Excepţia de neexecutare
| Comentarii |
|
excepţia de neexecutare, mijloc juridic de apărare, consecinţă directă a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părţile unui astfel de contract poate
refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-şi execută ea însăşi obligaţia corelativă ce-i incumbă. Astfel, neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de a preda lucrul vândut îl îndreptăţeşte pe cumpărător să refuze, la rându-i, executarea obligaţiei de plată a preţului. Pentru a putea fi invocată e.n., sunt necesare următoarele condiţii cumulative: a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul juridic în acelaşi contract (aşa fiind, de exemplu, cumpărătorul nu poate refuza plata preţului pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani cu titlu de chirie); b) existenţa unei neexecutări, chiar parţiale, dar suficient de importantă a obligaţiilor din partea celuilalt contractant (cauza neexecutării nu prezintă interes, ea putând rezida în culpa debitorului, fapta unui terţ şi chiar în forţa majoră, cu excepţia cazului când intervenţia acesteia din urmă determină o împiedicare definitivă a executării contractului de natură să antreneze încetarea contractului prin imposibilitate fortuită de executare); c) neexecutarea să nu fie consecinţa directă sau indirectă a faptei celui ce invocă e.n.; d) raportul contractual să presupună, prin natura sa, regula executării simultane a obligaţiilor reciproce asumate de contractanţi (uneori, anumite uzanţe impun unui contractant îndatorirea de a executa primul obligaţia asumată, cum este, bunăoară, cazul contractului hotelier, care presupune, ca regulă, prezentarea notei de plată la plecarea turistului sau la un anumit interval de timp după începerea sejurului etc.); e) părţile să nu fi convenit în sensul că una din ele îşi va executa obligaţia imediat, iar cealaltă va beneficia de un termen de executare (printr-o astfel de înţelegere părţile renunţă, implicit, la regula executării simultane). E.n. operează exclusiv în puterea părţii care o invocă. în prezenţa condiţiilor arătate, ea poate fi invocată în raporturile dintre părţile contractante de către partea îndreptăţită, în propria sa putere, fără intervenţia judecătorului. E.n. operează astfel, ca o modalitate a justiţiei private, nefiind necesară o solicitare adresată instanţei de judecată şi nici punerea în întârziere a celeilalte părţi contractante. E.n. operează şi îşi produce efectele specifice prin simpla opunere a sa părţii care cere executarea contractului. Prin aceasta, ea se deosebeşte de rezoluţi unea contractului, care, de regulă, se pronunţă de către instanţa de judecată. E.n. este un mijloc preventiv, pe când rezoluţiunea este un mijloc reparator. E.n. poate constitui şi un mijloc de apărare a pârâtului, ceea ce se întâmplă atunci când acesta o invocă în faţa instanţei de judecată. într-o atare ipoteză, la cererea pârâtului, instanţa de judecată fie va respinge acţiunea reclamantului, prin care acesta solicită obligarea pârâtului la executarea contractului, fie va dispune, după caz, obligarea reclamantului însuşi la executarea propriei sale prestaţii, stabilind un termen în acest scop. E.n. suspendă executarea prestaţiei care incumbă celui ce o invocă, ca şi cum el ar fi beneficiat de un termen, contractul rămânând temporar neexecutat. E.n. poate fi opusă atât celeilalte părţi contractante, cât şi tuturor acelora care formulează pretenţii întemeiate pe acel contract, precum creditorul celeilalte părţi care solicită, pe calea acţiunii oblice, obligarea la executare. E.n. nu poate fi opusă însă terţilor care invocă un drept propriu, distinct generat de respectivul contract.
