Excepția lipsei de capacitate procesuală
| Comentarii |
|
1. Preliminarii. Definirea noţiunii
Pentru ca o pensoană să poată fi parte în procesul civil, pe lîngă alte condiţii este nevoie să aibă capacitate procesuală de folosinţă. Art. 41 c. pr. civ. prevede că poate fi parte în jude-
cata „orice persoana care are folosinţa drepturilor civile", iar art. 42 c. pr. civ. că „persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decît dacă sînt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rînduiesc capacitatea sau organizarea lor“.
Primul text vizează deci capacitatea de folosinţă, iar al doilea, capacitatea de exerciţiu, de unde concluzia că reglementarea capacităţii procesuale are la bază instituţia capacităţii aşa cum apare ea în dreptul civil.
Cel ce are capacitate de folosinţă a drepturilor sale se bucură şi de capacitate procesuală de folosinţă şi poate fi parte în procesul civil, ceea ce nu înseamnă însă că are şi capacitatea de a sta personal în judecată (capacitate procesuală de exerciţiu) aceasta din urmă constituind o condiţie necesară numai pentru exerciţiul acţiunii civile.
în consecinţă, în timp ce capacitatea de a fi parte în procesul civil este recunoscută tuturor persoanelor, fără nici o deosebire (art. 41 c. pr. civ.), capacitatea de a sta în judecată este recunoscută numai persoanelor care au exerciţiul drepturilor lor.
La fel ca în dreptul civil sau în alte ramuri ale dreptului, şi în materie procesual-cividă regula este capacitatea, iar lipsa ei este excepţia. Lipsa capacităţii procesuale (legitimatio ad pro-cessum) constituie tocmai obiectul excepţiei procesuale a lipsei
de capacitate, care poate fi invocată în cursul procesului în temeiul art. 161 c. pr. civ.
Putem, aşadar, defini această excepţie ca fiind mijlocul procesual prin care părţile, precum şi instanţa din oficiu, invocă lipsa capacităţii procesuale a unei părţi ce participă la procesul civil.
Pentru a determina însă condiţiile în care această excepţie poate fi invocată, care este efectul ei, precum şi modul ei de soluţionare, considerăm necesar să ne oprim mai întîi asupra aspectelor esenţiale ale regulii, adică ale capacităţii, aşa cum ele se desprind din diferitele reglementări ce vizează modul de desfăşurare a procesului civil.
Aşa cum am arătat, în procesul nostru civil poate fi parte orice persoană care are capacitate de folosinţă, capacitatea de exerciţiu fiind o condiţie pentru exerciţiul acţiunii civile.
2. Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă, astfel cum este definită de art. 5 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, reprezintă „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii". <
Această formulare a textului exprimă facultatea oricărui individ de a fi subiect de drepturi^şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă nu trebuie deci confundată cu însăşi drepturile şi obligaţiile ce le poate dobîndi o jpersoană, ea reprezentînd numai aptitudinea generală şi abstracta de a le dobîndi.
Trebuie făcută distincţia între capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice şi aceea a persoanelor juridice, conţinutul acestei noţiuni nefiind acelaşi şi într-un caz şi în altul.
în timp ce persoanele fizice au o capacitate de folosinţă generală, putînd dobîndi fără nici o îngrădire drepturi şi obligaţii,
persoanele juridice au o capacitate de folosinţă specială, limitată la acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului pentru care ele au fost înfiinţate. Aceasta înseamnă, pe plan procesual, că persoanele fizice^ pot să-şi apere pe cale de acţiune în justiţie orice drept civil căruia i s-a adus atingere, pe cînd persoanele juridice numai acele drepturi care servesc scopului pentru care au fost înfiinţate.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe de la naştere.
Potrivit art. 4 din Decretul nr. 31/1954, toate persoanele fizice, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine, au capacitate de folosinţă. Nimeni nu poate fi îngrădit în această capacitate decît în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Astfel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice au fie un caracter de sancţiune, fie sînt edic-tate în scopul ocrotirii unor interese. Astfel: părintele decăzut
din drepturile părinteşti, ca urmare a unei pedepse complementare, potrivit art. 64 c. pen., sau a unei pedepse civile, potrivit art. 109 c. fam., este restrîns în capacitatea de folosinţă a drepturilor legate de persoana şi patrimoniul copilului. Potrivit art. 809 c. civ., tutorele nu are capacitatea de a primi legatele institute de minorul de 16 ani aflat sub tutelă, ceea ce înseamnă că nici minorul de peste 16 ani nu are capacitatea de a dispune prin testament în folosul tutorelui. Medicii şi farmaciştii care au tratat o persoană de o boală care a determinat decesul sînt lipsiţi, în temeiul art. 810 c. civ., de capacitatea de folosinţă de a primi donaţii sau legate de la acea persoană. Potrivit art. 803 c. civ., ofiţerii de marină nu pot primi legate, printr-un testament făcut pe navă, în cursul unei călătorii maritime, dacă nu sînt rude cu testatorul. Mandatarul este incapabil de a cumpăra bunurile pe care a fost însărcinat să le vîndă, în temeiul art. 1308 pct. 2 c. civ. Soţii nu au capacitatea de a vinde unul celuilalt, potrivit art. 1307 c. civ., fiind de asemenea incapabili, potrivit art. 36 al. 2 c. fam., să împartă voluntar bunurile comune, în timpul căsătoriei. Persoanele prevăzute în Decretul nr. 189/ 1977 sînt incapabile de a dobîndi, prin acte juridice, bunurile anume prevăzute de lege de la persoane fizice etc.
Pe plan procesual, toate aceste categorii de persoane, pe care le-am amintit doar exemplificativ, neavînd folosinţa acestor drepturi, nu vor putea figura ca părţi într-un proces civil care ar avea ca obiect apărarea pe cale de acţiune în justiţie a unor atare drepturi, sau pentru a răspunde în temeiul unor obligaţii corelative. Aceste îngrădiri au un caracter special şi sînt de strictă interpretare, neexistînd posibilitatea lipsirii totale a unei persoane de capacitatea de folosinţă.
3. Capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de exerciţiu, potrivit art. 5 al. 3 din Decretul nr. 31/1964, reprezintă: „Capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvîrşind acte juridice".
în lumina acestei definiţii legale a conceptului, putem spune că prin capacitatea procesuală de exerciţiu înţelegem aptitudinea oricărei persoane care are folosinţa unui drept de a-1 putea valorifica în proces, personal sau prin mandatar ales. Semnificaţia specifică materiei procesual civile a noţiunii capacităţii de exerciţiu este dată de art. 42 c. pr. civ., care prevede că pot sta în
judecată numai persoanele care „au exerciţiul drepturilor", iar art. 67 c. pr. civ. prevede că aceste persoane pot să-şi „exercite drepturile lor procesuale personal sau prin mandatar".
Nu toate persoanele care au capacitate de folosinţă au şi capacitate de exerciţiu. Cine nu are însă capacitate de folosinţă nu poate avea capacitate de exerciţiu. Există anumite categorii de persoane fizice cărora le lipseşte în totalitate capacitatea de exerciţiu, sau au o capacitate de exerciţiu restrînsă. Persoanele fizice au capacitate deplină de exerciţiu încapînd cu vîrsta majoratului, adică cu vîrsta de 18 ani. Femeia minoră care se căsătoreşte do-bîndeşte capacitate deplină de exerciţiu, pe care o păstrează chiar dacă căsătoria se desface sau încetează înainte de împlinirea majoratului.
Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină sau au capacitate de exerciţiu restrînsă nu pot sta singure în judecată decît dacă sînt reprezentate, asistate sau autorizate. Persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, dacă nu voiesc să participe personal la proces, în afara cazurilor cînd prezenţa lor este obligatorie, pot participa prin mandatar ales.
în dreptul nostru, are capacitate de exerciţiu restrînsă minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani. Art. 9, alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrînsă", iar aliniatul 2 că: „actele juridice ale minorului cu capacitate restrînsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui". Aşadar, din prevederile textului rezultă că minorul care a împlinit 14 ani participă personal la încheierea actelor juridice, dar are nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
în literatura juridică s-a pus problema cum trebuie înţeleasă încuviinţarea de care vorbeşte textul legal în materie procesual civilă.
S-a emis mai întîi opinia. Potrivit acestei decizii de îndrumare, minorul va trebui să fie asistat tot timipul procesului de părinţii sau tutorele său, care vor fi citaţi în proces alături de minori, fiind obligatoriu să semneze şi ei, împreună cu minorul, cererile adresate instanţei, sub sancţiunea aplicării dispoziţiilor art. 161 c. pr. civ., adică a anulării acestor acte. în decizie se argumentează că art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se întregeşte cu prevederile art. 42 c. pr. civ., care nu a fost abrogat, potrivit cărora în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrînsă funcţionează instituţia asistării. Decizia precizează că art. 9 din Decretul nr. 31/1954 se ocupă numai de încheierea de către minor a unor acte juridice singulare, în cazul cărora interesele minorilor sînt suficient ocrotite prin acordarea încuviinţării prealabile, dar acest text nu poate fi extins la actele procesual-civile care implică o succesiune de acte, dată fiind complexitatea procesului, unele previzibile, altele imprevizibile. O autorizaţie generică — se arată în decizie —, dată la începutul procesului, ar fi de natură să-l lipsească pe minor de protecţia necesară pentru o persoană lipsită îndeobşte de cunoştinţe juridice şi de experienţă.
Cu toate că majoritatea autorilor, arătîn-du-se că minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani nu este nevoie să fie asistat în procesul civil, fiind suficientă încuviinţarea dată de ocrotitorii săi legali, de unde implicit concluzia că instituţia asistării nu-şi mai are aplicare.
în argumentarea acestui punct de vedere opus, se susţine că nu art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se întregeşte cu preve
derile art. 42 c. pr. civ., care în adevăr se află în vigoare, ci invers, deoarece art. 42 c. pr. civ. prevede că persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decît dacă sînt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rînduiesc capacitatea sau organizarea lor. Or, modul în care se rînduieşte capacitatea persoanelor fizice sau a celor juridice este arătat în normele de drept material, şi anume în art. 9 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 100 alin. 2 din Codul familiei. De altfel, însăşi capacitatea juridică procesuală decurge din capacitatea juridică de drept civil. Normele de drept material, adică art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 105 din Codul familiei, prevăd că minorul care a împlinit 14 ani îşi exercită singur drepturile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Deci minorul care a împlinit 14 ani intră în categoria persoanelor autorizate, şi nu a celor asistate. Argumentarea că textul art. 9 din decret s-ar ocupa numai de încheierea de către minor a unor acte juridice singulare, şi că nu ar putea fi extins la actele procesuale nu este în conformitate cu legea. Aceasta se desprinde cu claritate şi din prevederile art. 105 al. 2 din Codul familiei, care nu se referă la încheierea de acte juridice, ci foloseşte un termen atotcuprinzător, vorbind de exercitarea „drepturilor" de către minorul însuşi.
La aceasta autorul citat mai adaugă că nu a fost în intenţia legii de a restrînge şi mai mult limitele capacităţii minorului care a împlinit 14 ani, ci, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să acorde acestei persoane cu capacitate restrînsă o anumită independenţă, scoţînd-o, „în măsură determinată, de sub influenţa ocrotitorilor săi".
In ce ne priveşte, deşi teza contrară a fost adoptată de instanţa noastră supremă, ne raliem opiniei rezumate mai sus, con-siderînd, alături de autorul citat, că în lumina prevederilor legale, actualmente în vigoare, nu se poate trage decît concluzia că minorul care a împlinit 14 ani încheie singur orice acte juri
dice, adică inclusiv acte procesuale, cu încuviinţarea prealabilă — autorizarea ocrotitorilor săi legali.
în adevăr, nu se poate nega, faţă de prevederile art. 42 c. pr. civ., că acest text se completează cu prevederile art. 9, alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 105 lin. 2 din Codul familiei, care rînduiesc capacitatea persoanelor fizice. Or, aceste texte vorbesc clar, în cazul pe care-1 discutăm, că este nevoie de o încuviinţare prealabilă pentru încheierea de acte juridice, ceea ce nu poate însemna altceva decît o aprobare, autorizare care trebuie dată minorului înainte de încheierea oricărui act juridic, fie el de drept material sau procesual. Argumentarea în sensul necesităţii asistării acestui minor în tot cursul procesului civil, dată fiind complexitatea acestuia, nu-şi are izvorul nici în prevederile exprese ale legii şi nici în vreo intenţie implicită a legiuitorului, nefiind determinată nici de nevoile reale de protecţie a intereselor minorului cu capacitate de exerciţiu restrînsă. Chiar dacă procesul civil se conduce după anumite reguli mai complicate, nu trebuie uitat că nici persoanele fizice majore nu le cunosc în toată complexitatea lor fără o pregătire iuridică, re-curgînd la asistenta persoanelor cu pregătire juridică calificata; nu trebuie uitat, de asemenea, că ceea ce interesează este rezultatul procesului, care nu poate excede rezultatului încheierii sau desfacerii unui act juridic de drept material, căci procesul se poartă evident în legătură cu astfel de acte, nemaivorbind de rolul activ al instantei, al procurorului, în ocrotirea intereselor celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, şi de garanţiile pe care sistemul procesual le conferă pentru înlăturarea unor eventuale erori, mult mai mari decît în cazul încheierii de acte juridice singulare de drept material.
în consecinţă, în opinia noastră, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani, odată ce are încuviinţarea prealabilă a părinţilor săi sau a tutorelui, va putea participa singur la procesul civil, nefiind necesar să fie asistat.
Persoanele iuridice pot participa la procesul civil în măsura în care îndeplinesc toate condiţiile cerute de lege pentru a avea personalitate juridică. în legătura cu aceasta, în practica judiciară s-a pus problema dacă anumite subunităţi ale întreprinderilor socialiste pot sta în judecată în nume propriu saunu.
Tribunalul Suprem, avînd în vedere diversitatea practicii judiciare la un moment dat, prin decizia nr. XA din 22 octombrie 1959, a statuat că pentru existenţa persoanei juridice trebuie
îndeplinite condiţiile cerute de art. 26 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestui text, existenţa unor organe proprii de conducere şi a unui cont de virament separat nu sînt prin ele însele suficiente pentru ca o subunitate a unei întreprinderi socialiste să devină persoană juridică. Astfel de subunităţi nu au capacitate civilă procesuală şi nu pot figura ca parte în proces.
în cazul unităţilor economice de stat aflate în subordinea unei centrale chiar dacă acestea au personalitate juridică — se poate întîmpla ca în anumite raporturi juridice de drept material să participe centrala, şi nu unitatea subordonată, ceea ce duce la concluzia că, fireşte, şi în procesele generate de litigii în legătură ce astfel de raporturi va participa tot centrala şi nu unitatea economică subordonată. Art. 16 al. 1 din Legea nr. 5/1978 prevede în acest sens că „întreprinderile din subordinea centralelor exercită în întregime atribuţiile din domeniul de producţie, precum şi atribuţiile corespunzătoare celorlalte domenii, care nu se justifici din punct de vedere economic să se realizeze centralizat. Atribuţiile privind cercetarea ştiinţifică şi ingineria tehnologică, investiţiile, pregătirea şi perfecţionarea pregătirii
cadrelor se exercită, de regulă, centralizat în folosul întreprinderilor, de către ccntrala căreia îi sînt subordonate".
Din textul reprodus mai sus rezultă că anumite atribuţii se exercită de centrale în folosul întreprinderilor, de unde concluzia că prin acestea nu capacitatea de folosinţă a întreprinderii este afectată, ci cea de exerciţiu, atunci cînd centrala participă exercitînd anumite drepturi ale întreprinderii, în numele său, dar în folosul întreprinderii.
în astfel de cazuri vor participa deci în procesul civil centralele şi nu unităţile subordonate, care, în aceste procese, nu au capacitate procesuală de exerciţiu.
O a treia categorie de persoane o formează cele lipsite total de capacitate de exerciţiu. Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, nu au capacitate de exerciţiu minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie. Fiind vorba de o incapacitate generală şi totală, aceste persoane, pentru a fi ferite de eventualele pagube pe care şi le-ar putea pricinui, nu pot participa personal la încheierea actelor juridice, ci numai prin reprezentanţii lor legali (art. 11, alin. ultim din Decretul nr. 31/1954). Pe cale de consecinţă, ele nu vor putea sta singure în judecată, ci numai prin reprezentanţii lor legali. Minorul care nu a împlinit 14 ani este reprezentat de părinţii săi, iar în lipsa acestora, de tutore (art. 105 şi 147 din Codul familiei). Cel pus sub interdicţie este reprezentat de tutorele ori de curatorul numit provizoriu de autoritatea tutelară pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie.
Cei care reprezintă legal persoanele incapabile pot îndeplini singuri actele de conservare şi administrare, inclusiv cele procesuale, însă actele de dispoziţie nu pot fi efectuate decît cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Vorbind despre persoanele cu capacitate de exerciţiu restrînsă, precum şi de cele lipsite total de capacitate de exerciţiu, am făcut referire la instituţia asistării şi a reprezentării, urmînd ca în continuare să ne referim şi la aceea a autorizării, prevăzută, alături de primele două, de art. 42 c. pr. civ.
Cu privire la conţinutul noţiunii de autorizare nu există unitate de vederi în literatura juridică. Unii autori consideră ca autorizarea nu este totuna cu încuviinţarea prealabilă şi se re
feră numai la ipoteza în care persoanele care-i reprezintă pe cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu au nevoie de aprobarea organului competent pentru a efectua anumite acte juridice. Se consideră că este nevoie de autorizare în cazul efectuării unor acre de dispoziţie (o renunţare la drept, o tranzacţie), sau care depăşesc dreptul de administrare, caz în care, potrivit art. 129 din Codul familiei, tutorele are nevoie de autorizarea dată de autoritatea tutelară. Judecătorul sindic are nevoie, potrivit art. 725 c. com., de autorizarea instanţei pentru intentarea acţiunilor şi efectuarea principalelor acte procedurale în vederea lichidării activului falimentului.
Se face astfel distincţie între actele procedurale care reclamă asistarea de către părinţi sau tutore şi actele procedurale de dispoziţie, pentru care nu este suficientă reprezentarea legală sau asistarea, ci mai este necesară şi autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare. Cu alte cuvinte, se consideră că: „încuviinţarea
prealabilă" vizează situaţia asistării minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani de către părinţii săi care, în cadrul acestei asistări, trebuie să-i încuviinţeze în prealabil orice act juridic procesual, iar autorizarea de care vorbeşte art. 42 c. pr. civ. se referă — aşa cum am mai arătat — la actele de dispoziţie a căror efectuare de către reprezentanţii celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu presupune autorizarea organului competent.
Alţi autori, dimpotrivă, nefăcînd vreo distincţie între noţiunea de „încuviinţare prealabilă" si „autorizare", consideră autorizarea ca o aprobare dată în prealabil, în temeiul căreia o persoană poate să efectueze un act juridic sati poate să-şi exercite singură drepturile procesuale.
în ce ne priveşte, considerăm şi noi că ambele noţiuni, atît „autorizarea" cît şi „încuviinţarea prealabilă", reprezintă acelaşi lucru, adică o aprobare care se cere în prealabil încheierii unor acte juridice, fie de către persoanele cu capacitate de exerciţiu restrînsă, fie de către reprezentanţii celor lipsiţi în totalitate de capacitate: în primul caz din partea părinţilor sau a tutorelui, iar în cazul al doilea, din partea autorităţii tutelare sau a altui organ competent potrivit legii. De altfel, prevederile legii materiale folosesc pentru toate ipotezele noţiunea de „încuviinţare prealabilă", fără nici o distincţie.
Autorizarea sau încuviinţarea prealabilă este necesară, astfel, în cazul persoanelor lipsite parţial de capacitate de exerciţiu, adică al minorului ce a împlinit 14 ani, care va putea săvîrşi şi singur acte juridice, inclusiv acte procesuale cu încuviinţarea prealabilă (autorizarea), al părinţilor sau tutorelui (art. 105, alin. 2 şi art. 124 alin. 2 din Codul ifamiliei), precum şi în cazul persoanelor care-i reprezintă pe cei lipsiţi total de capacitate de exerciţiu, adică pe minorii sub 14 ani, pe interzişii judecătoreşti, care au nevoie, în cazul actelor ce depăşesc dreptul de administrare, de încuviinţarea prealabilă (autorizarea) a autorităţii tutelare.
Persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere (potrivit art. 35, alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, care prevede că „actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite sînt actele persoanelor juridice însăşi"). De regulă, participarea persoanelor juridice Ia activitatea procesuală se face prin jurisconsulţii din cadrul oficiilor lor juridice, care în calitate de mandatari ai persoanelor juridice pot face singuri, în faţa instanţelor judecătoreşti sau a organelor arbitrale, toate actele procesuale, cu excepţia celor de dispoziţie, în cazul cărora au nevoie de o delegaţie specială, semnată de conducerea unităţii.
în cazul în care persoanele juridice participă la proces prin organele lor de conducere, această participare dă naştere la următoarele consecinţe:
a) organul de conducere înfăţişează însăşi persoana juridică, putînd face în proces orice fel de act de dispoziţie;
b) buna sau reaua-credinţă a persoanei juridice se apreciaza în persoana organului ei;
c) dacă organul de conducere a cauzat, prin fapta sa ilicită, un prejudiciu altei persoane, răspunderea este directă, fapta organului fiind apreciată ca fiind fapta persoanei juridice însăşi.
Codul de procedură civilă, prin art. 44, reglementează pentru anumite situaţii speciale şi instituţia reprezentării legale tem
porare. Articolul 44 c. pr. civ. se referă la următoarele situaţii de acest fel:
a) cînd o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi există urgenţă în cauză;
b) cînd există conflict de interese între cel reprezentat şi reprezentantul său, ca bunăoară în cazul prevăzut de art. 132 din Codul familiei.
Potrivit textului mai sus invocat, în aistfel de cazuri, competentă să numească curator special este instanţa de judecată. După intrarea în vigoare a Codului familiei, întrucît art. 152 din acest cod prevede că numirea curatorilor se face de către autoritatea tutelară, s-a admis că şi în cazurile la care se referă art. 44 c. pr. civ., numirea curatorului se va face de către acest din urmă organ.
4. Condiţiile de invocare şi rezolvare a excepţiei lipsei de capacitate
Aşa cum am mai arătat, lipsa capacităţii se invocă în cursul procesului, pe cale de excepţie.
Lipsa capacităţii procesuale produce consecinţe diferite, după cum este vorba de lipsa capacităţii de folosinţă sau a celei de exerciţiu.
Lipsa capacităţii de folosinţă — tocmai pentru că nu există folosinţa dreptului a cărui apărare se cere, sancţiunea fiind nulitatea absolută —, dacă excepţia a fost invocată şi instanţa de judecată constată că ea este temeinică, duce la respingerea acţiunii, care nu are nici un temei legal. Trebuie însă precizat că numai în cazul în care se încearcă pe cale de acţiune în justiţie apărarea unor drepturi a căror folosinţă persoana în cauză nu le are, excepţia lipsei de capacitate apare ca fiind întemeiată. Nu se va putea vorbi de lipsa capacităţii de folosinţă în cazull în care, pe cale de acţiune, se urmăreşte constatarea judiciară a nulităţii actelor încheiate între persoane oprite prin lege de a dobîndi drepturi şi a-şi asuma obligaţii reciproce. Esenţial, deci, pentru a considera întemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este scopul urmărit.
Incapacitaţile juridice procesuale de folosinţă, izvorînd din cele civile, sînt excepţionale şi în acelaşi timp speciale, deoarece nu se poate concepe ca o persoană să fie lipsită de toate drepturile civile şi deci de posibilitatea de a le apăra. Incapaeităţile de exerciţiu sînt generale, cum este cazul minorilor sub 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti, şi parţiale, în cazul minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani.
Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi şi ea invocată pe cale de excepţie, iar în cazul în care este întemeiată duce la anula'bilitatea acţiunii. Partea capabilă nu are niciodată interes de a purta un proces cu o persoană total sau parţial lipsită de capacitate de exerciţiu, întrucît oricînd actele procsuale astfel îndeplinite ar putea fi anulate.
Condiţiile în care poate fi invocată excepţia lipsei de capacitate sînt reglementate de art. 43 şi 161 c. pr. civ.
Cele două texte invocate se ocupă numai de lipsa capacităţii de exerciţiu, nu şi a celei de folosinţă, lucru de aLtfel firesc, căci în materie procesuală este vorba de exerciţiul unor drepturi prin apărarea lor pe cale de acţiune. Desigur că nu poate fi vorba de executarea valabilă a unor drepturi atîta timp cît persoana în cauză nu are folosinţa lor, adică capacitatea de folosinţă.
Excepţia lipsei de capacitate procesuală, spre deosebire de prevederile Codului civil, potrivit cărora persoanele cu capacitate deplină nu pot opune minorului sau interzisului lipsa lui de capacitate (art. 952 C. civ.), poate fi invocată de oricare din părţile din proces, precum şi de către instanţă din oficiu.
Articolul 43 al. 1, c. pr. civ. prevede că lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinii, deci nu numai în limine litis, la prima instanţă, ci chiar şi în faţa instanţei de recurs.
Putem conchide, în privinţa caracterului excepţiei lipsei ca-
fjacităţii de exerciţiu, că ea are o configuraţie aparte, creată de egiuitor din considerente de ordin practic. Pe de o parte, legiuitorul a urmărit să ocrotească, pe calea acestei excepţii, interesele persoanelor lipsite parţial sau total de capacitate, precum şi ale persoanelor cu care se judecă, care, aşa cum am arătat mai sus, nu au interesul să se judece cu persoane incapabile, împre
jurare care ne-ar îndreptăţi să tragem concluzia că această excepţie ar putea fi invocată numai de persoanele ocrotite şi numai în limine litis, în faţa primei instanţe. Pe de altă parte însă, capacitatea fiind una din condiţiile esenţiale de exerciţiu al acţiunii civile, şi ţinînd cont de consecinţele promovării unei acţiuni intentate de persoanetle incapabile, legiuitorul dă şi instanţei posibilitatea să invoce din oficiu excepţia, iar în privinţa termenului în care ea poate fi invocată, aşa cum am arătat, el este extins pînă inclusiv în faţa instanţei de recurs.
Deşi este vorba de o nulitate relativă, actele procesuale întocmite cu participarea unui incapabil nu se pot confirma prin simpla neinvocare a excepţiei. Ratificarea lor se poate face, este adevărat, dar numai în cadrul termenului pe care instanţa poate să-ll acorde pentru împlinirea lipsurilor în ce priveşte capacitatea. Dacă în cadrul termenului astfel acordat, lipsurile nu se împlinesc, instanţa va pronunţa o hotărîre prin care va anula cererea.
Acordarea unui termen pentru împlinirea acestor lipsuri este o chestiune lăsată la aprecierea instanţei, care va dispune în acest sens în funcţie de împrejurările de fapt.
în cazul în care a fost invocată în proces excepţia lipsei de capacitate, dar în urma verificărilor pe care instanţa le face se constată că ea este neîntemeiată, instanţa o va respinge, pronun-ţînd o încheiere interlocutorie, iar apoi va continua judecata.
