de investigaţii privitoare la preferinţele sexuale ale reclamanţilor, din moment ce ei înşişi au confirmat autorităţilor navale
că sunt homosexuali, ceea ce a condus instanţa europeană la concluzia că ingerinţele în dreptul lor la viaţă privată nu au fost compatibile cu exigenţele art. 8 § 2 din Convenţie.
într-o altă cauză, Curtea a avut de analizat îndeplinirea condiţiei necesităţii ingerinţei într-o societate democratică în legătură cu decizia autorităţilor interne de a le lua copiii reclamanţilor părinţi din grija acestora şi a-i plasa într-o altă familie spre creştere şi educare, având în vedere starea sănătăţii părinţilor.
Curtea a arătat că într-o asemenea împrejurare trebuie ţinut seama de mai mulţi factori, printre care: concepţia existentă pe plan intern cu privire la caracterul oportun al intervenţiei autorităţilor publice în domeniul exerciţiului autorităţii părinteşti; posibilitatea încredinţării unui copil spre creştere altei familii decât cea firească; tradiţiile naţionale în materie; rolul acordat familiei în fiecare comunitate statală sau regională; posibilităţile juridice de care dispune statul pentru a interveni în problemele familiale; de resursele financiare pe care el poate să le afecteze luarea unor măsuri publice într-un domeniu privat.
De asemenea, instanţa europeană a subliniat din nou că o importanţă decisivă în analiza fiecărui caz în parte trebuie dată aprecierii intereselor superioare ale copilului, autorităţile naţionale fiind în contact direct cu toate părţile interesate şi pot aprecia primele măsurile ce au a fi luate.
Nici în acest domeniu Curtea nu se poate substitui autorităţilor interne în exerciţiul responsabilităţilor privitoare la reglementarea situaţiei copiilor care trebuie preluaţi de acestea şi drepturile pe care le au părinţii într-o asemenea situaţie, dar ea este instanţa de control, din punctul de vedere al Convenţiei, al deciziilor care au fost luate în exerciţiul acestei puteri de apreciere.
Curtea a recunoscut că autorităţile naţionale au latitudinea să decidă plasarea copilului într-o altă familie, dar nu pot ignora necesitatea protejării vieţii familiale a părinţilor, pentru că, printr-un asemenea plasament, există riscul ruperii legăturilor de familie.
De aceea, analiza ei va purta întotdeauna, în asemenea situaţii, asupra cerinţei necesităţii luării măsurii într-o societate democratică. în speţă, având în vedere starea precară a sănătăţii mamei, imposibilitatea, din această cauză, de a se ocupa de copil şi existenţa unui început de tulburări de comportament ale copilului, Curtea a considerat că măsurile dispuse în privinţa lui nu contravin dispoziţiilor art. 8 § 2 din Convenţie.
în schimb, în cauza Elholtz contra Germani instanţa europeană a decis că, fiind vorba despre dreptul unui părinte de a-şi vizita copilul, refuzul autorităţilor naţionale, inclusiv al instanţelor judecătoreşti, de a ordona o expertiză psihologică independentă şi absenţa unei audieri în faţa instanţei de recurs constituie o depăşire a marjei de apreciere a statului în cauză, măsurile respective neputând fi acceptate ca necesare într-o societate democratică.
Aceleaşi principii generale privitoare la necesitatea ca ingerinţa care s-a produs în exerciţiul drepturilor apărate de art. 8 să fie necesară într-o societate democratică au fost aplicate de Curte şi în cauza Chapman contra Anglia, reamintită mai sus, cu precizarea că, în această speţă, fiind vorba despre luarea de măsuri care afectau instalarea de caravane de către membri ai comunităţii ţigăneşti, ea a admis competenţa autorităţilor naţionale în aplicarea
unei politici de amenajare funciară ceea ce face să li se recunoască acestora o marjă de apreciere mai întinsă; Curtea are a examina numai dacă ele au comis o eroare manifestă de apreciere cu privire la necesitatea măsurilor luate într-o societate democratică.
F. Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit
65. Primul lucru pe care trebuie să-l precizăm cu privire la această condiţie este acela că ea nu este înscrisă, ca atare, în art. 8 § 2 al Convenţiei; ea apare ca o creaţie a jurisprudenţei organelor Convenţiei.
Cercetarea jurisprudenţei fostei Comisii şi a Curţii europene ne arată că, în multe situaţii, atunci când ele au avut a examina condiţiile în care s-au produs ingerinţe ale autorităţilor statale cu privire la drepturile garantate de art. 8 § 1, simpla raportare la dispoziţiile art. 8 § 2 poate să fie suficientă pentru analiza situaţiei din speţă.
Astfel, fosta Comisie a decis că atunci când un medic divulgă serviciilor sociale date despre sănătatea fizică şi morală a reclamantei, obligaţie prevăzută de lege pentru situaţiile în care protecţia minorului persoanei respective impune intervenţia acestora, are un scop legitim - apărarea sănătăţii şi dezvoltării copilului - şi este necesară într-o societate democratică.
Pe un plan mai general, în cauza Rotaru contra România Curtea a arătat că, pentru a înfrânge dispoziţiile art. 8, o ingerinţă privitoare la drepturile pe care textul le apără trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul avut în vedere prin producerea ei.
66. Organele Convenţiei au constatat însă că, în anumite situaţii, analiza lor trebuie să meargă mai departe decât determinarea necesităţii ingerinţei într-o societate democratică.
Legat de această condiţie, dar distinct de ea, ele au arătat că adeseori ingerinţa produsă trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase, proporţional cu scopul legitim urmărit.
După cum a spus fosta Comisie, noţiunea de necesitate implică o ingerinţă bazată pe o nevoie socială imperioasă şi proporţională cu scopul avut în vedere de autorităţile statale atunci când acestea intervin în exerciţiul dreptului apărat prin Convenţie.
Jurisprudenţa recentă a Curţii conţine aplicaţii de speţă care ne conduc la formularea unui principiu în materie: proporţionalitatea între ingerinţa produsă şi scopul urmărit presupune determinarea existenţei unei nevoi sociale imperioase care a impus-o. Interesele în prezenţă nu sunt numai cele ale individului, ci apărarea acestora presupune luare în considerare a unor scopuri sociale.
în cauza Lustig-Prean şiBekett contra Anglia, autorităţile britanice şi-au motivat ingerinţa incriminată de reclamanţi - ancheta privitoare la orientarea lor sexuală şi îndepărtarea din armată, prin nevoia socială a asigurării eficacităţii operaţionale a armatei, necesitate, de
altfel, recunoscută de Curte. Având în vedere însă împrejurarea că ea privea aspectele cele mai intime ale vieţii persoanei, instanţa europeană a considerat-o disproporţionată cu scopul urmărit, chiar dacă nu se poate pune în discuţie cerinţa impunerii disciplinei militare, condiţie evidentă a asigurării operativităţii funcţionale a unităţilor militare.
Dimpotrivă, în cauza Noack şi alţii contra Germania Ea a reţinut gravitatea ingerinţei litigioase, constând în mutarea întregii localităţi, pentru a se putea exploata cărbunele aflat pe teritoriul acesteia.
independent însă de bulversarea pe care o reprezintă pentru fiecare locuitor faptul de a fi smuls din cadrul său obişnuit de viaţă, transferul locuitorilor dintr-un sat poate avea consecinţe dramatice, mai ales pentru persoanele în vârstă, care se adaptează mai greu într-un alt loc. Faptul că este vorba despre minoritatea sorabe, germanică de origine slavă, locuind numai în acea regiune, care beneficiază de o protecţie specială din partea autorităţilor landului, impune o vigilenţă şi mai mare din partea Curţii.
Totuşi, instanţa europeană a reţinut că întregul proces decizional în materie a durat mai mulţi ani şi s-a concretizat după o amplă dezbatere în parlamentul landului Brandeburg, prin analiza mai multor proiecte alternative; au fost organizate ample dezbateri publice de informare, mai ales privitoare la modalităţile practice de aplicare a proiectului; reclamanţii au putut sesiza Curtea Constituţională a landului, care a validat opţiunea aleasă şi altele.
Un element important luat în considerare de Curte a constat în evidenţierea măsurilor concrete privind mutarea reclamanţilor într-o localitate în care, în majoritate, trăiesc membri ai aceleiaşi comunităţi şi pentru care cei mai mulţi dintre ei au optat.
Ţinând cont de toate aceste elemente, Curtea a ajuns la concluzia că ingerinţa litigioasă, fără îndoială dureroasă pentru cei care o suportă, este proporţională cu scopul urmărit, anume bunăstarea regiunii, ceea ce semnifică nedepăşirea marjei de apreciere a autorităţilor statale în materie.
O analiză la fel de atentă a scopului urmărit de autorităţi prin ingerinţa alegată de reclamantă în dreptul ei la viaţă privată, familială şi la domiciliu, concretizată în refuzul acestora de a-i permite instalarea caravanei în care locuieşte împreună cu familia pe un teren proprietatea ei, dar aflat într-o zonă de protecţie a mediului declarată nelocuibilă a întreprins instanţa de contencios european în cauza Chapman contra Anglia, la care ne-am mai referit pe parcursul analizei noastre.
Curtea a apreciat că situaţia reclamantei ţine de un context juridic şi social în care interdicţia contestată ce îi este aplicată nu apare contrară dispoziţiilor Convenţiei.
într-adevăr, atunci când o persoană îşi stabileşte reşedinţa fără a obţine permisul de instalare cerut de normele interne, există în mod evident un conflict între dreptul acesteia la domiciliu garantat de art. 8 § 1 şi interesele generale care impun protecţia mediului înconjurător.
Pentru a determina dacă obligaţia impusă unei persoane de a părăsi domiciliul este proporţională cu scopul urmărit, este pertinent a se şti dacă domiciliul respectiv a fost stabilit în mod legal sau ilegal.
Dacă stabilirea s-a făcut în mod legal, legitimitatea măsurii în discuţie este vulnerabilă. Invers, dacă domiciliul a fost stabilit ilegal, într-un anumit loc, persoana care contestă legalitatea unui ordin de a părăsi acel loc se găseşte într-o poziţie vulnerabilă. Curtea a înţeles să aibă anumite reticenţe faţă de comportamentul unor persoane care, nesocotind în mod evident dispoziţii legale imperative, îşi stabilesc domiciliul, fie acesta şi o caravană, pe un teren ce constituie o zonă specială de protecţie a mediului. Sunt din nou în prezenţă două categorii de interese contradictorii: cele generale care ţin de protecţia mediului şi cele ale reclamantei care doreşte să-şi menţină locuinţa - caravană în acea zonă.
în acest domeniu autorităţile naţionale dispun de o mare marjă de apreciere.
Or, chiar şi prin considerarea specificului vieţii comunităţii din care face parte reclamanta, anume cea ţigănească, obişnuită să locuiască în caravane, Curtea nu a putut face abstracţie de interesul general preponderent: protecţia mediului înconjurător. Drept urmare, ingerinţa în dreptul la domiciliu al reclamantei nu a fost socotită disproporţionată în raport de acest scop.
Un examen de proporţionalitate privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie a făcut recent Curtea în cauza Miculiae contra Croaţia în care reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului ei la viaţă privată prin aceea că, în cadrul unui proces de cercetare a paternităţii pe care-l intentase împotriva pretinsului tată, autorităţile judiciare au fost ineficiente deoarece nu l-au obligat pe pârât să se supună testului ADN, astfel că ea rămâne în incertitudine asupra propriei identităţi.
Curtea a reţinut că dreptul croat nu prevede obligativitatea efectuării testului ADN într-o asemenea situaţie. Ea a constatat că din nou apar două interese contradictorii: cel al reclamantei, care doreşte să-şi stabilească identitatea, drept apărat de Convenţie; cel al unei terţe persoane care se poate opune la efectuarea de examene medicale, chiar dacă este vorba despre un test ADN.
S-ar putea admite că sistemul de drept croat, care nu prevede nici un mijloc juridic de a constrânge un presupus tată la efectuarea testului ADN nu este contrar Convenţiei, respectându-se astfel dreptul la libertate personală. Dar aceasta, a spus Curtea, numai cu condiţia asigurării interesului reclamantei de a nu rămâne într-o stare prelungită de incertitudine cu privire la identitatea sa. Or, nu există proporţionalitate între cele două interese, cel al reclamantei fiind preponderent şi hotărâtor.
