Modul de soluționare a excepțiilor de procedură de către instanța de judecată
| Comentarii |
|
modul de soluționare a excepțiilor de procedură de către instanța de judecată, impunînd părţilor să ridice excepţiile de procedură prin întîmpinare sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare, legea impune si instanţei de judecată obligaţia de soluţionare a lor în prealabil, adică înainte de a trece la administrarea dovezilor şi la discutarea fondului.
Potrivit art. 137 c. pr. civ., la care ne-am referit mai înainte, instanţa de iudecată trebuie să se pronunţe mai întîi asupra acelor excepţii de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, fie în totalitate, fie numai în parte. Evident că încălcări ale dispoziţiilor procesuale care pot fi semnalate instanţei de judecată pe cale de excepţie se pot ivi şi pe parcursul procesului, odată cu administrarea probelor şi cu efectuarea altor acte de procedură. Părţile au îndatorirea de a le invoca la primul termen după ce neregularităţile s-au produs, iar instanţa, la rîndul ei, are obligaţia să se pronunţe asupra lor tot înainte de a trece la dezbaterile asupra fondului. De altfel instanţa are obligaţia ca la sesizarea părţilor să înlăture toate neregularităţile comise pe parcursul procesului — ca necorecta citare a părţilor, fie la iudecată, fie la efectuarea unei expertize, necomu-nicarea potrivit legii a actelor de procedură etc. — şi să asigure astfel respectarea tuturor prevederilor legale care asigură aflarea adevărului în procesul civil.
Instanţa de judecată, potrivit alineatului al doilea al art. 137 c. pr. civ., nu poate uni excepţiile de procedură cu fondul decît atunci cînd pentru soluţionarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Aşadar, este necorectă practica acelor instanţe care unesc excepţia cu fondul, pentru a respinge apoi acţiunea exclusiv în baza excepţiei, dove-
dindu-se astfel că nu era necesară cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.
Din modul cum este redactat textul la care am făcut trimitere mai sus, la o primă cercetare acesta poate fi suspectat de o anume obscuritate, în sensul că nu se desprinde cu claritate dacă administrarea probelor, în cazul unirii excepţiei cu fondul, este necesară pentru soluţionarea excepţiei sau pentru soluţionarea fondului. Vechiul text al art. 13 al. 3 din Legea accelerării judecăţilor, care prevedea că: „Nu pot fi unite cu fondul decît excepţiile a căror rezolvare necesită administrări de probe sau sînt strîns legate de fondul pricinii", făcea distincţie între două situaţii în care era permisă unirea excepţiei cu fondul. Prima: cînd dovezile erau necesare pentru soluţionarea excepţiei, şi a doua: cînd excepţia era strîns legată de fondul pricinii. Deşi, s-ar părea că formularea vechiului text era mai explicită, noi considerăm că actualul text are o redactare superioară, nu numai sub aspectul conciziei sale, dar şi prin surprinderea mai exactă a realităţii procesuale pe care o vizează.
în adevăr, credem că unirea excepţiei cu fondul se impune într-un singur caz, şi anume atunci cînd pentru rezolvarea ei este necesară administrarea de probe care sînt în acelaşi timp, folositoare şi fondului, avînd o strînsă legătură cu acesta, situaţie pe care textul actualmente în vigoare o circumscrie cu precizie. în acest caz, instanţa, administrînd deci probe pentru rezolvarea evcepţiei, procedează implicit şi la cercetarea fondului, acest lucru fiind evident util numai pentru ipoteza în care excepţia fiind neîntemeiată, urmează a fi respinsă, căci în cazul admiterii ei, dacă este vorba de o excepţie de fond, dezlegarea fondului este împiedicată. Prima ipoteză vizată de vechiul text, şi anume că unirea excepţiei ar trebui făcută cînd pentru rezolvarea ei este nevoie să se administreze probe, nu ni se pare a fi determinată de o nevoie reală în desfăşurarea procesului, căci dacă sînt necesare probe pentru rezolvarea exclusiv a excepţiei, fără ca aceasta să servească şi fondului, nu există nici un temei să fie unită cu acesta, urmînd să fie soluţionată, pe baza probelor, în prealabil. Numai cea de-a doua ipoteză la care se referă vechiul text este determinată corect, căci, în adevăr, dacă excepţia este strîns legată de fond, atunci se impune reunirea lor, iar eventualele probe ce s-ar administra ar servi la soluţionarea ambelor aspecte. Or, actualul text se referă tocmai la această împrejurare, căci dacă dovezile necesare soluţionării excepţiei sînt în legătură cu fondul, înseamnă că realmente între excepţie şi fond există evident o conexiune.
Dispoziţiile legale la care am făcut referire avînd un caracter de _ recomandare, nerespectarea lor nu atrage, în prezent, alte consecinţe procedurale decît eventuale sancţiuni disciplinare pentru judecători.
Dacă instanţa găseşte excepţia invocată ca neîntemeiată, va pronunţa o încheiere prin care va respinge excepţia, continuînd judecata. încheierea are un caracter interlocutoriu, legînd instanţa, în sensul că aceasta nu va putea reveni asupra soluţiei.
Dacă însă instanţa găseşte excepţia întemeiată şi o admite, va pronunţa fie o încheiere, fie o hotărîre, în funcţie de caracterul şi natura excepţiei. De pildă, atunci cînd dispune îndeplinirea din nou a procedurii de citare, ca urmare a admiterii excepţiei ridicate de una din părţi, sau comunicarea în conformitate cu dispoziţiile legale a unor acte de procedură, instanţa va pronunţa o încheiere, dispunînd totodată amînarea judecăţii. Dimpotrivă, dacă admite o excepţie de fond (bunăoară autoritatea lucrului, prescripţia, lipsa calităţii procesuale a unei părţi) instanţa va pronunţa o hotărîre prin care va respinge acţiunea, sau în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă, îşi va declina competenţa.
împotriva încheierilor prin care s-a admis sau s-a respins excepţia de procedură nu se poate face recurs decît odată cu fondul, potrivit art. 299 c. pr. civ., pe cînd în situaţia în care aceasta s-a admis prin hotărîre, ea poate fi atacată cu recurs, potrivit dreptului comun.
în privinţa soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pro nunţa asupra excepţiilor de procedură arătăm că atunci cînd excepţia este considerată neîntemeiată sau fiind vorba de o excepţie relativă, care nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, instanţa de recurs va respinge recursul, dacă acesta a fost formulat exclusiv în baza excepţiei. în cazul în care excepţia este considerată întemeiată şi ea a constituit temeiul recursului, prin prisma unuia din primele trei motive de casare reglementate de art. 304 c. pr. civ., se impune casarea hotărîrii atacate. Uneori se impune casarea cu trimitere, bunăoară cînd prima instanţă, admiţind în mod greşit excepţia invocată, a pronunţat o soluţie exclusiv în baza excepţiei, fără să cerceteze fondul, ca în cazul anulării acţiunii ca nefiind timbrată sau al respingerii acţiunii ca fiind prescrisă, sau atunci cînd partea a lipsit la administrarea probelor sau la judecata în fond, nefiind regulat citată. Evident, în astfel de cazuri casarea se face cu trimitere, pentru a se aplica astfel principiul celor două grade jurisdicţie. De asemenea, casarea se va face cu trimitere şi în cazul admiterii de către instanţa de recurs a excepţiei de necompetenţă, dosarul
fiind trimis, într-o atare ipoteză, instanţei competente ori organului administrativ sau obştesc cu activitate jurisdicţională competent.
De regulă, casarea se face cu reţinere, astfel că şi atunci cînd instanţa de recurs a admis o excepţie, ca de pildă excepţia prescripţiei sau a autorităţii lucrului judecat, va casa hotărîrea primei instanţe, dacă aceasta a respins o atare excepţie.
Sancțiunea neinvocării în condițiile stabilite de lege a excepțiilor de procedură
După cum este cunoscut, pentru îndeplinirea actelor de procedură, codul stabileşte fie termene fixe, ca bunăoară pentru exercitarea căilor de atac, fie o anumită fază sau stare a procesului, în care aceste acte trebuie îndeplinite.
în privinţa excepţiilor de procedură, art. 136 c. pr. civ. prevede că acelea care „nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică".
Neinvocarea excepţiilor prin întîmpinare sau la prima zi de înfăţişare, deci în aceste faze ale procesului, este sancţionată cu decăderea părţii din dreptul de a mai putea propune excepţii în cursul procesului. Decăderea se va aplica însă, aşa cum rezultă din textul citat mai sus, numai în cazul neinvocării excepţiilor
de procedură relative, căci cele absolute se pot invoca oricînd. Excepţiile relative, dacă nu au fost invocate prin întîmpinare sau la prima zi de înfăţişare, nu vor putea fi invocate nici în faţa instanţei de recurs. Tribunalul Suprem a decis că dacă partea interesată nu a ridicat în faţa primei instanţe nici o obiecţie privind chemarea în judecată, ci a formulat numai apărări de fond, instanţa de recurs nu este îndreptăţită să ţină seama de asemenea critici, invocate pentru prima dată în cadrul recursului. Aceasta întrucît dispoziţiile jprivitoare la chemarea în judecată sînt instituite în favoarea părţilor, neavînd deci caracter imperativ.
Nu aceeaşi este situaţia în privinţa dispoziţiilor legale privitoare Ia citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură cuprinse în art. 85 c. pr. civ., care au un caracter imperativ, şi în consecinţă nerespectarea lor va putea fi invocată oricînd în cursul procesului, inclusiv pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.
Decăderea ne apare deci ca o sancţiune pentru neinvocarea în termen a excepţiilor procedurale, dar la rîndul ei ea se invocă tot pe cale de excepţie, în cursul procesului. în privinţa momentului pînă la care ea poate fi invocată, precum şi a părţilor care o pot invoca, soluţia diferă după cum norma a cărei încălcare este semnalată are caracter imperativ sau dispozitiv. în cazul în care termenul prevăzut de lege, a cărui nerespectare se cere a fi constatată, are un caracter imperativ, excepţia decăderii poate fi invocată în orice stadiu al procesului, de către partea interesată sau de către instanţa de judecată din oficiu. Dimpotrivă, dacă textul care reglementează termenul are caracter dispozitiv, decăderea va putea fi invocată numai de partea interesată, instanţa neputînd-o invoca din oficiu. în cazul în care partea nu invocă decăderea, ea se acoperă. Decăderea va putea fi invocată numai prin întîmpinare, la prima zi de înfăţişare sau, în cursul procesului, la primul termen după ce motivul decăderii a fost cunoscut.
în ce priveşte ordinea de invocare a excepţiilor, am arătat că legea nu cuprinde vreo dispoziţie în acest sens, dar că o anumită ordine se impune, determinată de raţiuni interne ale procesului
civil şi da finalitatea fiecărei excepţii. Neinvocarea excepţiilor în ordinea firească nu atrage însă vreo sancţiune pentru părţi, urmînd ca instanţa de judecată, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, să dea prioritate soluţionării acelora care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
