Clasificarea excepțiilor de procedură
| Comentarii |
|
a) Una dintre cele mai importante clasificări este aceea care distinge excepţii de procedură (sau, mai bine spus, excepţii de procedură propriu-zise) şi excepţii de fond. Această clasificare se face pornindu-se de la art. 137 c. pr. civ., potrivit căruia: „Instanţa se va pronunţa mai întîi asupra excepţiilor de procedură precum şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Sînt considerate excepţii de procedură propriu-zise cele care privesc neregularitatea unor acte de procedură, ca necompetenţa, lipsa capacităţii de exerciţiu sau a dovezii calităţii de reprezentant, litispendenţa, conexitatea; efectuarea tardivă a unor acte de procedură ca propunerea probelor, exercitarea unor căi de atac; citarea neregulată a unei părţi etc.
Excepţii de fond sînt considerate acelea care, fără să pună în discuţie fondul cauzei, dacă sînt admise, fac de prisos cercetarea în fond a pretenţiilor formulate de reclamant, instanţa fiind obligată să respingă de plano acţiunea.
în legătura cu această din urmă categorie nu există unitate de vederi în literatura noastră juridică, uneori nefăcîndu-se nici distincţia necesară între apărările de fond sau apărările propriu-zise şi excepţiile de fond. Astfel, în literatura juridică mai veche. Astfel^ j)Iata, compensaţia legală, tranzacţia sînt amintite atît ca apărări de fond cît şi ca
excepţii. Alţi autori, deşi consideră că invocarea plăţii datoriei este o apărare de fond, după ce arată că în literatura juridică franceză s-a afirmat că perscripţia, autoritatea lucrului judecat, lipsa de calitate a părţii ar trebui considerate, dată fiind legătura lor strînsă cu raportul juridic litigios, apărări de fond sau apărări propriu-zise, precizează: „Cu tot caracterul lor (excepţiile de fond, subl. ns.) de apărări de fond, ele trebuie considerate în dreptul nostru procesual civil, aşa cum le tratează şi codul, ca excepţii, întrucît ele nu pun în discuţie fondul dreptului şi pot fi valorificate mai înainte de a dezbate acest fond, admiterea lor făcînd de altfel inutilă cercetarea în fond a cauzei". în consecinţă, potrivit acestei opinii, prescripţia, autoritatea lucrului judecat, lipsa de calitate a părţii etc., au caracterul unor apărări de fond, însă datorită modului lor de invocare în proces trebuie considerate excepţii de fond, aşa cum le consideră şi Codul de procedură civila.
în ce ne priveşte, în doctrină situaţia prezentîndu-se aşa cum am arătat, considerăm că se impun anumite clarificări.
Este adevărat că art. 137 c. pr. civ. vorbeşte de excepţii de procedură (mai exact, excepţii de procedură propriu-zise) şi în acelaşi timp -de excepţii de fond, dar textul nu face nicidecum vreo enumerare, nici măcar exemplificativă, a acelor împrejurări care ar trebui considerate excepţii de procedură propriu-zise şi, deosebit de acestea, excepţii de fond. Că excepţiile de fond sînt anumite împrejurări deosebite de apărările de fond rezultă tot din acelaşi text, care specifică că atît excepţiile de procedură cît şi cele de fond trebuie soluţionate, de regulă, înainte de cercetarea în fond a pricinii. Numai prin interpretarea acestui text a precizat doctrina care anume ar putea fi acele împrejurări care, distincte fiind de excepţiile de procedură propriu-zise, nu sînt totuşi apărări de fond, ci excepţii. Sfera lor variază de la autor la autor. Unii amintesc autoritatea lucrului judecat, tranzacţia, compensaţia legală. în fine, în literatura juridică mai vecne se mai consemnează: novaţiunea, achiesarea, exceptio non adimpleti contractus, retractul litigios, beneficiul discuţiunii bunurilor potrivit art. 1794 c. civ., diviziunea creanţei
acordată fidejusorului de art. 1667 c. civ., invocarea dreptului de retenţie în cazurile admise de lege, nulitatea titlului invocat de reclamant etc.
Este de asemenea adevărat că, prin unele caracteristici, excepţiile de fond au puncte comune cu apărările de fond, putînd fi invocate oricîad în cursul procesului, iar hotărîrea dată pe baza lor avînd autoritate de lucru judecat. Fiaalitatea şi trăsăturile lor esenţiale impun î»să o mai precisă delimitare a lor.
Fideli totuşi acestei clasificări a excepţiilor, în excepţii de procedură propriu-zise şi excepţii de fond, noi considerăm că în această din urmă categorie pot fi incluse numai prescripţia, autoritatea lucrului judecat şi lipsa de calitate a părţii; toate celelalte (tranzacţia, compensaţia legală, plata, nulitatea titlului, novaţiunea, exceptio non adimpleti contractus, achiesarea, re-tractul litigios etc.) nu sînt excepţii de procedură, ci apărări de fond, legislaţia noastră civilă numindu-le doar astfel întrucît sînt invocate incidental într-un proces început, în mod asemănător cu excepţiile de procedură.
în adevăr, prescripţia, autoritatea lucrului judecat şi lipsa calităţii de parte în proces, deşi primele două sînt tratate în prezent tn legislaţia civilă materială (autorităţii lucrului judecat fiindu-i determinat prin art. 166 c. pr. civ. numai termenul în care poate fi invocată, cu toate că de multă vreme s-a semnalat că locul firesc al întregii materii a mijloacelor de probă este în codul de procedură civilă şi nu în cel civil), vizează dreptul la acţiune, iar cînd sînt admise de către instanţă, duc la paralizarea acţiunii, astfel că procesul ia sfîrşit fără a se mai cerceta fondul dreptului. Ele deci nu se referă la dreptul subiectiv material invocat de către reclamant ca temei al acţiunii sale, ci numai la mijlocul procedural pus la îndemînă de lege pentru ocrotirea unui astfel de drept, şi anume dreptul la acţiune.
Nu aceeaşi este situaţia cu celelalte împrejurări amintite de noi mai sus, întrucît ele se referă la fondul procesului, prin intermediul lor tranşîndu-se, într-un fel sau altul, însuşi dreptul material subiectiv dedus judecăţii. Ele deci nu se referă la partea formală a procesului, la regulile de procedură după care acesta trebuie să se desfăşoare; doar invocarea lor în cursul unui proces început se face în mod asemănător cu invocarea excepţiilor de procedură, de unde, credem noi, izvorăşte şi această tendinţă a autorilor de a le include în categoria excepţiilor de fond.
Desigur, într-o viitoare legiferare va trebui să se facă o mai bună sistematizare a acestei materii şi să se realizeze o optimă corelare între legislaţia civilă şi cea procesual-civilă m acest sens.
b) O altă clasificare a excepţiilor de procedură se poate face folosind criteriul scopului pe care partea îl urmăreşte şi al efectului imediat pe care-1 produc, în funcţie de care se pot distinge: excepţii dilatorii, excepţii peremptorii sau dirimante şi excepţii decimatorii.
Excepţiile dilatorii urmăresc şi produc ca efect imediat, dacă sînt admise de instanţă, întîrzierea judecăţii cauzei. Exemple: excepţia de neregulată citare (art. 89 al. 2 c. pr. civ.), neres-pectarea termenului prevăzut de art. 114 c. pr. civ. pentru depunerea întîmpinării etc.
Excepţiile peremptorii sau dirimante duc la respingerea sau anularea acţiunii, facînd imposibilă continuarea pe mai departe a judecăţii. Intră în această categorie excepţia de nulitate a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 133 c. pr. civ., pentru lipsa numelui, a obiectului sau a semnăturii; excepţia lipsei de calitate procesuală, prescripţia şi autoritatea lucrului judecat etc.
Excepţiile declinatorii sînt cele prin care partea care le invocă urmăreşte trimiterea dosarului spre judecare unei alte instanţe. Asemenea efect au: excepţia de necompetenţă, litispendenţa şi conexitatea.
Unii autori includ în categoria excepţiilor dilatorii şi excepţiile declinatorii, arătînd că în cele din urmă şi excepţiile declinatorii produc acelaşi efect al amîaării judecăţii cauzei, deci un efect dilatoriu.
Nu împărtăşim acest punct de vedere, finalitatea excepţiilor declinatorii fiind deosebită de aceea a excepţiilor dilatorii. Este adevărat că în ultimă analiză toate excepţiile, de orice natură ar fi, pot produce două rezultate: fie întîrzierea soluţionării pricinii prin amînarea judecăţii la un alt termen, fie anihilarea în totalitate a acţiunii punînd capăt procesului. Din această perspectivă, desigur că în afara excepţiilor de fond, toate celelalte au un efect dilatoriu mai mult sau mai puţin pronunţat. Cu toate acestea, dacă analizăm aceste două categorii de excepţii şi din punctul de vedere al scopului urmărit de parte — pe care noi l-am alăturat efectului imediat produs, căci cele două criterii nu pot fi separate, partea urmărind un scop cînd invocă excep
ţia, iar dacă aceasta a fost admisă se produce efectul —, vedem că în cazul excepţiilor dilatorii scopul urmărit este numai amî-narea judecăţii la un alt termen, dar în faţa aceleiaşi instanţe, pe cînd in cazul excepţiilor declinatorii se urmăreşte în principal trimiterea dosarului pentru a fi judecat de către instanţa competentă. Faptul că prin aceasta se produce implicit şi o amînare a judecăţii este numai un efect secundar. De aceea, considerăm şi noi, alături de alţi autori, că făcînd o clasificare a excepţiilor de procedură după scopul urmărit de parte şi efectul imediat, trebuie să distingem excepţiile declinării de cele dilatorii.
c) O a treia clasificare se poate face după caracterul imperativ sau dispozitiv al normei cu privire la care se referă excepţia. Se disting potrivit acestui criteriu, excepţii absolute şi excepţii relative.
Excepţiile absolute sînt cele prin care se invocă încălcarea unor norme cu caracter imperativ. Ele pot fi ridicate de către oricare din părţile din proces, de procuror, dacă participă la proces, şi de către instanţa de judecată din oficiu, în orice fază a procesului. Părţile nu pot renunţa la invocarea acestor excepţii. Sînt considerate excepţii absolute: autoritatea lucrului judecat, lipsa capacităţii de exerciţiu, prescrigţia, necompetenţa generală materială sau teritorială excepţionala (art. 13—16 c. pr. civ.).
Excepţiile relative sînt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de natură dispozitiva. Ele pot fi invocate numai de partea interesată şi numai prin întîmpinare sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare, ori în cursul judecăţii, de îndată ce s-a produs neregularitatea invocată. Instanţa, neputîndu-le invoca din oficiu, în baza rolului său activ poate însă să atragă atenţia părţii interesate cu privire la dreptul pe care-I are de a invoca excepţia. In fine, excepţiile relative pot fi acoperite prin voinţa părţii în drept a le ridica, fie expres, fie tacit.
S-a mai propus împărţirea excepţiilor în excepţii personale şi excepţii reale, pornindu-se de Ia faptul că unele texte ale Codului civil (art. 1047, 1653, 1681) vorbesc de excepţii personale; se considera că intră în această categorie cele care pot fi invocate numai de anumite persoane, pentru considerente subiective, speciale, proprii, iar celelalte, care pot fi invocate independent de persoana în cauză, ar fi excepţii rale.
Evident, această clasificare se referă la excepţiile de drept civil material. în ce priveşte excepţiile de procedură, considerăm că împărţirea lor în excepţii absolute şi relative, care rezolvă şi problema persoanelor ce au dreptul să le ridice, este suficientă din acest punct de vedere.
în fine, mai amintim că doctrina şi mai ales practica judecătorească mai veche foloseau noţiunile de „fine de nepri-mire“ şi „fine de ne-valoare“ pentru a desemna uneori excepţiile privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Această împărţire s-a preluat din doctrina franceză, unde prin „fins de non-valoir“ se desemnau excepţiile privitoare la exerciţiul acţiunii şi în special lipsa de calitate, prin „fins de non-proceder" excepţiile întemeiate pe necompetenţa instanţelor, litispendenţă şi conexitate, iar prin „fins de non-recevoir“ cele bazate pe prescripţie, autoritate de lucru judecat etc.
Această împărţire nu concordă cu sistemul nostru procesual, astfel că am amintit-o numai cu titlul de menţiune de ordin istoric.
