Excepții privind părțile din proces
| Comentarii |
|
excepții privind părțile din proces, din perspectiva analizei excepţiilor de procedură privitoare la părţile din proces, prezentarea, fie şi sumară, a condiţiilor cerute de lege pentru ca o persoană să poată fi parte în proces, precum şi a celor privitoare la realizarea prin intermediul acte-or de procedură a drepturilor şi obligaţiilor lor procesuale ni se pare absolut necesară.
în adevăr, întregul proces nu este altceva decît rezultatul activităţii conjugate a instanţei de judecată, ca organ al statului învestit cu atribuţii jurisdicţionale, cu aceea a părţilor din proces, care în această formă caută să-şi realizeze drepturile ce pretind că ar fi fost încălcate sau tăgăduite. Declanşarea însăşi a procedurii judiciare, dat fiind principiul disponibilităţii, precum şi încetarea ei, aparţine exclusiv părţilor din proces, instanţa fiind chemată să acorde protecţie drepturilor lor numai atît timp cît acestea o cer. întreaga activitate procesuală gravitează în jurul părţilor participante la proces, căci, evident, dacă procesul este necesar părţilor, ele sînt tot atît de necesare procesului.
în forma sa cea mai simplă, procesul presupune prezenţa a cel puţin două părţi, reclamantul şi pîrîtul, primul fiind cel care pretinde că i s-au încălcat anumite drepturi de către pîrît, soli-citînd concursul organelor de justiţie pentru apărarea lor. Reclamantul are în proces un rol de o deosebită importanţă, prin aceea că, pe de o parte, declanşează, prin introducerea cererii de chemare în judecată, activitatea procesuală, iar pe de altă parte, el circumscrie în mare măsură cadrul procesual, atît cu privire la conţinutul procesului, prin drepturile pe care le deduce judecăţii, cît şi la cercul de persoane antrenate în proces, el fiind cel care determină cine va fi pîrît, cîţi pîrîţi vor exista în proces etc. Reclamantul are, în regulă generală, o atitudine agresivă, pretinzînd ceva de la pîrît, care are, de obicei, o atitudine defensivă, căutînd să se apere faţă de pretenţiile raclamantului, dar la rîndul său, putînd şi el emite pretenţii faţă de reclamant, prin formularea cererii reconvenţionale.
Uneori însă pot apărea mai multe persoane ca reclamante sau pîrîte în acelaşi proces civil, dînd astfel naştere coparticipării procesuale sau litisconsorţiului procesual, al cărui cadru juridic este determinat de prevederile art. 47—48 c. pr. civ. Condiţia cerută de art. 47 c. pr. civ. pentru ca mai multe persoane să figureze în acelaşi proces ca reclamante sau pîrîte este aceea ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile lor să aibă aceeaşi cauză. Este vorba în realitate de reunirea în cadrul aceluiaşi proces a mai multor acţiuni care puteau fi exercitate şi separat, avînd obiecte juridice proprii.
Legea îngăduie însă ca în procesul început între reclamant şi pîrît sa intervină şi terţe persoane, sub forma intervenţiei (art. 49—56 c. pr. civ.), a chemării în judecată a altor persoane (art. 57—59 c. pr. civ.), a chemării în garanţie (art. 60—63 c. pr. civ.) şi a arătării titularului dreptului (art. 64—66 c. pr. civ.).
Articolul 49 c. pr. civ., reglementînd intervenţia voluntară în proces, vizează situaţia în care o persoană interesată poate interveni într-un proces început fie pentru a apăra un drept sau un interes al său, cînd intervenţia mai este denumită şi intervenţie principală, fie pentru a apăra un drept sau un interes al uneia din persoanele care participă dinainte ca parte în proces, cînd intervenţia mai poartă numele şi de intervenţie accesorie. Dacă cererea de intervenţie este admisă în principiu de instanţă, potrivit art. 52 c. pr. civ., intervenientul devine parte în proces, hotărîrea ce se va pronunţa de către instanţa de judecată, fiindu-i opozabilă.
Chemarea în judecată a altor persoane, sau intervenţia forţată, vizează situaţia în care fie reclamantul, fie pîrîtul, cheamă în proces o altă persoană, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul (art. 57 c. pr. civ.). Şi de această dată, la fel ca în cazul intervenţiei voluntare, terţa persoană chemată în
judecata devine parte în proces, hotărîrea pronunţată de instanţă fiindu-i opozabilă.
Chemarea în garanţie este o varietate a intervenţiei forţate prin care partea din proces poate să cheme în garanţie o altă persoană, împotriva căreia s-ar putea îndrepta dacă ar cădea în pretenţii. în acest fel, într-un singur proces, se rezolvă atît litigiul dintre părţile care au început procesul, cît şi cel dintre parte şi terţa persoană garantă. Subliniem şi în acest caz aspectul care ne interesează aici, că cel chemat astfel în proces devine parte a acestuia, asupra .întregii cauze pronunţîndu-se o singură hotărîre, care va cuprinde soluţii atît cu privire la cererea principală, cît şi cu privire la cea de chemare în garanţie.
în fine, participarea unei terţe persoane în proces se mai poate realiza prin arătarea titularului dreptului, cînd, potrivit art. 64 c. pr. civ., pîrîtul care deţine un lucru pentru altul, sau exercită pentru altul un drept asupra acelui lucru, fiind chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept asupra lucrului, arată cine este persoana în numele căreia exercită .dreptul, cerînd introducerea acesteia în proces. Dacă cel chemat astfel în proces recunoaşte că este titularul dreptului şi dacă reclamantul este de acord, va lua locul pîrîtului din proces, substituin-du-se poziţiei procesuale a acestuia. în cazul în care însă nu recunoaşte că este titularul dreptului din litigiu sau nu se prezintă, va avea poziţia procesuală a celui introdus în proces pe calea chemării în judecată a altor persoane. în ambele situaţii el are calitatea de parte în proces.
Legea conferă ,şi procurorului dreptul de a participa în procesul civil. în legătură cu faptul dacă procurorul este sau nu parte în proces s-au exprimat opinii diverse în literatura juridică, opinia dominantă fiind aceea ca el are calitatea de parte în accepţiunea Codului de procedură civilă. Se impune totuşi precizarea că din însăşi formularea textului art. 45 c. pr. civ., care constituie temeiul legal al participării procurorului în^ proces, se desprinde ideea că el are în proces o poziţie specifică, determinată de calitatea sa de organ însărcinat cu supravegherea respectării legii.
în privinţa condiţiilor cerute pentru a fi parte într-un proces civil nu există iarăşi unitate de vederi în literatura juridică.
Se vorbeşte uneori de necesitatea îndeplinirii a patru condiţii: capacitate procesuală, calitate, drept şi interes. în fine, există şi cazuri cînd se consideră că pentru a fi parte în proces trebuie îndeplinite numai două condiţii, şi anume: capacitate procesuală şi calitate procesuală.
Explicaţia acestei situaţii rezidă nu atît în faptul că legea nu precizează expres care sînt condiţiile necesare pentru a fi parte în proces, vorbind doar de capacitate procesuală, cît în aceea că, în pofida încercărilor făcute, nu se poate face o separare absolută între concepte ca acelea al dreptului subiectiv dedus judecăţii şi al dreptului la acţiune, şi nici între acesta din urmă şi cel de parte în proces, ele fiind, dacă nu suprapuse (ceea ce, evident, ar fi o exagerare), atunci într-o permanenţă interferenţă şi condiţionare reciprocă. Astfel, acţiunea civilă este, în ultimă analiză, un drept pe care societatea îl recunoaşte şi consacră pentru situaţia în care a fost contestat sau încălcat un drept substanţial, pentru a cărui ocrotire se oferă sprijin prin intermediul organelor de justiţie. Societatea nu are interesul de a conferi dreptul la acţiune atîta vreme cît prin el nu se realizează apărarea unor drepturi subiective legitime; numai că uneori se poate întîmpla ca cetăţeanul să creadă totuşi, în chip eronat, că un drept al său a fost contestat sau încălcat şi astfel acţiunea să se exercite, organul de justiţie constatînd însă, în cadrul procesului, că acţiunea nu este întemeiată, fie pentru că dreptul afirmat nici nu există, fie că el există dar nu a fost prejudiciat cu nimic. în atare situaţie deci, acţiunea s-a exercitat totuşi, numai că ea nu a fost primită, pentru că nu există nici o pricină care să reclame ocrotirea prin intermediul organelor de justiţie. De aici (dar şi pentru alte argumente) s-a ajuns la separarea dreptului la acţiune de dreptul material subiectiv, considerîndu-se că acţiunea se poate exercita şi fără existenţa lui, ea fiind deci un concept autonom, independent de acesta din urmă. Cel care a exercitat acţiunea în aceste condiţii a fost deci parte în proces, de unde concluzia că nici pentru a fi parte nu este nevoie de existenţa dreptului subiectiv, astfel că acesta este eliminat dintre condiţiile cerute pentru a avea calitate procesuală. Noţiunea de parte în proces este, aşadar, intim legată de acea de acţiune sau de drept la acţiune, căci pentru a exercita acţiunea, persoana în cauză trebuie să aibă calitatea de parte, aceasta — s-a spus — fiind premisa.
în ce ne priveşte, considerăm că pentru a fi parte în proces o persoană trebuie să îndeplinească două condiţii de necontestat: capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.
Desigur, nu 'stă în obiectivul nostru cercetarea amănunţită a condiţiilor pentru a fi parte în proces, dar dacă totuşi am făcut referirile de mai sus, aceasta ise datoreşte faptului că excepţiile de procedură în mod necesar vizează şi părţile din proces, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor impuse pentru a dobîndi o atare calitate. De altfel, aşa cum va rezulta din cele ce urmează, pentru a înţelege excepţia şi modul ei de funcţionare în ocurenţele procesuale, este necesară cunoaşterea acelor reguli pe care legea le cere a fi respectate în proces şi a căror încălcare formează tocmai obiectul excepţiilor de procedură.
întrucît părţile, odată ce dobîndesc această calitate în proces, îşi realizeaza prin intermediul actelor de procedură drepturile şi obligaţiile procesuale recunoscute de lege, ne vom opri pe scurt, în cele ce urmează, asupra acestora şi a modalităţilor lor de realizare.
Dreptul la apărare. Acest drept, dată fiind importanţa şi implicaţiile sale sociale este ridicat la rang de principiu constituţional, fiind consacrat prin art. 31 din Constituţie şi reluat de dispoziţiile Legii nr. 58 din 26 decembrie 1968, privitoare la organizarea judecătorească, care îi determină, prin art. 9, coordonatele procesuale. Desigur, aşa cum am arătat în primul capitol al acestei lucrări, apărarea este o noţiune căreia i se pot conferi mai multe accepţiuni, prin ea desemnîndu-se toate mijloacele juridice de ocrotire a unui drept sau interes recunoscut de lege, numai că din perspectiva care ne interesează aici, conţinutul ei trebuie circumscris cadrului mai restrîns al procesului civil.
în literatura juridica se vorbeşte de un sens material al dreptului la apărare în procesul civil, şi de altul formal. în sens material, prin apărare se desemnează toate mijloacele pe care părţile le au pentru susţinerea în proces, potrivit legii, a intereselor lor, cum sînt: dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului, dreptul de a formula cereri, dreptul de a propune probe, de a invoca excepţii, de a pune concluzii în cadrul dezbaterilor, de a exercita căile de atac etc.; în sens formal, înţelegîndu-se prin apărare, dreptul părţilor, recunoscut de lege, de a-şi angaja un apărător, adică o persoană calificată juridic care să le asigure realizarea în bune condiţii a intereselor lor legitime.
Determinarea exhaustivă a căilor şi mijloacelor, precum şi a garanţiilor procesuale pentru realizarea dreptului la apărare în procesul civil excede preocupărilor noastre, în cadrul acestei lucrări mărginindu-ne a sublinia doar că însăşi acţiunea civilă, cu toată suita ei de forme şi acte procesuale, este un mijloc de apărare, şi că excepţiile de jprocedură invocate de părţi pot fi privite şi ca mijloace de aparare în sensul asigurării respectului deplin al prevederilor procesuale care garantează realizarea drepturilor încălcate sau contestate. Modul în care se realizează dreptul la apărare a justiţiabililor este intim legat de însăşi structurile sociale şi exprimă valenţele democratice ale unei societăţi, în societatea noastră, acest principiu nu numai că este consacrat în Constituţie şi Legea de organizare judecătorească, dar există şi alte numeroase reglementări ilegale menite a-i asigura funcţionalitatea efectivă, dintre care amintim numai modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi accesibilitatea, pentru toţi cetăţenii, a organelor de justiţie, rolul activ al judecătorilor în proces, asigurarea unei asistenţe juridice calificate prin avocaţi, căile de atac reglementate de lege, şi nu în ultimul rînd, excepţiile pe care părţile le pot opune oricărei încercări de a fi restrînse în drepturile lor procesuale.
Dreptul de a participa la dezbateri. Acest drept al părţilor izvorăşte din dispoziţiile art. 85 c. pr. civ., care prevăd că: „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decît după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel", şi ale art. 107 c. pr. civ., carc-1 obligă pe judecător, sub sancţiunea nulităţii actelor de procedură, să amîne judecata ori de cîte ori partea lipseşte şi nu a fost citată, potrivit legii, la proces. Legiuitorul asigură deci încunoştiinţarea părţilor despre proces, astfel că acestea, dacă doresc — ele nefiind obligate — pot să ia parte la judecată. Această participare nu trebuie evident înţeleasă ca asistare la o activitate desfăşurată de altcineva, de către instanţa de judecată, ci ca o participare efectivă la însăşi realizarea actelor procesuale. De altfel, procesul civil nu este o activitate rezervată instanţelor judecătoreşti, ci este rezultatul activităţii conjugate a acesteia cu aceea a părţilor. Parţial, activitatea părţilor în proces se realizează în scris, însă procesul este guvernat de principii ca acela al oralităţii, contradictoriali-tăţii, publicităţii şi al dreptului la apărare, care presupun dezbaterea orală şi contradictorie, în public, a tuturor problemelor ce formează obiectul judecăţii, ceea ce reclamă prezenţa efectivă a părţilor în faţa instanţei. Numai prezenţa activă a părţilor în chiar miezul activităţii judiciare este în măsură să confere dimensiune reală principiilor enunţate mai sus şi să asigure posibilii tatea instanţei de judecată de a cunoaşte profund adevăratele raporturi juridice deduse judecăţii, astfel ca hotărîrea adoptată să aibă efectul reîntronării armoniei şi echilibrului în relaţiile dintre părţi şi al asigurării supremaţiei drepturilor recunoscute de lege în cadrul unei ordini de drept fundamentate pe echitate şi adevăr. în acest fel, părţile, ghidate în permanenţă de judecător, vor verifica modul de exerciţiu al drepturilor şi obligaţiilor lof reciproce, iar atunci cînd socot că acestea depăşesc sau se abat de la prescripţiile legale, vor cere, pe cale de excepţie, readucerea activităţii judiciare pe făgaşul ei normal.
Numai în cazuri rare, din motive de urgenţă, legea lasă la aprecierea instanţei citarea părţilor, ca în cazul asigurării dovezilor potrivit art. 236 al. ultim c. pr. civ., sau al ordonanţej preşedenţiale, potrivit art. 581 c. pr. civ., situaţii ce nu infirmă însă regula prezenţei efective a părţilor, care trebuie chemate expres şi în formele reglementate de lege, la dezbateri.
Dreptul părţilor de a cere recuzarea judecătorilor. Dreptul părţilor, consacrat în art. 27 c. pr. civ., ca atunci cînd sînt prezente împrejurările determinate limitativ de legiuitor, să poată cere îndepărtarea din completul de judecată a acelor judecători a căror obiectivitate ar putea suferi, este, incontestabil, una din garanţiile înfăptuirii justiţiei în lumina unor principii de dreptate, egalitate şi imparţialitate, trăsături imanente actului justiţiar în societatea noastră. Credinţa părţilor că judecata nu ar fi pe deplin obiectivă izvorăşte, aşa cum rezultă din prevederile art. 27 c. pr. civ., din situaţia specială a judecătorului, atunci cînd între acesta şi una din părţi există fie relaţii de rudenie sau afinitate, fie sentimente de vrăjmăşie sau ură, ori judecătorul are
vreun interes personal în ce priveşte soluţionarea cauzei, sau şi-a spus părerea anticipat.
Invocarea unor atare împrejurări se face de către partea interesată pe cale de excepţie, sau de însuşi judecătorul în cauză, pe calea abţinerii. Vom reveni asupra acestei probleme la capitolul ce tratează excepţiile privitoare la instanţa de judecată, motiv pentru care nu insistăm mai mult aici.
Dreptul reclamantului de a-şi întregi sau modifica cererea de chemare în judecată, de a renunţa la judecată sau la drept. Faţă de faptul că legea impune anumite elemente cererii de chemare în iudecată, atît pentru circumscrierea cît mai exactă a obiectului judecăţii, cît şi pentru a i se da pîrîtului posibilitatea de a cunoaşte pretenţiile reclamantului şi de a-şi formula apărarea pe care o crede de cuvinţă, la prima zi de înfăţişare, reclamantul are, potrivit art. 132 c. pr. civ., dreptul de a cere instanţei acordarea unui termen pentru a completa eventualele omisiuni ale cererii, dar şi pentru a o modifica dacă socoteşte necesar. în cazul în care s-a acordat un astfel de termen, instanţa este obligată să dispună şi comunicarea cererii modificate pîrîtului, în vederea depunerii întîmpinării.
Este de observat că o atare întregire sau modificare a cererii de chemare în judecată, reclamantul o poate face numai pînă la prima zi de înfăţişare, altfel pîrîtul, pe cale de excepţie, va putea invoca tardivitatea unei astfel de operaţii. Dacă pîrîtul este însă de acord, dat fiind caracterul dispozitiv al acestor prevederi legale, întregirea sau modificarea cererii se poate face şi la un termen ulterior primei zile de înfăţişare, dar numai în faţa primei instanţe.
Principiul disponibilităţii conferă părţilor dreptul de a deduce judecăţii un litigiu, sau, dimpotrivă, de a renunţa la concursul organelor de justiţie pentru soluţionarea lui. Deşi acest principiu este corolarul liberei manifestări de voinţă a titularilor de drepturi, renunţarea la judecată sau la însuşi dreptul pretins cunoaşte, odată procesul început, anumite îngrădiri prin formele reglementate de lege în acest sens.
Potrivit art. 246 al. 1 c. pr. civ., reclamantul poate renunţa oricînd la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Odată renunţarea făcută, instanţa de judecată are obligaţia de a lua act de ea printr-o încheiere care nu poate fi atacată cu recurs. Cum spuneam mai sus, renunţarea reclamantului la judecată nu poate fi făcută oricum şi nici nelimitat în timp, căci potrivit art. 246 al. 4 c. pr. civ., dacă s-a intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu poate fi făcută unilateral, ci numai cu acordul pîrîtului. Dacă această prevedere nu este respectată, pîrîtul poate invoca neregularitatea pe cale de excepţie procesuală. De asemenea, dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, pîrîtul poate să ceară, potrivit art. 246 al. 3 c. pr. civ., obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 247 c. pr. civ., reclamantul poate renunţa nu numai la judecată, ci şi la însuşi dreptul pretins. Renunţarea la drept poate avea loc, spre deosebire de renunţarea la judecată, în orice fază a procesului şi chiar în faţa instanţei de recurs, fără acordul pîrîtului (art. 247 al. 2 c. pr. civ.). Instanţa de judecată, în acest caz, pronunţă o hotărîre prin care respinge cererea în fond, hotărînd în acelaşi timp asupra cheltuielilor. Renunţarea se poate face fie oral, în şedinţă publică, fie printr-un înscris autentic (art. 247 al. 3 c. pr. civ, iar actul juridic în sine, date fiind implicaţiile sale pentru părţile din proces şi pentru societate în general, intră sub controlul instanţei de judecată, astfel ca el să nu contravină legii, intereselor părţi'or sau ale unor terţe persoane, şi nici regulilor de convieţuire socială.
în literatura juridică s-a opinat că atît în cazul renunţării la judecată, cît şi în acela al renunţării la drept, se impune, chiar dacă codul de procedură civilă nu consacră o atare soluţie, închiderea dosarului. în cazul renunţării la însuşi dreptul pretins, efectul produs este acela al stingerii procesului civil, astfel că şi în acest caz s-ar impune aceeaşi soluţie, a închiderii dosarului.
în ce ne priveşte nu împărtăşim o atare opinie, căci în cazul renunţării la judecată, de vreme ce reclamantul nu mai solicită concursul organelor de justiţie, instanţa n-are decît să constate acest fapt, aşa cum şi prevede legea, prin consacrarea obligaţiei instanţei de a da încheiere de constatare a renunţării, ea nefiind îndreptăţită să dea vreo soluţie în acest caz. în cazul renunţării la drept, este adevărat că instanţa nu mai intră în dezbaterea fondului acestuia, dar prin renunţare la drept acesta se stinge, şi pe cale de consecinţă acţiunea se respinge în fond, o nouă acţiune urmînd a fi respinsă, evident, pentru autoritate de lucru judecat. A accepta teza pe care o discutăm înseamnă a complica inutil lucrurile, căci aşa cum s-a argumentat în susţinerea acelei opinii, o nouă acţiune cu privire la acelaşi drept ar trebui respinsă, nu pentru autoritate de lucru judecat, ci pentru inexistenţa dreptului, împrejurare pe care a constatat-o abia cea de-a doua instanţă sesizată; or, cum am mai arătat, acest lucru îl constată, cum este si firesc, cu autoritate de lucru judecat, nrima instanţă, cea de-a doua urmînd să respingă de plano o nouă acţiune, fără alte verificări.
Dreptul pîrîtului de a depune întîmpinare şi cerere recon-venţională. Odată formulată cererea de chemare în judecată de către reclamant, pîrîtul, exercitîndu-şi dreptul la apărare, poate, potrivit art. 115—118 c. pr. civ., să depună întîmpinare prin care să arate: excepţiile de procedură pe care le invocă faţă de cererea reclamantului; răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată; dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere; semnătura.
Socotim întîmpinarea ca unul din actele procesuale cele mai importante în determinarea coordonatelor exacte ale procesului, mai ales că pîrîtul, tocmai prin intermediul ei, poate invoca excepţiile de procedură referitoare la acele acte procesuale care s-au îndeplinit pînă în acel moment, contribuind astfel la aşezarea activităţii procesuale în făgaşul ei firesc.
în acmalul sistem, întîmpinarea nefiind obligatorie, în cazul în care pîrîtul nu o depune, el va putea să-şi exprime poziţia sa faţă de cererea reclamantului, arătînd şi mijloacele sale de apărare, oral la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 118 c. pr. civ.
Articolul 119 c. pr. civ. îi conferă pîrîtului dreptul ca atunci cînd are pretenţii proprii faţă de reclamantul care l-a chemat în
judecată să le formuleze prin cererea reconvenţională. Această cerere este o veritabilă acţiune.
Dreptul părţilor de a folosi limba maternă în justiţie. Ca un reflex pe planul activităţii judiciare a rezolvării ştiinţifice a problemei naţionale de către partidul şi statul nostru, Constituţia consacră, în art. 109, dreptul ca justiţiabilii, în localităţile cu populaţie de altă naţionalitate decît cea română, să folosească în proces limba maternă. De asemenea părţile care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul au dreptul de a lua cunoştinţă, prin traducător, de lucrările de la dosar, precum şi de a pune concluzii în limba maternă. Acest principiu constituţional este reluat prin art. 8 din Legea nr. 58/1968, privitoare la organizarea judecătorească, şi prin art. 142 c. pr. civ.
Nerespectarea acestui drept în cursul procesului poate fi invocată pe cale de excepţie, căci hotărîrea. precum şi alte acte procesuale aduse la îndeplinire în acest mod sînt lovite de nulitate absolută, aceste dispoziţii vizînd principii de o însemnă-
tate deosebită pentru dreptul procesual civil, ca acela a egalităţii cetăţenilor în faţa legii, al dreptului la apărare şi al contra-dictorialitătii.
Dreptul părţilor de a stinge procesul prin tranzacţie. Dacă cei care consideră că li s-a încălcat un drept au latitudinea de a se adresa sau nu organelor de justiţie, tot astfel, în virtutea principiului disponibilităţii, prin acordul de voinţă al părţilor, procesul se poate stinge, instanţa avînd ob'igaţia, în acest caz, potrivit art. 271 c. pr. civ., să consfinţească prin hotărîrea sa tranzacţia părţilor. Tranzacţia trebuie înfăţişată în scris, şi ea va alcătui dispozitivul hotărîrii; dar la judecătorii, potrivit art. 272 al. 2 c. pr. civ., părţile îşi pot înfăţişa învoiala şi verbal, şi aceasta va fi consemnată într-un proces verbal.
Hotărîrea de expedient nu poate fi atacată cu recurs (art. 273 c. pr. civ.), legiuitorul făcînd aici aplicarea principiului înscris în art. 969 c. civ., potrivit căruia convenţiile legal încheiate au puterea de lege între părţile contractante. Convenţia poate însă fi totuşi atacată de părţi direct prin acţiune în anulare, în cazul în care se invocă un viciu care atrage după sine o astfel de sancţiune.
Instanţele judecătoreşti, aşa cum Tribunalul Suprem a decis prin decizia de îndrumare nr. 12/1958. au dreptul de a exercita un control cu privire la convenţiile încheiate de părţi, astfel încît acestea să nu fie încheiate cu încălcarea legii sau a regulilor de convieţuire socială, situaţie în care vor putea refuza primirea unor atare convenţii.
Desigur, în cazul acestei proceduri, cîmpul de folosire a excepţiilor de procedură este mai îngust; cu toate acestea, pot apare situaţii în care părţile, chiar atunci cînd au încheiat o astfel de tranzacţie, sînt îndreptăţite să invoce excepţii de procedură. Astfel, în cazul încălcării normelor legale privind competenţa sau compunerea completului de judecată etc., astfel de neregularităţi pot fi înlăturate pe cale de excepţie, înaintea consfinţirii prin hotărîre a convenţiei părţilor.
în cursul procesului, părţilor le revin însă şi obligaţii strîns legate de exerciţiul drepturilor lor. Nu ne putem opri aici asupra tuturor obligaţiilor ce le revin părţilor, referindu-ne în cele ce urmează doar la o obligaţie de ordin general, care, dacă este îndeplinită, se răsfrînge pozitiv asupra întregului mers al procesului civil, şi anume obligaţia părţilor de a exercita cu bună-credinţă drepturile procesuale. Abuzul de drept procesual.
Drepturile procesuale recunoscute părţilor participante la proces au menirea ca prin exerciţiul lor, conjugat cu activitatea instanţei de judecată, să realizeze finalitatea oricărui proces civil, ce constă în desluşirea cît mai e actă a raporturilor juridice litigioase si în restabilirea drepturilor încălcate. Exerciţiul acestor drepturi trebuie să răspundă deci acestui scop general, precum fiecare act de procedură, ca o concretizare a drepturilor părţilor litigante, are un scop imediat, care, la rîndul său, se integrează şi răspunde scopului general al procesului, de a asigura respectarea drepturilor subiective încălcate. Articolul 723 c. pr. civ. prevede în acest sens că: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege“. Exercitarea în alte condiţii a drepturilor procesuale constituie abuz de drept.
Problema abuzului de drept procesual ne interesează dintr-un îndoit punct de vedere. Mai întîi, pentru că exercitarea abuzivă a unui drept de către o parte poate fi semnalată pe cale de excepţie, şi apoi pentru că însăşi excepţiile de procedură, în exerciţiul lor, pot fi deturnate de la scopul conferit de legiuitor sau folosite cu rea-credinţă, constituind astfel, ele însele, un abuz de drept procesual. Se întîmplă aceasta atunci cînd pîrîtul, în dorinţa de a temporiza condamnarea sa pentru încălcarea dreptului reclamantului, invocă cu rea-credinţă tot felul de excepţii de procedură, care au cel mai adesea un efect dilatoriu, canalizînd eforturile instanţei către aspecte lăturalnice, neesenţiale, spre a o face să scape din vedere obiectivul principal al judecăţii sau cel puţin să întîrzie limpezirea lucruri’or şi adoptarea unei hota-rîri. în acest mod, excepţiile de procedură, din mijloace de asigurare a exercitării potrivit legii a drepturilor procesuale, se transformă în mijloace de obstrucţie a activităţii procesuale fireşti. Procedura noastră civilă, care în spiritul ei este străină oricărui formalism steril, trebuie, evident, ferită de astfel de situaţii. Această misiune revine în principal judecătorilor, care de la caz la caz, trebuie să sesizeze cînd anume o parte trece din exerciţiul legitim al unui drept la exercitarea abuzivă a acestuia, dar şi părţilor participante, care au şi ele datoria şi interesul de a
păzi exercitarea tuturor drepturilor numai în scopul lor recunoscut de lege şi cu bună-credinţă.
în literatura noastră juridică, orice abuz de drept presupune în mod necesar atît un element obiectiv, cît şi unul subiectiv. Atunci cînd ne referim la deturnarea dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut — modalitatea obiectivă de realizare a abuzului de drept —, nu putem ignora că această deturnare nu este altceva decît obiectivarea unei anumite atitudini subiective, fie sub forma culpei grave echivalentă dolului, fie sub forma intenţiei, cum la rîndul său, reaua-credinţă, considerată ca modalitate subiectivă a abuzului de drept, se va concretiza într-o anume abatere a exerciţiului dreptului de la finalitatea socialmente recunoscută. Elementul subiectiv şi cel obiectiv sînt numai două laturi necesare ale aceluiaşi fenomen, care le implică deopotrivă. Desigur, intensitatea relei-credinţe şi varietatea formelor ei de manifestare în procesul civil fac aproape imposibilă o aproximare în acest sens, legiuitorul însuşi oprindu-.se doar la cîteva cazuri. Rămîne, cum am spus, sarcina determinării în ocurenţă a existenţei abuzului şi a aplicării sancţiunilor ce se impun.
Contrar unei concepţii mai vechi, potrivit căreia actul abuziv nu ar fi decît un act adus la îndeplinire fără drept, şi că, deci, sintagma abuz de drept ar fi un non sens, de vreme ce dreptul
încetează acolo unde începe abuzul.
întrebarea care trebuie pusă, aflîndu-ne în domeniul dreptului procesual civil, este următoarea: care drept trebuie să existe, dreptul^ subiectiv material sau dreptul procesual, cîtă vreme împărtăşim concepţia potrivit căreia dreptul la acţiune (înţele-gînd prin acţiune întreaga suită de acte şi forme procesuale) este relativ autonom şi distinct de dreptul material? în ce ne priveşte, de vreme ce oricine se poate adresa justiţiei, chiar fără existenţa dreptului subiectiv material, iar abuzul de drept procesual îl circumscriem exerciţiului acţiunii, conchidem că abuzul de drept procesual este posibil şi în lipsa dreptului material. Mergînd mai departe şi presupunînd că nu a existat dreptul pretins de reclamant, acţiunea fiind respinsă în fond tocmai pentru aceasta, iar reclamantul se dovedeşte a fi fost perfect conştient de lipsa de suport a acţiunii sale, fiind deci de rea-credinţă, am putea oare afirma că el nu a săvîrşit un abuz de drept? Credem că, dimpotrivă, este forma cea mai gravă a abuzului de drept. Conceptul de abuz de drept acoperă însă şi de astă dată o realitate, căci este vorba de abuzul de drept procesual; dreptul la acţiune în sens procesual sau dreptul de a se adresa justiţiei a existat, numai că el a fost exercitat cu rea-credinţă, abuziv. în consecinţă, pentru existenţa abuzului de drept procesual trebuie să existe dreptul la acţiune în sens procesual, iar exerciţiul acesteia să aibă loc cu rea-credinţă sau în alt scop decît cel recunoscut de '
Codul de procedură civilă reglementează numai cîteva cazuri concrete de ererciţiu abuziv al drepturilor procesual civile, pre-văzînd, pe lîngă despăgubirile pe care le datorează partea vinovată, şi sancţiunea amenzii. Astfel, sînt considerate ca fiind exercitate prin abuz de drept: formularea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare (art. 35 c. pr. civ.); formularea cu rea-credinţă a cererii de strămutare (art. 39 c. pr. civ.); citarea cu rea-credinţă prin publicitate a unei părţi (art. 95 c. pr. al. 5); pricinuirea cu rea-credinţă a amînării judecăţii (art. 154 al. 1 c. pr. civ.); verificarea de scripte ceruta chiar de partea care a scris acel
înscris (art. 185 c. pr. civ.); introducerea cu vădită rea-credinţă a contestaţiei la executare (art. 405 c. pr. civ.).
Abuzul de drept procesual poate apare însă, practic, în cele mai diverse împrejurări, începînd cu introducerea cererii de chemare în judecată, cererea de înfiinţare a măsurilor asigurătorii, exercitarea dreptului la apărare, în caz de desistare, achiesare sau tranzacţi: în exercitarea căilor de atac etc., astfel că ne raliem părerii exprimate în literatura juridică că de lege ferenda ar fi necesar să se prevadă sancţiunea amenzii şi pentru alte cazuri de abuz procesual decît cele reglementate expres, mai ales că altfel exerciţiul abuziv al unor drepturi procesuale nu se deosebeşte sub aspectul sancţiunilor de exerciţiul normal al acţiunii respinse ca neîntemeiată.
Simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată, a unei cereri de recurs, de revizuire, sau a unei contestaţii la executare, ca fiind nefondate, nu ne poate duce, ipso facto, la concluzia că s-a săvîrşit un abuz de drept, căci partea a putut fi de bună-credinţă, crezînd că cererea sa este îndreptăţită, astfel că a căutat să obţină prin mijloacele puse la îndemînă de lege concursul organelor de justiţie. Pentru existenţa abuzului de drept este necesară reaua-credinţă, adică deplina conştiinţă a părţii că nu este îndreptăţită să efectueze actul respectiv, şi în pofida acestui fapt să uzeze de el cu scopul de a vătăma interesele celeilalte părţi. Ne vom afla de asemenea în prezenţa abuzului şi în cazul culpei grave, echivalente cu dolul, pentru aceasta fiind necesară o eroare grosieră, eroarea simplă nefiind suficientă.
Pe plan procesual, exercitarea abuzivă a unor drepturi se concretizează prin acte juridice procesuale, astfel că întrebarea care se pune este; care va fi soarta unui act procesual ce se constată a fi rezultatul exercitării abuzive a unui drept? în ce ne priveşte, considerăm că un astfel de act procesual va fi lipsit de efectele juridice pe care în mod normal el le-ar produce, aceasta fiind sancţiunea de ordin general ce intervine în cazul săvîrşirii abuzului de drept procesual. Desigur, soluţia pe care instanţa de judecată urmează să o adopte către acest sfîrşit depinde de natura actului, de faza procesuală în care el a fost săvîrşit etc. Caracterul abuziv al actului va trebui constatat de instanţa de judecată fie din oficiu, fie la sesizarea pe cale de excepţie a părţilor din proces; pînă la declararea lui ca fiind
abuziv, actul de procedura, la fel ca cel lovit de nulitate, îşi va produce toate efectele, căci sub aspectul condiţiilor şi limitelor exterioare, el se prezintă aidoma unui act valabil. Spre deosebire de actul nul sau de cel anulabil, lipsirea actului abuziv de eficienţă juridică nu se realizează printr-o măsură unică, de aplicare generală, ci în funcţie de împrejurările concrete în care el a fost adus la îndeplinire. Uneori, legea însăşi prevede (art. 158 al. 4 c. pr. civ.) această cale, ca bunăoară în cazul în care partea a cărei excepţie de necompetenţă a fost admisă declară ea însăşi recurs împotriva hotărîrii decimatorii; dosarul se va trimite totuşi instanţei competente, căci, evident, calea de atac a recursului este abuziv exercitată. De cele mai multe ori însă, soluţia se impune pe baza principiilor desprinse din reglementările în vigoare, care însă nu se referă expres la aceasta. De pildă, o cerere în vederea efectuării unui act de procedură, va fi respinsă de instanţă, dacă se constată că e abuzivă, refuzîndu-se deci efectuarea actului, cum tot astfel se vor respinge cererea de chemare în judecată, cererea de recurs, de recuzare, de strămutare etc., dacă se constată a fi abuzive.
Alături de lipsirea de eficienţă a actului abuziv aşa cum rezultă din prevederile art. 723 al. 2 c. pr. civ., partea care exercită în mod abuziv un drept va fi obligată să-l despăgubească pe acela căruia, prin aceasta, i-a cauzat o pagubă; în unele cazuri, legea prevede şi aplicarea unei amenzi (art. 35, 40 al. 5, 90 al. 5, 185, 405, c. pr. civ.).
Considerăm, în concluzie, că legiuitorul va trebui să aducă într-o viitoare legiferare, îmbunătăţiri reglementării abuzului de drept procesual, pentru a se asigura mijloacele de tehnică procesuală care să stăvilească orice încercare de exerciţiu abuziv al n drepturilor procesuale.
