Raportul liberalităților
| Comentarii |
|
raportul liberalităților, 1. Noţiune. Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (donaţii) sau prin acte juridice mortis causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar când depăşesc limitele acesteia sunt supuse reducţiunii.
Defunctul poate gratifica prin liberalităţi orice persoană, inclusiv pe moştenitorii săi legali rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari, care pe lângă rezerva legală poate beneficia de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii.
Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi aleart. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că în cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori soţul supravieţuitor împreună cu unul sau mai mulţi descendenţi, iar unul sau mai mulţi dintre aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi obligat (ţi) să raporteze la masa succesorală donaţia primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.
Raportul este instituţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat să readucă (reîntoarcă) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, donaţia primită pentru ca astfel reconstituită masa succesorală să fie împărţită conform cotelor de moştenire legală între moştenitorii obligaţi la raport.
Exemplu: defunctul lasă trei copii, A, B şi C, bunuri în valoare de 135.000.000 lei, iar în timpul vieţii a dăruit lui A şi B cu ocazia căsătoriilor lor câte 22.500.000 lei fiecare fără scutire de raport. în acest caz, masa de calcul este de 180.000.000 lei (135.000.000 + 22.500.000 + 22.500.000), dar în loc ca C să primească doar partea de rezervă de 45.000.000 (135.000.000:3), iar A şi B să primească fiecare câte 67.500.000 lei (45.000.000 ca parte revenind fiecăruia din rezerva de 135.000.000 şi 22.500.000 lei ca parte revenind fiecăruia din cotitatea disponibilă de 45.000.000 lei a moştenirii), aceştia din urmă vor readuce la moştenire donaţiile primite reconstituind masa partajabilă care se va împărţi în părţi egale între A; B şi C, fiecăruia revenindu-i câte 60.000.000 lei.
în astfel de cazuri, legea prezumă că defunctul nu a dorit să-i favorizeze pe cei gratificaţi în dauna celui negratificat, ci doar că le-a făcut un avans în contul drepturilor lor de moştenire legală.
Obligaţia de raport derivă din voinţa prezumată a defunctului, întemeiată pe afecţiunea egală faţă de copiii şi soţul său, fiind înlăturată când se dovedeşte că defunctul şi-a manifestat în mod neîndoielnic voinţa în sensul favorizării unuia sau unora dintre aceştia, gratificându-i cu dispensă (scutire) de raport.
Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesorală se asigură descendenţilor şi soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul că fiecare va moşteni conform vocaţiei sale legale (care poate fi egală, când este vorba de descendenţi între ei, sau inegală, când este vorba de soţul supravieţuitor faţă de descendenţi), fără favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport).
Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, raportul privind doar anumite donaţii (infra nr. 2 şi urm.), în timp ce reunirea fictivă toate donaţiile făcute de defunct. Reunirea fictivă este o operaţiune de stabilirea masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a cotităţii disponibile), în timp ce raportul liberalităţilor este o operaţiune ulterioară celei de reunire fictivă (pentru calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din masa de împărţit care se deferă potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al moştenirii, după care, prin raport, este efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent - în partea de moştenire care se deferă conform regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile.
De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reducţiunea liberalităţilor excesive, pe de o parte, întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce reducţiunea nu, iar pe de altă parte întrucât raportul produce efecte de drepţintre moştenitorii care au acceptat succesiunea, în timp ce reducţiunea produce efecte numai dacă este cerută, privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă.
I - LIBERALITĂJ1LE RAPORTABILE
2. întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul raportului îl constituie toate donaţiile primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dacă au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).
îndepărtându-se de la modelul obişnuit - Codul civil francez, care în forma sa iniţială (modificată în 1898) a stabilit că sunt raportabile nu numai donaţiile, ci şi legatele (art. 843) Codul civil român, după modelul Codului civil italian (art. 1101), a prevăzut că sunt raportabile doar donaţiile, nu şi legatele. Numai dintr-o inadvertenţă rezultată din necorelarea dispoziţiilor de principiu cuprinse în art. 751 C. civ. cu articolele următoare inspirate din modelul de bază (Codul civil francez), unele texte (art. 752, 754, 756 şi 846) fac referire la raportul legatelor, în realitate raportul privind doar donaţiile. Aceasta nu înseamnă însă că prin voinţa dispunătorului exprimată neechivoc legatele nu ar putea fi şi ele raportabile.
Vom analiza în cele ce urmează donaţiile supuse raportului (A) şi donaţiile care prin excepţie nu sunt supuse raportului (B).
A. Donaţiile supuse raportului
3. Principiul care se desprinde din dispoziţiile art. 751 C. civ. este că toate donaţiile sunt supuse raportului, fie acestea directe sau indirecte.
De asemenea, este indiferent dacă donaţia a fost încheiată în formă autentică ori sub forma darului manual, a donaţiei indirecte sau deghizate. Din simplul fapt că o donaţie îmbracă forma darului manual, al donaţiei indirecte sau al donaţiei deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia dispensei de raport, alegerea acestor forme putând fi inspirată de consideraţii diverse (fiscale, discreţie, celeritate etc.); nu mai puţin însă, admiţându-se contrar dispoziţiilor art. 846 C. civ. că voinţa de a acorda dispensa de raport poate fi şi tacită, aceasta trebuie să rezulte neîndoielnic din circumstanţele de fapt care trebuie bine circumscrise.
Singura donaţie deghizată care este preciputară prin ea însăşi este cea prevăzută la art. 845 C. civ., care se referă la înstrăinarea făcută în favoarea unui descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a unei rente viagere. în acest caz, chiar textul legii precizează că liberalitatea prezumată irefragabil se va imputa asupra cotităţii disponibile şi numai excedentul, dacă este, asupra rezervei celui gratificat.
Art. 758 C. civ. precizează că sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru asigurarea dotei fiicelor, precum şi pentru plata datoriilor personale ale succesibilului.
Donaţiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt şi ele supuse raportului ca orice donaţii, dar numai în măsura în care ceea ce recompensează sau sarcina rămân inferioare valorii bunului donat şi doar în măsura emolumentului gratuit care rămâne.
4. Sunt supuse raportului nu numai donaţiile în plină proprietate, ci şi cele care au ca obiect un alt avantaj procurat donatarului, indiferent care are fi acesta.
Sunt astfel supuse raportului donaţiile care constau fie în constituirea unui drept de
uzufruct în favoarea unui succesibil, fie în renunţarea la un uzufruct în favoarea acestuia,
uzufructul având o valoare patrimonială.
Avantajul profesional patrimonial indirect constând în conferirea de către defunct unuia dintre succesibilii săi a posibilităţii de a-i continua activitatea profesională, dându-i ocazia de a economisi sumele necesare pentru începerea acelei activităţi şi beneficiind de clientela sa, chiar dacă nu constituie o însărăcire a dispunătorului şi, ca atare, nu este o donaţie propriu-zisă, reprezintă totuşi o liberalitate supusă raportului.
De asemenea, constituie obiect al raportului „donaţia în posesiune”.
în cazul asigurărilor de viaţă, succesibilul beneficiar al acestora nu datorează raportul capitalului asigurat, care nu a figurat niciodată în patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor plătite în timpul vieţii de dispunător, fără însă ca obligaţia de raport să poată trece peste capitalul primit.
B. Donaţiile exceptate de la raport
5. în afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte în limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului, care, renunţând la moştenire, este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa asupra cotităţii disponibile, fiind supusă reducţiunii dacă trece peste limitele acesteia (art. 752 C. civ.), există donaţii exceptate de la raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ.
6. Potrivit dispoziţiilor art. 959 C. civ. sunt scutite de raport:
- cheltuielile pentru hrană şi întreţinere. Dispensa de raport funcţionează fără nici un fel de condiţionare, fiind indiferent dacă cheltuielile se fac în temeiul obligaţiei legale de întreţinere sau în afara acesteia, ori dacă cel întreţinut a avut sau nu mijloace proprii.
Intră sub incidenţa dispensei de raport şi cheltuielile făcute pentru întreţinerea succesibilului internat într-un azil, ospiciu etc.;
- cheltuielile pentru educaţie şi învăţătură. Acestea nu se confundă cu cheltuielile pentru procurarea unei cariere, care sunt supuse raportului conform dispoziţiilor art. 758 C. civ., ci se referă la cheltuielile făcute pentru studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare) în vederea dobândirii cunoştinţelor teoretice şi practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata taxelor de studii, achiziţionarea cărţilor sau instrumentelor necesare, plata deplasărilor în ţară sau străinătate etc.
- cheltuielile ordinare pentru îmbrăcăminte şi alte obiecte necesare la intrarea în armată, dispoziţii care nu mai au astăzi aplicare, fiind căzute în desuetudine;
- cheltuielile de nuntă, care includ plăţile pentru toalete, ceremonia religioasă, banchet, deplasări etc.;
- darurile uzuale. Deşi textul de lege se referea doar la darurile de nuntă, practica judiciară şi doctrina i-au dat o interpretare extensivă, incluzând şi alte daruri, cum sunt cele făcute cu ocazia botezului unui copil, a zilei de naştere, a unei aniversări etc.
Caracterul de dar uzual trebuie să se aprecieze în funcţie de momentul donaţiei şi de averea donatorului, neputând fi excesive, nu de valoarea bunului donat la data partajului, indiferent cât a sporit aceasta în timp.
Având în vedere prevederile art. 759 C. civ., care se referă la cheltuielile menţionate mai sus ca fiind din categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, dacă am raţiona în termenii „ce nu este supus raportului, este liberalitate preciputară (scutită de raport)”, am putea crede că reprezintă daruri preciputare care s-ar imputa asupra cotităţii disponibile. Concluzia ar fi însă una pripită, căci aşa cum cu deosebită pătrundere şi forţă de convingere a remarcat un autor, „aceste excepţii se explică prin multiple consideraţii, care, reunite, permit concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unor veritabile donaţii (s. n. - D. C.)”, elementul intenţional (animus donandi) fiind incert întrucât aceste cheltuieli sunt mai degrabă expresia „unei datorii familiale sau sociale”, îmbogăţirea „donatarului” este dificil de stabilit, iar însărăcirea „donatorului” este îndoielnică. Dincolo de aspectele juridice şi de dificultăţile insurmontabile de calcul, soluţia
izvorăşte din favoarea legii în temeiul faptului că „viaţa şi educaţia sunt valori în afara patrimoniului’ de care nu trebuie să se ţină seama la lichidarea patrimoniului succesoral.
7. Conform dispoziţiilor art. 762 C. civ., donatarul nu este ţinut la raport în privinţa fructelor şi veniturilor bunurilor raportabile percepute înaintea deschiderii moştenirii. Acestea, spre deosebire de bunul principal care le produce, sunt preciputare. Este o excepţie de la regula potrivit căreia accesoriul urmează soarta juridică a principalului.
Soluţia îşi are explicaţia în faptul că însăşi raţiunea de a fi a acestor donaţii este ca donatarul să se bucure anticipat de folosinţa bunului donat.
De la data deschiderii succesiunii, fructele şi veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la masa de împărţit, dar nu ca obligaţie de raport, ci ca o consecinţă a stării de indiviziune care se naşte de la această dată între comoştenitorii defunctului.
Clauza contractuală prin care donatorul şi donatarul ar stabili că acestea sunt şi ele raportabile este nulă întrucât reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege, fiind vorba de un legat, adică de o liberalitate preciputară (care se impută asupra cotităţii disponibile).
8. Donaţia-partaj (una din formele partajului de ascendent) este incompatibilă prin natura ei cu raportul, care este o operaţiune preliminară partajului făcută în scopul constituirii masei partajabile, în timp ce donaţia-partaj este partajul însuşi făcut cu anticipaţie de dispunător.
Donaţia-partaj nu este donaţie decât în formă, nu şi în conţinut.
în cazul donaţiei-partaj finalitatea este cea a partajului, în timp ce donaţia este doar mijlocul prin care aceasta se realizează sau, altfel spus, esenţa actului este partajului, iar donaţia doar forma pe care acesta îl îmbracă. Este exclus ca o asemenea donaţie să realizeze ceea ce realizează donaţiile obişnuite, şi anume un avans în contul moştenirii.
II. - PERSOANELE ŢINUTE LA RAPORT ŞI PERSOANELE CĂRORA RAPORTUL LE ESTE DATORAT
9. Raportul liberalităţilor este un raport juridic care presupune ca la moştenire să vină în virtutea legii cel puţin doi moştenitori din categoria celor anume prevăzuţi de lege (infra nr. 1), unul dintre aceştia să fi fost gratificat de defunct în timpul vieţii cu o liberalitate nepreciputară (care nu implică voinţa de a-l favoriza în dauna celuilalt), iar în vederea concretizării vocaţiei legale la moştenire a fiecăruia dintre cei doi moştenitori să se ţină seama de liberalitatea făcută ca fiind doar un avans în contul moştenirii, întregind (în natură sau prin echivalent) masa partajabilă, astfel încât de aceasta să se poată bucura şi cel negratificat.
Urmează să vedem care sunt subiectele acestui raport juridic, aşadar, care anume sunt persoanele ţinute la raportul donaţiilor (A) şi care sunt persoanele cărora acesta le este datorat (B).
A. Persoanele ţinute la raport
10. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţului supravieţuitor atunci când cumulează calitatea de moştenitor legal (a) cu aceea de beneficiar al unei donaţii nescutite de raport (nepreciputare) (b).
a. Calitatea de moştenitor legal
11. Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab infestat, nu şi a celei testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului. Având menirea de a asigura egalitatea între moştenitorii legali prevăzuţi de lege (descendenţi şi soţul supravieţuitor) în temeiul voinţei prezumate a defunctului, raportul nu-şi mai are sensul aţunci când unul sau altul dintre aceşti moştenitori este favorizat de de cuius prin liberalităţi preciputare (donaţii făcute cu dispensă de raport sau legate), peste partea sa legală. Liberalităţile preciputare se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar dacă aceasta este depăşită, problema care se pune este aceea a reducţiunii.
Liberalităţile făcute de defunct în favoarea terţilor (categorie în care pe lângă persoanele străine de moştenire se includ şi moştenitorii legali ai defunctului care nu au obligaţia legală de raport - ascendenţii şi colateralii) se vor imputa întotdeauna asupra cotităţii disponibile a moştenirii, nepunând problema raportului.
Legatarii universali sau cu titlu universal nu datorează raportul, astfel încât atunci când, de pildă, la moştenire vin doi legatari universali, iar unul dintre aceştia a primit de la defunct o donaţie, acesta o păstrează pentru sine, peste partea ce îi revine din moştenire.
12. Raportul nu este datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la moştenire, devenind străini de aceasta. în limitele cotităţii disponibile, renunţătorul poate păstra donaţia (art. 752 C. civ.). Cu alte cuvinte, în acest caz, prin voinţa celui gratificat, donaţia devine preciputară, lucru care esteîntr-o oarecare măsură nefiresc şi ilogic dacă se are în vedere faptul că donaţia a fost făcută în contul drepturilor succesorale viitoare, iar nu doar pentru cel gratificat.
Donatarul are interesul de a renunţa la moştenire în cazul în care cotitatea disponibilă a moştenirii este mai mare decât partea pe care ar primi-o ca moştenitor legal. Exemplu, dacă defunctul lasă opt copii, bunuri în valoare de 75.000.000 lei, iar pe unul dintre aceştia l-a gratificat cu o donaţie nescutită de raport în valoare de 25.000.000 lei, renunţând la moştenire,
donatarul păstrează donaţia în întregime, cât este cotitatea disponibilă (1/4 din 100.000.000, reprezentând masa de calcul rezultată din însumarea pentru calcul a donaţiei de 25.000.000 cu 75.000.000, ce reprezintă valoarea bunurilor lăsate de defunct), pe când dacă ar accepta moştenirea, ar trebui să raporteze donaţia, caz în care ar rămâne doar cu bunuri în valoare de 12.500.000 lei (100.000.000:8).
Este indiferent faptul dacă acceptarea moştenirii este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar (art. 751 C. civ.).
13. Important este ca donatarul să fie moştenitor legal al defunctului la data deschiderii moştenirii, neavând nici o importanţă faptul dacă la data donaţiei avea sau nu vocaţie eventuală la moştenire (art.753 C. civ.). Exemplu: nepotul defunctului care a fost gratificat cu o donaţie de bunicul său la un moment la care tatăl său era în viaţă, moştenitorul prezumtiv la acea dată, datorează raportul dacă vine la moştenire în concurs cu bunica sa (soţie supravieţuitoare a defunctului), dacă tatăl său (fiu al defunctului) renunţă la moştenire.
b. Calitatea de beneficiar al unei liberalităţi
14. Principiul este că sunt raportabile numai donaţiile primite personal de către moştenitori de la donator. Donatarul nu poate fi obligat printr-o clauză contractuală să raporteze donaţia la succesiunea unei alte persoane decât donatorul care l-a gratificat (art. 757 C.civ.).
Spre deosebire de dreptul cutumiar francez premergător Codului civil, care impunea raportul donaţiilor făcute copiilor sau soţului întrucât erau considerate persoane interpuse, Codul civil Napoleon şi Codul nostru civil au eliminat această posibilitate. Chiar dacă sunt deficitar redactate, dispoziţiile art. 755 şi 756 C. civ. au înţelesul că moştenitorul nu raportează decât donaţiile primite de el, iar nu şi cele primite de descendenţii sau soţul său, eliminând prezumţia de interpunere menţionată mai sus.
Nu este exclusă interpunerea voluntară de persoane, care ar putea antrena obligaţia de raport pentru succesibilul care, prin ipoteză, ar fi adevăratul beneficiar al donaţiei, numai că acesta presupune administrarea probelor care să demonstreze acest lucru, simpla gratificare a celor apropiaţi neavând forţa prin ea însăşi de a da naştere unei prezumţii în acest sens şi nici în sensul dispensei de raport.
15. Prin excepţie de la regula de mai sus, în cazul în care sunt întrunite condiţiile reprezentării, reprezentantul trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea acestuia (art. 755 fraza a ll-a C. civ.).
Această soluţie este comandată de regulile reprezentării, conform cărora reprezentatul moşteneşte pentru sine, dar dobândind nu numai drepturile, ci şi obligaţiile celui reprezentat. Chiar dacă moşteneşte prin reprezentare, reprezentantul nu moşteneşte pentru reprezentat, ci pentru sine, motiv pentru care este ţinut să raporteze şi donaţiile pe care le-a primit el de la defunct.
B. Persoanele cărora le este datorat raportul
16. Raportul este datorat comoştenitorilor. După cum reiese din dispoziţiile art. 751
C. civ. şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944 este datorat coerezilor celui ţinut la raport care vin împreună cu el la moştenirea legală a defunctului.
Renunţătorii şi nedemnii nu au dreptul la raport întrucât sunt străini de moştenire.
Raportul este datorat reciproc între descendenţi şi soţul supravieţuitor, astfel încât cine este ţinut la raport când este gratificat de defunct prin donaţii este în drept să şi pretindă la rândul său raportul când cel gratificat este un alt coerede.
Dacă unul dintre comoştenitorii îndreptăţiţi să pretindă raportul nu o face, creditorii săi o pot face în locul său pe calea acţiunii oblice, nefiind vorba de o acţiune strict personală.
17. Situaţia legatarilor şi creditorilor succesiunii. Dispoziţiile art. 763 C. civ. sunt neechivoce în sensul că „legatarii şi creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raport”. Aceste prevederi legale se justifică prin faptul că raportul nu poate profita niciodată, nici direct, nici indirect, legatarilor şi creditorilor succesiunii, ci numai coerezilor defunctului.
în cazul legatarilor, în pofida susţinerii curente conform căreia aceştia ar putea profita indirect întrucât, majorându-se masa de calcul, se majorează valoric şi cotitatea disponibilă, în realitate, raportul nu poate profita decât comoştenitorilor defunctului între care acesta funcţionează, căci tot ce se adaugă masei de calcul prin raport se împarte între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor conform cotelor legale de moştenire, chiar şi în cazul în care donaţia raportabilă, depăşind rezerva celui gratificat, se impută asupra cotităţii disponibile. Dacă legatarul este în acelaşi timp şi moştenitor legal al defunctului îndreptăţit la raport, el poate cere raportul în această ultimă calitate, profitând însă doar în limitele vocaţiei sale legale la moştenire.
Pentru creditorii succesiunii, de asemenea, raportul este lipsit de orice efecte întrucât pentru ei bunurile donate sunt definitiv ieşite din patrimoniul dispunătorului, donaţia fiind irevocabilă, astfel încât gajul lor (şi, deci, implicit posibilitatea legală de urmărire) nu se întinde decât asupra bunurilor aflate în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii.
în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii de către erezii care pot pretinde raportul, dat fiind că se produce confuziunea patrimoniului succesoral cu acela personal, creditorii succesiunii vor fi asimilaţi celor personali, putând cere raportul pe calea acţiunii oblice, după care să urmărească în patrimoniul debitorului lor bunul raportat în natură sau echivalentul acestuia în cazul raportului prin echivalent.
III - MODALITĂŢILE DE executare A RAPORTULUI
18. Generalităţi. Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune reunirea la masa partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj oricărui coindivizar (inclusiv celui căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu
titlu de partaj), pe când raportul prin echivalent sau luare mai puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri similare, restul împărţindu-se conform cotelor legale (raportulprin preluare) (art. 739 C. civ.).
Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire revenind celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă. Teoretic însă, raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat să verse o sumă echivalentă donaţiei primite.
19. Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi depăşită) conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând bunurile de familie prin excelentă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765 alin. 1 C. civ.) (A).
Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res mobilis, res vilis) şi că în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi atribuite moştenitorilor negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este aceea a raportului prin luare mai puţin (art. 772 alin.1 fraza I) (B).
Evoluţia societăţii moderne a demonstrat însă că raportul în natură este dăunător prin consecinţele sale (donatarul ştiind că trebuie să raporteze gestionează bunul cu reţinere, insecuritatea generată în raporturile cu terţii de rezoluţiunea donaţiei, fracţionarea bunului la partaj cu pierderi în plan economic etc.), fiind preferabil raportul prin echivalent. Pentru aceste motive, legiuitorul francez - nu şi cel român - a instituit regula potrivit căreia raportul se face prin luare mai puţin şi numai prin excepţie în natură. Pentru dreptul nostru, până la modificarea corespunzătoare a legislaţiei, soluţia este ca în actele de donaţie să se prevadă că raportul se va face prin luare mai puţin, chiar dacă obiectul acestora îl constituie bunuri imobile, regula raportului în natură fiind doar supletivă.
A. Raportul în natură
a. Cazurile de raport în natură
20. în materie de imobile, aşa cum am văzut, regula este aceea a raportului în natură. Problema care se pune este dacă acest raport este obligatoriu pentru părţi (donatar şi coerezi), iar dacă nu - cine are alegere, donatarul sau coerezii săi?
Din formularea textului de principiu al art. 765 alin. 1 fraza I C. civ., care prevede că „raportul se poate pretinde în natură pentru imobile” (s. n. - D. C.), rezultă că acest raport nu este obligatoriu pentru părţi, căci „se poate pretinde”, iar alegerea o au coerezii întrucât, pe de o parte, ei sunt cei care pot „pretinde”, iar pe de altă parte întrucât însăşi raţiunea raportului în natură este restabilirea egalităţii în favoarea coerezilor. Această alegere este obligatorie pentru donatar. Când însă donatarul a înstrăinat sau ipotecat înaintea deschiderii succesiunii imobilul primit de la defunct „raportul în natură nu este obligatoriu' (art. 765 alin. 1 fraza a ll-a
C. civ.), s-ar subînţelege, pentru donatar, putând face raportul prin echivalent. în realitate însă, înstrăinarea imobilului donat este inatacabilă, astfel încât nici nu mai poate fi vorba de vreo alegere, raportul prin echivalent impunându-se de la sine, practic, însă, întrucât coerezii ar fi obligaţi să respecte ipoteca, cu riscul urmăririi imobilului, interesul lor va fi să ceară raportul prin echivalent.
21. Regulile menţionate mai sus sunt supletive, ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin voinţa părţilor. Astfel, pe de o parte, raportul în natură poate fi impus donatarului şi în privinţa bunurilor mobile, fie prin actul de donaţie (cu forţa contractului, conform art. 969 C. civ.), fie printr-o manifestare de voinţă unilaterală ulterioară din partea donatorului (act separat, testament). Pe de altă parte, donatarul unui imobil poate fi obligat să facă raportul prin echivalent fie prin contractul de donaţie (obligaţie pe care trebuie să o respecte şi coerezii), fie printr-un act unilateral al donatorului.
b. Efectele raportului în natură
22. Principiul rezoluţiunii retroactive a donaţiei. Când raportul se face în natură, donaţia se rezoluţionează, patrimoniul succesoral reîntregindu-se chiar cu bunul care a format obiectul acesteia, iar nu doar valoric.
Raportul în natură operează ca o condiţie rezolutorie (evenimentul de care depinde fiind decesul dispunătorului), de la data deschiderii moştenirii bunul donat făcând parte de drept
din masa succesorală indiviză ai cărei titulari sunt donatarul şi coerezii săi. Dacă până la deschiderea moştenirii donatarul putea încheia în mod valabil cu privire la bunul donat nu numai acte de administrare (locaţiune), ci şi de dispoziţie (vânzare, donaţie, schimb), din acest moment bunul intrând sub regimul proprietăţii indivize, în principiu, asemenea acte nu mai pot fi încheiate decât cu acordul tuturor celorlalţi coindivizari (descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor).
Afară de ipotecile constituite de donatar înaintea deschiderii moştenirii, care rămân în vigoare, toate celelalte sarcini (servituţi, uzufruct, uz) se desfiinţează ca efect al rezoluţiunii donaţiei (art. 765 alin. 1 şi art. 769 C. civ.).
în schimb, actele de administrare încheiate de donatar înaintea deschiderii succesiunii sunt valabile şi opozabile coerezilor îndreptăţiţi la raport.
Bunul este considerat că nu a ieşit niciodată din patrimoniul defunctului. De aceea, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a lucrului este al succesiunii, nu al donatarului (art. 760
C. civ.). Simetric invers, sporul de valoare al bunului realizat în mod conjunctural (fără contribuţia donatarului) între data actului de donaţie şi data deschiderii moştenirii se cuvine tot succesiunii, art. 765 alin. 2 C. civ. precizând că raportul se face „după valoarea ce imobilul a avut în momentul deschiderii moştenirii”.
23. Lichidarea contului între donatar şi succesiune. Donatarul care a făcut cheltuieli necesare (de conservare) sau utile (de sporire a valorii) cu bunul donat supus raportului are dreptul la o indemnizaţie pentru sporul de valoare constatat la data partajului (art. 766 C. civ.). Acest spor de valoare profită succesiunii.
Simetric invers, donatarul este obligat să indemnizeze succesiunea pentru „toate degradările si deteriorările care au micşorat valoarea imobilului, prin faptul, culpa sau neglijenta sa” (art. 767 C. civ..).
Cheltuielile de întreţinere a bunului nu sunt niciodată raportabile.
între cele două categorii de indemnizaţii, în care donatarul este pe de o parte creditor, iar pe de altă parte debitor, operează compensaţia până la valoarea celei mai mici dintre acestea.
Dacă soldul compensaţiei este în favoarea donatarului ori dacă el este doar pur şi simplu creditor al succesiunii, nu şi debitor, donatarul are un drept de retenţie asupra bunului supus raportului până la plata creanţei sale (art. 771 C. civ.).
B. Raportul prin echivalent
a. Cazurile de raport prin echivalent
24. Aşa cum am văzut mai sus (supra nr. 18), raportul prin echivalent tipic este cel prin luare mai puţin, cel prin echivalent valoric efectiv având doar o importanţă marginală.
în dreptul nostru, raportul prin luare mai puţin este regulă în cazul bunurilor mobile, fără diferenţă după cum sunt corporale sau incorporate (art. 772 C. civ.), şi, evident, al sumelor de bani (art. 773 C. civ.), dar poate fi făcut şi în cazul când donaţia raportabilă are ca obiect un bun imobil, dacă: imobilul a fost înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii; a pierit din culpa donatarului; dacă acest lucru s-a stabilit prin contractul de donaţie ori dacă donatorul dispune aceasta printr-un act unilateral.
b. Efectele raportului prin luare mai puţin
25. Donaţia rămâne în vigoare. Spre deosebire de raportul în natură, care atrage rezoluţiunea donaţiei la data deschiderii moştenirii, raportul prin luare mai puţin este unul prin echivalent, ceea ce înseamnă că donaţia raportabilă rămâne în fiinţă, donatarul rămânând proprietar al bunului.
Fiind şi rămânând proprietar al bunului donat, donatarul suportă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a lucrului indiferent dacă aceasta a survenit înaintea deschiderii moştenirii sau după aceasta. Donatarul va fi ţinut aşadar la raport şi în acest caz.
26. Regula potrivit căreia raportul se face la valoarea bunului de la data donaţiei.
Consecvent principiului potrivit căruia donatarul devine proprietar al bunului care formează obiectul donaţiei la data actului de liberalitate, Codul civil stipulează că valoarea la care se va face raportul este cea pe care bunul o avea la acel moment conform actului estimativ (realizat conform dispoziţiilor art. 827 C. civ.) sau, în lipsă, conform estimaţiei făcute prin experţi (art. 772 C. civ.), sporul sau scăderea de valoare ulterioare privindu-l doar pe donatar.
27. Excepţii de la regula raportului la valoarea bunului de la data donaţiei. Deşi legea nu prevede, în cazul în care este vorba de un imobil care a pierit din culpa donatarului, valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin nu mai poate fi cea de la data donaţiei, ci aceea pe care bunul o avea la momentul pieirii.
De asemenea, în cazul în care raportul priveşte un imobil care a fost înstrăinat de donatar înaintea deschiderii moştenirii, valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin va fi cea corespunzătoare bunului la data înstrăinării, dar având în vedere starea bunului de la data donaţiei (ţinându-se aşadar seama de ameliorările sau degradările aduse bunului de donatar).
Prin actul de donaţie sau prin testament făcut de donator ulterior donaţiei se poate stipula ca valoarea la care se va face raportul prin luare mai puţin să fie alta decât cea de la data donaţiei (stabilită forfetar, în raport cu data deschiderii moştenirii etc.), stipulaţie care are valoarea unei dispense particulare de raport pentru eventuala diferenţă în plus între valoarea astfel stabilită şi cea prevăzută de lege.
28. Raportul donaţiilor având ca obiect sume de bani. Raportul donaţiilor având ca obiect sume de bani se face „luând mai puţin din numerarul succesiunii” (art. 773 alin. 1 C. civ.), adică prin imputaţie.
Dacă numerarul succesiunii este insuficient coerezii vor prelua bunuri mobile, iar în cazul în care şi acestea sunt insuficiente, şi bunuri imobile, până la concurenţa cotei-părţi ce revine fiecăruia din moştenire (art. 773 alin. 2 C. civ.).
IV. - CĂILE PE CARE SE REALIZEAZĂ RAPORTUL DONAŢIILOR
29. Poziţia jurisprudenţei şi doctrinei noastre. Este în afara oricărei discuţii faptul că raportul donaţiilor se poate realiza prin bună învoială între coerezii defunctului.
Când însă între aceştia există neînţelegeri conflictul trebuie tranşat în justiţie. Problema care s-a pus a fost aceea a naturii juridice a acestei acţiuni şi, implicit, a regimului ei juridic.
în dreptul nostru, în genere, se consideră că acţiunea pentru raportul donaţiilor este una în realizare şi personală, supusă prescripţiei extinctive în termenul general prevăzut de lege (în prezent, trei ani), termen care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, putând fi introdusă separat atât înaintea partajului, cât şi după data acestuia. De asemenea, se consideră că acţiunea profită tuturor coindivizarilor, spre deosebire de acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, fiind indivizibilă, ceea ce înseamnă că exercitarea ei doar de către unul dintre cei îndreptăţiţi profită şi celorlalţi, chiar dacă nu au cerut personal acest lucru şi nici nu l-au mandatat pe reclamant în acest sens.
Raţionamentul prin care s-a ajuns la aceste concluzii este următorul: „caracterul personal al acţiunii rezultă din împrejurarea că ea nu poate fi introdusă decât împotriva moştenitorilor donatari, iar nu şi împotriva terţilor cărora li s-au transmis cu orice titlu bunurile donate. Neavând deci un drept de urmărire-care este de esenţa dreptului real-înseamnă că este vorba de un drept personal sancţionat cu o acţiune personală”.
30. Critica acestei poziţii. Raţionamentul de mai sus este eronat, şi, drept urmare, şi concluzia lui. într-adevăr, în primul rând, plecându-se de la una din situaţiile de raport (şi anume, cea în care donaţia are ca obiect un bun raportabil în natură care este înstrăinat de donatar înaintea deschiderii moştenirii) se generalizează cu privire la toate situaţiile de raport. Or, aşa cum am văzut (supra nr. 22), în cazul în care raportul se face în natură, la data
deschiderii moştenirii donaţia se rezoluţionează, iar bunul care formează obiectul raportului intră ai/fomaf (independent de voinţa coerezilor, fie aceştia ţinuţi sau îndreptăţiţi la raport) în masa partajabilă, devenind proprietate indiviză a tuturor coerezilor, cu regimul juridic aferent. Prin urmare, cel puţin în acest caz, raportul nu trebuie cerut, căci acesta se realizează automat, iar oricât ar dura indiviziunea, neînţelegerile referitoare la raport (valoarea la care se face, îmbunătăţirile aduse de donatar, deteriorările cauzate din culpa acestuia etc.) se vor rezolva la partaj, care este imprescriptibil.
în al doilea rând, este adevărat că, în cazul în care donatarul obligat la raportul în natură înstrăinează bunul primit prin donaţie, coerezii beneficiari ai raportului nu pot urmări acel bun în mâinile subdobânditorului. Dar de aici nu se poate trage nicidecum concluzia că raportul donaţiei care urmează a se face prin luare mai puţin ar fi un raport personal (obligaţional, de creanţă). Raţionamentul în termenii „dacă nu există drepturi de urmărire şi de preferinţă (caracteristice drepturilor reale) acţiunea nu poate fi reală, atunci dreptul de raport al donaţiei nu poate fi decât unul de creanţă, iar acţiunea care îl sancţionează una personală, nu reală” este eronat, căci există şi o a treia posibilitate, şi anume ca acţiunea să nu fie una în realizarea unui drept (lăsând de o parte faptul că există şi drepturi potestative, care nu sunt nici reale şi nici de creanţă) ci una în constatare.
Că dreptul la raport nu este unul real, este evident. Este însă el unul de creanţă? Răspunsul care se impune este tot negativ. Orice raport juridic personal (de creanţă) presupune un subiect activ (creditor) care poate să ceară unui alt subiect de drept, subiectul pasiv (debitorul), să dea, să facă sau să nu facă ceva. Or, în cazul raportului donaţiilor, chiar dacă se utilizează terminologia specifică raportului juridic de creanţă, în sensul că se vorbeşte de „creditorul” şi „debitorul” raportului, în realitate nu este vorba de un raport juridic personal (de creanţă), cel ţinut la raport nefiind obligat la o prestaţie în favoarea coerezilor săi (care ar fi aceasta?), ci este vorba doar despre o operaţiune specifică stabilirii drepturilor succesorale, constând în includerea sau neincluderea unei valori în partea de moştenire care se deferă potrivit regulilor moştenirii legale sau în partea de moştenire care se deferă potrivit regulilor moştenirii testamentare, conform voinţei defunctului.
Dacă am accepta teza potrivit căreia raportul donaţiilor este unul care dă naştere unui drept personal prescriptibil, am intra într-un impas fără ieşire imediat ce ne-am pune întrebarea: ce se întâmplă cu donaţia al cărei raport s-a prescris? Nu se ia în calcul la stabilirea masei succesorale? Din nepreciputară, devine preciputară, incluzându-seîn cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsurile nu pot fi decât că donaţia în discuţie trebuie luată în calcul la stabilirea masei de împărţit, iar dacă se ia în calcul, ea nu poate deveni din nepreciputară -preciputară, nici un text de lege sau principiu de drept neîngăduind o asemenea soluţie, iar despre o donaţie care nu este nici preciputară, nici nepreciputară nu a vorbit nimeni până în prezent, fiind o absurditate.
lată de ce concluzia care se impune este aceea că raportul donaţiilor se produce şi în acest caz de drept, iar nu ca urmare a admiterii vreunei acţiuni de raport sancţionând un drept personal de această natură.
Chiar şi în cazul excepţional când raportul se face prin echivalent valoric efectiv (supra nr. 18), indemnizaţia pe care o datorează donatarul coerezilor nu este altceva decât o datorie faţă de succesiune care, la rândul ei, este raportabilă (raportul donaţiilor neconfundându-se însă cu raportul datoriilor).
Aşa cum sublinia D. Alexandresco, „acţiunea in raport ţine atâta timp cât ţine şi acţiunea în împărţeală, care este imprescriptibilă. Raportul fiind, în adevăr, o operaţie a împărţelei, nu poate să se prescrie în mod separat'.
31. Concluzii. Raportul este aşadar o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost după efectuarea acestuia. Descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate însă justifica un partaj suplimentar care să ţină seama de aceasta, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că raportul poate exista independent de partaj. înainte de partaj constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este vorba de un bun raportabil în natură, care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să invoce drepturile ce le revin asupra bunului aflat în indiviziune.
Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în nici un fel de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau „preluarea” care îi sunt specifice.
Contrar afirmaţiilor potrivit cărora donatarul „este obligat să aducă la masa de împărţit donaţia” în natură sau prin echivalent, raportul operează de drept, în caz de litigiu instanţa nefăcând altceva decât să constate că, urmare a acestuia, donaţia vizată se ia în calcul la stabilirea masei partajabile şi se include - în natură sau prin echivalent - în partea de moştenire care se deferă conform regulilor moştenirii legale între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia, fiind considerată doar un avans în contul moştenirii legale cuvenite acestora, iar nu o liberalitate preciputară. De aceea, acţiunea care soluţionează eventualele neînţelegeri dintre coerezi în legătură cu raportul donaţiilor se soluţionează de regulă o dată cu partajul, confundându-se cu acesta.
Raportul nu face aşadar altceva decât să „garanteze vocaţiile ereditare conferite de legd', reintegrând efectiv (nu numai pentru calcul) în masa partajabilă, în natură sau prin echivalent, bunuri ieşite din patrimoniul defunctului anterior deschiderii moştenirii.
Dacă raportul poate fi impus (mai exact, consecinţele sale) celor „ţinuţi” la acesta, în schimb, celor în favoarea cărora este reglementat nu le poate fi impus de nimeni, aceştia fiind în drept să îl invoce sau nu. Prin înţelegerea lor, „debitorul” şi „creditorii” raportului pot proceda la partajul bunurilor succesorale cum cred de cuviinţă, respectând sau nu normele juridice supletive referitoare la acesta.
V. - IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR SUPUSE RAPORTULUI
32. Interesul practic. Prin natura lor, liberalităţile supuse raportului (nepreciputare) nu sunt definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa ereditară (cuvenită conform regulilor moştenirii legale), ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei moşteniri, o atribuire anticipată de drepturi în contul moştenirii legale. Dar dacă există şi liberalităţi preciputare (definitive, făcute de defunct cu intenţia de a-l favoriza pe cel gratificat, iar nu doar ca avans în contul drepturilor sale de moştenire legală), moştenirea va avea două părţi - una care se deferă potrivit regulilor moştenirii legale (care poate fi comprimată prin liberalităţi preciputare doar până la limitele rezervei) şi alta care se deferă potrivit voinţei defunctului prin donaţii şi legate, acestea neputând depăşi limitele cotităţii disponibile a moştenirii.
în aceste condiţii, se pune problema imputării liberalităţilor preciputare şi nepreciputare, adică a determinării părţii din masa de calcul din care ele se deduc. Partea din cotitatea disponibilă a moştenirii care nu este consumată prin liberalităţile făcute de defunct se cuvine moştenitorilor legali ai acestuia.
Chiar dacă raportul propriu-zis se invocă şi produce efecte doar între cei ţinuţi de lege la acesta (descendenţi şi soţul supravieţuitor), imputarea liberalităţilor prezintă interes şi poate fi cerută şi de donatarii şi legatarii care nu pot invoca raportul nefăcând parte din categoria celor prevăzuţi de lege, deoarece una este raportul, prin care cei îndreptăţiţi pot cere partea lor (în natură sau prin echivalent) din bunurile care au format obiectul liberalităţilor raportabile, şi alta este stabilirea masei de calcul (pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile prin aplicarea dispoziţiilor art.849 C. civ.) şi imputarea liberalităţilor fie asupra rezervei, caz în care cotitatea disponibilă rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare, fie asupra disponibilului, restrângându-l sau epuizându-l complet şi afectând în acest fel liberalităţile ulterioare, care vor fi supuse reducţiunii.
Fiind un avans în contul moştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în detrimentul celorlalţi rezervatari, principiul este că liberalităţile raportabile (nepreciputare) se impută asupra rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotităţii disponibile a moştenirii.
Din perspectiva imputării liberalităţilor trebuie făcută însă distincţie între situaţia în care liberalitatea se înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste limite.
33. Liberalitatea se înscrie în limitele rezervei celui gratificat. Dat fiind că imputarea liberalităţilor raportabile se face asupra rezervei celui gratificat, dacă se înscrie în limitele acesteia, nu afectează în nici un fel cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare făcute de defunct.
34. Liberalitatea depăşeşte limitele rezervei celui gratificat. Depăşirea limitelor rezervei celui gratificat printr-o liberalitate raportabilă are consecinţe doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi preciputare (nesupuse raportului), care, aşa cum am văzut, fac să existe o cotitate disponibilă asupra căreia ele se impută întotdeauna.
între comoştenitorii ţinuţi la raport care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea donaţiei, raportul face ca aceştia să împartă succesiunea conform cotelor de moştenire legală, problema imputării donaţiei nepunându-se întrucât în acest caz nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate disponibilă.
Atunci când însă există nu numai moştenitori ţinuţi la raport (care, în dreptul nostru, sunt şi rezervatari), ci şi gratificaţi cu liberalităţi preciputare (fie că este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului, rezervatari sau nerezervatari), liberalitatea raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui gratificat, iar dacă aceasta nu este suficientă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare, diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, în măsura în care donaţia raportabilă se impută asupra cotităţii disponibile, aceasta din urmă este consumată, astfel încât liberalităţile ulterioare trebuie să se înscrie în limitele restului de cotitate disponibilă rămasă, iar în caz contrar sau dacă disponibilul este consumat astfel în întregime, liberalităţile ulterioare rămân fără efecte, fiind supuse reducţiunii. Exemplu. defunctul lasă doi copii, A, B, şi un legatar universal. Activul net lăsat este 100.000.000 lei, iar în timpul vieţii defunctul l-a gratificat pe A cu o donaţie nescutită de raport a cărei valoare la deschiderea moştenirii este de 200.000.000 lei. Masa de calcul în acest caz este de
300.000.000 (100.000.000+200.000.000), rezerva celor doi copii este de 200.000.000 (2/3 din 300.000.000), iar cotitatea disponibilă de 100.000.000 (1/3 din 300.000.000). Donaţia de
200.000.000 lei făcută lui A se raportează la masa partajabilă, imputându-se în primul rând asupra părţii de rezervă cuvenită lui A, de 100.000.000 (1/2 x 200.000.000, care reprezintă rezerva globală), iar restul de 100.000.000 asupra cotităţii disponibile a moştenirii pe care o consumă în întregime, legatul universal fiind supus reducţiunii în întregime. Ca urmare a raportului donaţiei şi al imputării, întreaga masă de calcul de 300.000.000 (incluzând activul net de 100.000.000 şi donaţia raportabilă de 200.000.000) se va împărţi în părţi egale între A şi B, conform regulilor moştenirii legale, fiecare primind bunuri în valoare de 150.000.000 lei.
Din momentul în care donaţia raportabilă depăşeşte în valoare rezerva celui gratificat şi cotitatea disponibilă a moştenirii însumate, aceasta încalcă rezerva celorlalţi coerezi, fiind supusă nu numai raportului (aducerea la masa de împărţit pentru restabilirea egalităţii între
rezervatarii îndreptăţiţi la raport), ci şi reducţiunii, liberalităţile ulterioare rămânând fără efect, fiind supuse în întregime reducţiunii.
Prin excepţie de la regulile de mai sus, care sunt supletive, cel care face liberalitatea poate dispune ca imputarea liberalităţii raportabile să se facă prioritar asupra rezervei globale a moştenirii şi abia în subsidiar asupra cotităţii disponibile, păstrându-şi în acest fel dreptul de a dispune prin liberalităţi ulterioare de cotitatea disponibilă rămasă intactă.
