Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor
| Comentarii |
|
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor, Premisele consacrării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor. Reglementarea comunitară şi naţională a acestei răspunderi. Domeniul de aplicare a răspunderii. Fundamentul obiectiv al răspunderii. Efectele răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere.
Premisele consacrării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor.
Problema acestei răspunderi se pune în contextul adoptării şi promovării legislaţiei europene şi naţionale privind protecţia consumatorilor. Astfel, astăzi se vorbeşte despre existenţa unui adevărat drept al consumatorilor sau consumului, instituţie juridică hibridă, deosebit de complexă, alcătuită din norme de drept civil, drept comercial, drept administrativ, drept penal etc.
În această ambianţă legislativă este reglementată obligaţia de securitate în favoarea consumatorilor, care incumbă tuturor persoanelor care în calitate de profesionişti pun în circulaţie produse, precum şi prestatorilor de servicii. Obligaţia de securitate este îndatorirea agenţilor economici de a comercializa numai produse şi de a presta servicii care nu pun în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a consumatorilor precum şi bunurile acestora. Ea a fost consacrată mai întâi în dreptul comunitar şi apoi transpusă în legislaţia naţională a statelor membre şi a celor asociate la Uniunea Europeană. Avem în vedere Directiva 92/59 CEE din 29 iunie 1992 relativă la securitatea generală a produselor, care a fost ulterior abrogată şi înlocuită cu Directiva 2001/95 CE din 3 decembrie 2001 a Parlamentului European şi a Consiliului, având acelaşi obiect de reglementare, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Directiva europeană nr. 95/2001 este transpusă în legislaţia noastră internă prin Legea nr. 245 din 9 iunie 2004 privind securitatea generală a produselor, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005. De asemenea, a fost adoptată şi Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care este pusă de acord cu reglementările europene privind protecţia consumatorilor, inclusiv cu directiva relativă la securitatea generală a produselor; Codul consumului a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
Din economia acestor reglementări rezultă că încălcarea obligaţiei de securitate a produselor şi serviciilor, văzută ca o obligaţie legală de rezultat, constă în punerea pe piaţă de produse şi prestarea de servicii care nu sunt sigure şi care pot pune în pericol integritatea fizică, sănătatea şi viaţa consumatorilor, precum şi bunurile lor. In cazul nerespectării acestei obligaţii se va angaja răspunderea persoanelor prevăzute de lege pentru prejudiciile cauzate consumatorilor de produsele cu defecte, nesigure şi de serviciile necorespunzătoare.
Reglementarea comunitară şi naţională a acestei răspunderi.
Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este reglementată în Uniunea Europeană prin Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 19851, în cuprinsul căreia a fost, de asemenea, consacrată obligaţia de securitate în favoarea consumatorilor. După o tentativă eşuată, directiva a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.
Răspunderea civilă a producătorilor pentru prejudiciile cauzate consumatorilor de defectele produselor aşa cum este reglementată în textele Legii nr. 240/2004 prezintă câteva trăsături proprii, dintre care reţinem următoarele':
a) răspunderea producătorilor este obiectivă, adică fară vinovăţia persoanei răspunzătoare; ea nu se confundă cu garanţia pentru viciile lucrului din materia vânzării şi nici cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
b) dispoziţiile aplicabile acestei răspunderi, în opinia unor autori, transced distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, fiind circumscrisă aşa-numitei răspunderii civile a profesioniştilor;
c) reglementările în materie nu se substituie dreptului comun; dimpotrivă, îi alătură un regim juridic suplimentar, oferind posibilitatea persoanei prejudiciate de a opta, atunci când este cazul, între acţiunea în răspundere delictuală, acţiunea în răspundere contractuală sau pe temeiul unui alt regim special de răspundere aflat în vigoare (art. 9 Legea nr. 240/2004);
d) regimul juridic al acestei răspunderi este stabilit prin norme imperative de ordine publică de la care nu se poate deroga; astfel, art. 10 al Legii nr. 240/2004 prevede explicit că orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută. In schimb, legea nu interzice clauzele de agravare a răspunderii producătorului.
In analiza noastră urmează să avem în vedere următoarele aspecte sau probleme: domeniul de aplicare a răspunderii; condiţiile acestei răspunderi; fundamentul său; efectele răspunderii şi cauzele exoneratoare de răspundere.
Domeniul de aplicare a răspunderii.
Pentru stabilirea acestui domeniu este necesar să determinăm sfera persoanelor între care operează răspunderea şi să circumscriem produsele la care se referă.
A. Persoanele răspunzătoare. Art. 3 din Legea nr. 240/2004 prevede că, în condiţiile prezentei legi, persoana care răspunde pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului său este producătorul. Conform art. 3 alin. (1), lit. a), prin producător se înţelege: a) fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părţi componente ale produsului; 2) orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv; 3) orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul; 4) orice altă persoană, care importă un produs din Comunitatea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerat producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul; 5) dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat ca producător, dacă nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul; această dispoziţie este valabilă şi pentru un produs importat în cazul în care produsul nu indică identitatea importatorului, chiar dacă este precizat numele producătorului.
Din această enumerare rezultă că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor este subsidiară, în sensul că va fi angajată doar dacă producătorul nu poate fi identificat; pe cale de consecinţă, cel care răspunde în primul rând este producătorul care a pus bunul în circulaţie; răspunderea verigilor intermediare care comercializează produsele intervine numai în subsidiar, atunci când producătorul nu poate fi identificat.
în ipoteza în care două sau mai multe persoane care fac parte din aceeaşi categorie sunt ţinute să răspundă simultan pentru acelaşi prejudiciu, răspunderea lor este solidară (art. 5 Legea nr. 240/2004)2.
B. Persoanele prejudiciate care au dreptul la reparaţie în condiţiile acestei răspunderi. Beneficiază de dreptul la reparaţie consumatorii. Prin consumatori se înţeleg persoanele care au dobândit produsul cu defecte printr-un contract - de cumpărare, închiriere sau alte cale legală de dobândire - încheiat cu producătorul, precum şi orice altă persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de produsul cu defecte, nefiind parte în acel contract.
în cazul prejudiciilor corporale răspunderea se angajează în beneficiul oricărei victime, fără vreo altă condiţionare. în schimb, când prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui bun al victimei, altul decât produsul cu defecte, răspunderea se va angaja numai dacă bunul respectiv este în mod normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal [art. 2 lit. c), pct. 2 şi 3 din Legea nr. 240/2004].
C. Produsele pentru care se angajează răspunderea'. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 240/2004, prin produs se înţelege „orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil; prin produs se înţelege şi energia electrică”. Urmează că reglementarea legală are în vedere numai categoria bunurilor mobile, indiferent că este vorba de o materie primă netransformată sau transformată ori de un bun mobil încorporat în altul.
Bunurile imobile nu constituie, potrivit acestei legi, produse; în schimb, sunt considerate produse bunurile mobile utilizate la construirea imobilelor.
în interesul legii, sunt produse chiar şi elementele corpului uman, cum sunt: organele, ţesuturile, sângele, sperma, ovulele etc.
Produsele trebuie să fie pus în circulaţie, adică producătorul să se fi desesizat voluntar de bunul în cauză; prin desesizare voluntară se înţelege remiterea voită în favoarea altuia a detenţiei materiale a bunului, cum sunt: transferul proprietăţii, cedarea folosinţei prin închiriere etc. Aşadar, răspunderea în discuţie nu se angajează în situaţia în care produsul a fost sustras sau pierdut".
381. Condiţiile răspunderii. Conform art. 6 din Legea nr. 240/2004, pentru angajarea răspunderii, persoana prejudiciată, parte contractantă sau terţ, trebuie să facă dovada existenţei a trei condiţii obiective sau materiale: prejudiciul, defectul produsului şi raportul de cauzalitate dintre defectul produsului şi prejudiciul suferit. Vinovăţia sau culpa producătorului nu este o condiţie a acestei răspunderi, fiind vorba de o răspundere obiectivă, fară vinovăţia persoanei răspunzătoare.
A. Prejudiciul. Art. 2, alin. (1) lit. c) prevede că potrivit acestei legi prin prejudiciu sau pagubă se înţeleg:
a) prejudiciul cauzat prin moartea, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane;
b) deteriorarea sau distrugerea unui bun, altul decât cel cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv să fie în mod nonnal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal; de asemenea, valoarea bunului deteriorat sau distrus să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500 Euro.
Art. 2 alin. (3) al Legii nr. 240/2004 prevede că se pot aplica în acest domeniu şi dispoziţiile legale referitoare la repararea daunelor morale, cum ar fi: prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement, prejudiciul afectiv, prejudiciul juvenil etc.4
Prevederile acestei legi nu se aplică prejudiciilor generate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării ei în vigoare şi prejudiciilor rezultate din accidentele nucleare (art. 15 Legea nr. 240/2004).
B. Defectul produsului pus în circulaţie'. Defectul produsului este condiţia centrală a angajării răspunderii în cazul de faţă.
Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004 prevede că produsul cu defecte este acel produs care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de modul de prezentare a produsului de toate utilizările sale previzibile şi de data punerii în circulaţie.
Defectul produsului înseamnă orice deficienţă a acestuia, indiferent că este vorba de un viciu de fabricaţie, o greşeală de concepţie ori pur şi simplu de faptul că „produsul nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte". In schimb, aşa cum prevede art. 2 alin. (2) din Legea nr. 240/2004 „un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs similar perfecţionat a fost pus în circulaţie”.
C. Raportul de cauzalitate între defectul produsului şi prejudiciul suferit de consumatorul victimă. Dovada raportului de cauzalitate dintre defectul produsului şi prejudiciu se face potrivit normelor dreptului comun şi pe baza criteriilor de stabilire a acestuia care sunt agreate în jurisprudenţa europeană şi cea naţională. Desigur că de un real folos sunt expertizele de specialitate. în orice caz, proba în discuţie trebuie să aibă ca rezultat stabilirea unei legături certe şi neîndoielnice între defectul produsului şi prejudiciul a cărui reparare este cerută de victimă. Dacă probele sunt echivoce ori contradictorii, proba raportului de cauzalitate nu este deplină şi va antrena respingerea acţiunii victimei ca nedovedită.
Fundamentul obiectiv al răspunderii.
Aşa cum am afirmat, vinovăţia dovedită sau prezumată a persoanei răspunzătoare este o condiţie prevăzută de lege pentru angajarea acestei răspunderi. Urmează că răspunderea pe care o analizăm este o răspundere obiectivă, fară vinovăţie. Fundamentul său obiectiv este ideea de garanţie care are ca suport obligaţia de securitate generală a produselor puse în circulaţie. Obligaţia de securitate este o obligaţie de rezultat prevăzută de lege prin norme imperative care generează pentru toţi consumatorii garanţia că produsele pe care de dobândesc prin punerea în circulaţie de către diferiţii producători sunt sigure pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi inclusiv bunurile lor".
Obligaţia de securitate se constituie ca punctul nodal al unui adevărat drept al consumatorilor la securitate. Pentru stabilirea conţinutului său, elementele esenţiale şi necesare pe care trebuie să le observăm sunt: inferioritatea defectului produsului, previzibilitatea riscului şi rezistenţa la producerea consecinţelor prejudiciabile. De aici rezultă că adeseori răspunderea în discuţie este o răspundere pentru caz fortuit. Aşa se face că la obligaţia de securitate în sarcina producătorilor, atunci când vorbim despre fundamentul răspunderii de faţă, se impune să asociem şi principiul precauţiunii care, în cazul nostru, presupune obligaţia producătorului de a lua toate măsurile necesare ca produsele pe care realizează şi pune în circulaţie să nu prezinte riscuri necunoscute care ar comporta un pericol grav pentru consumatori. Acest principiu este de natură a evidenţia importanţa prevenţiei şi precauţiunii în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor puse în circulaţie.
Efectele răspunderii.
în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege se va angaja răspunderea civilă, adică se va naşte un raport juridic de obligaţii, victima având dreptul la repararea prejudiciului cauzat.
Răspunderea producătorului este integrală şi reparaţia va trebui să acopere prejudiciile actuale şi viitoare certe cauzate de defectul produsului pe care l-a pus în circulaţie. De asemenea, răspunderea producătorului este pentru întregul prejudiciu, chiar şi atunci când acesta a fost cauzat de defectul produsului cumulativ cu acţiunea sau omisiunea unei terţe persoane (art. 4, prima frază din Legea nr. 240/2004). Totuşi, răspunderea lui este limitată sau înlăturată în cazul în care prejudiciul este cauzat atât de defectul produsului, cât şi de fapta culpabilă a victimei sau a altei persoane pentru care aceasta este chemată de lege să răspundă cum ar fi copilul minor sau interzisul judecătoresc aflat sub supravegherea sa (art. 8 din Legea nr. 240/2004).
Angajarea acestei răspunderi nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a pretinde reparaţia în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale sau al altui regim special de răspundere, aflat în vigoare [art. 9 alin. (1) Legea nr. 240/2004].
Dreptul la promovarea acţiunii în răspundere aparţine victimei prejudiciate. Fiind un drept la acţiune în realizarea unei creanţe, se prescrie în termen de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data în care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa prejudiciului, a defectului şi a identităţii persoanei răspunzătoare. De asemenea, legea prevede şi un termen de decădere care este de 10 ani şi se calculează de la data la care produsul în cauză a fost pus în circulaţie de către producătorul său (art. 11 din Legea nr. 240/2004).
Aceeaşi lege cuprinde reglementări exprese şi cu privire la dreptul de regres al producătorului. Astfel, în cazul în care răspunderea producătorului este solidară cu alte persoane şi victima l-a urmărit numai pe el pentru întreaga reparaţie, producătorul are acţiune în regres împotriva celorlalţi codebitori, potrivit regulilor aplicabile solidarităţii pasive (art. 1456-1460 C. civ.); el poate alege între acţiunea subrogatorie [art. 1596 lit. c) C. civ.] şi acţiunea proprie întemeiată pe mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţirea fară justă cauză.
De asemenea, dacă victima era asigurată pentru un astfel de risc, societatea de asigurări are drept de regres împotriva producătorului pentru sumele plătite în calitate de asigurător, atunci când este vorba de acoperirea prejudiciilor cauzate prin distrugerea sau deteriorarea bunurilor victimei care au fost asigurate. în schimb, atunci când victima asigurată a suferit un prejudiciu corporal şi avea contractată o asigurare de persoane pentru un asemenea risc, societatea de asigurări nu are drept de regres împotriva producătorului; victima, persoană asigurată, are dreptul de a cumula în acest din urmă caz întreaga sumă asigurată primită de la asigurător cu reparaţia în întregime pe care i-o datorează producătorul în temeiul răspunderii reglementată de Legea nr. 240/2004.
Cauzele exoneratoare de răspundere.
Conform art. 7 din Legea nr. 240/2004, producătorul este exonerat de răspundere dacă dovedeşte una dintre următoarele împrejurări:
a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie; de pildă, produsul a fost pus în circulaţie de persoana care l-a furat;
b) defectul care a generat prejudiciul nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui;
c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru altă formă de distribuţie în scop economic al producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale; de pildă, produsul a fost realizat în scopul efectuării de probe, experienţe, testări sau pentru a fi distrus cum sunt rebuturile şi deşeurile;
d) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse de reglementările emise de autorităţile publice competente, care restrâng libertatea de decizie a producătorului în privinţa fabricării produsului;
e) nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză. Această împrejurare sau cauză de exonerare de răspundere specială este cunoscută în doctrina de specialitate sub denumirea de „risc de dezvoltare”. Aşadar, constituie „risc de dezvoltare” orice risc necunoscut în momentul conceperii, proiectării, fabricării şi comercializării unui produs şi care era imprevizibil în raport cu cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice existente la momentul când a fost pus în circulaţie. In acest sens. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat că această cauză de exonerare de răspundere se stabileşte în funcţie de „stadiul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice la nivelul cel mai avansat la momentul punerii în circulaţie a produsului, cu condiţia ca acestea să fi fost accesibile”, adică publicate, indiferent de locul unde s-a făcut acest lucru, şi care se prezumă că puteau fi accesate; nu se pot lua în considerare cunoştinţele de acest fel pe care producătorul le avea sau le putea avea în mod subiectiv, ţinând cont doar de însuşirile şi calităţile sale personale.
Aşadar, producătorul are obligaţia de a-şi însuşi la nivelul cel mai înalt posibil cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice existente pentru a putea depista defectele produselor sale la momentul punerii lor în circulaţie, adică pe piaţă. Mai mult decât atât, în virtutea principiului precauţiunii, el are şi aşa numita „obligaţie de urmărire”, ceea ce înseamnă că producătorul trebuie să depună eforturi continue pentru a fi la zi cu evoluţia cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice şi după punerea în circulaţie a unui anumit produs, în scopul de a descoperi eventualele defecte ale acestuia şi a lua măsuri pentru evitarea unor consecinţe prejudiciabile viitoare (retragerea produselor de pe piaţă, rechemarea lor pentru remediere, avertizarea consumatorilor etc.); angajarea răspunderii pentru neîndeplinirea obligaţiei de urmărire va putea avea loc în condiţiile răspunderii civile delictuale de drept comun, reglementată în art. 1357-1371 C. civ.;
f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.
în sfârşit, conform art. 8 alin. (2), producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
Este necesar să reţinem că răspunderea este exclusă şi atunci când producătorul dovedeşte că la originea defectului produsului care a cauzat prejudiciul se află forţa majoră, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane, dacă îndeplinesc condiţiile forţei majore. Fiind vorba de o răspundere civilă obiectivă, ipoteză specială de răspundere pentru lucruri, cazul fortuit în principiu nu exonerează pe producător de răspundere.
