Condițiile de invocare a excepțiilor de procedură
| Comentarii |
|
condițiile de invocare a excepțiilor de procedură, declanşarea procesului civil are loc prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată, al cărei conţinut este riguros reglementat de către legiuitor (art. 112 c. pr. civ.). Pîrîtul, luînd act de pretenţiile pe care reclamantul le are împotriva sa, poate să manifeste în proces diferite atitudini, de la totala pasivitate, concretizată în neprezen tarea sa în nici un fel în proces, pînă la atitudinea activă de apărare împotriva pretenţiilor reclamantului, sau chiar de invocare a unor pretenţii proprii faţă de acesta. Desigur, nu putem aici detalia întreaga gamă a comportamentului procesual al pîrîtului; arătăm doar că el are dreptul să se apere, combătînd susţinerile reclamantului prin întîmpinare scrisă, al cărei conţinut este reglementat de art. 115 c. pr. civ. întîmpinarea este deci actul procesual prin care pîrîtul răspunde în scris pretenţiilor formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, arătînd totodată apărările sale. Prin instituirea actului procesual al întîmpinării s-a căutat să se răspundă la numeroase cerinţe teoretice şi practice izvorîte din necesitatea unei cît mai bune administrări a justiţiei. In sistemul actual al Codului de procedură civilă, întîmpinarea nu este obligatorie, art. 118 c. pr. civ., aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 52/1969, prevăzînd in terminis că: „Depunerea întîmpinării nu este obligatorie. în cazul în care nu s-a depus întîmpinare, preşedintele îi va pune în vedere pîrîtului, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă".
Din perspectiva problematicii pe care o abordăm aici, acest act procesual de mare importanţă pentru buna organizare a desfăşurării procesului civil ne interesează în mod deosebit, consi-derînd că într-o viitoare legiferare instituirea obligativităţii sale ar fi de mare folos, dacă nu în toate cazurile, cel puţin ca o facultate acordată instanţei ca în procesele mai complicate să-l poată obliga pe pîrît la depunerea întîmpinării. Argumentăm această propunere în cele ce urmează, precizînd că importanţa întîmpinării pentru procesul civil a fost subliniată cu consecvenţă în literatura noastră juridică.
Aflat în faza incipientă de legare a procesului, reclamantul care susţine că i s-a încălcat un drept, solicitînd pentru aceasta concursul organelor de justiţie, are obligaţia de a-şi formula pretenţiile sale în scris, precizînd si dovezile de care înţelege să se folosească. Pentru asigurarea echilibrului procesual şi a egalităţii părţilor din proces, se impune, după părerea noastră, ca şi pîrîtul, odată chemat în judecată, să fie obligat să-şi precizeze poziţia sa tot în scris, mai ales atunci cînd neagă pretentiile reclamantului, şi să arate care sînt apărările şi dovezile sale. Numai în acest mod, credem noi, s-ar face cu consecvenţă aplicarea principiilor de egalitate deplină a părţilor din proces şi de asigurare a echilibrului şi simetriei procesuale, atribute indispensabile unei justiţii obiective. Nu se poate, credem, obiecta că pînă la dovada pe care o va face reclamantul, pîrîtul — beneficiind de prezumţia că nu datorează nimic — nu are faţă de acesta nici o obligaţie. Este un mod nejustificat de a transpune un principiu aplicabil dreptului probator (omis probandi in-cumbit actori), apropiat de altfel de principiul nevinovăţiei din dreptul procesual penal (nemo presumitur malus nisi probetur), la materia întîmpinării. De vreme ce reclamantul care, aşa cum practica judecătorească dovedeşte, este silit cel mai adesea de însăsi comportarea pîrîtului să recurgă la proces, are obligaţia de a formula în condiţii strict reglementate pretenţiile sale, este nefiresc ca pîrîtul să nu fie obligat să-şi precizeze în scris apărările sale. O atare obligaţie nu trebuie considerată ca izvorînd din raportul juridic de drept material dedus judecării, în sensul
că ar acredita ideea de recunoaştere de către pîrît a drepturilor reclamantului, izvorul ei fiind de natură procesuală, în sensul că oricine e acţionat în justiţie are obligaţia de a răspunde pretenţiilor reclamantului, nu pentru că acesta are un drept împotriva sa, ci în vederea asigurării bunei desfăşurări a activităţii instanţelor judecătoreşti, care, prin proces, sînt chemate a statua dacă reclamantul sau pîrîtul au avut sau nu poziţia cerută de prevederile legale şi regulile de convieţuire socială în raportul de drept substanţial dedus judecăţii. Dacă legea asigură oricui dreptul de a se apăra în justiţie, nu credem că obligativitatea în-tîmpinării, ca o reflectare a organizării în cît mai bune condiţii a desfăşurării procesului, ar constitui un exces formalist, mai ales că apărarea fiind garantată, este de principiu că nu se poate desfăşura oricum, ci potrivit unor reguli procesuale în măsură sa conducă întreaga activitate procesuală la atingerea scopului său final, acela de a restabili raporturile juridice dintre părţi în lumina prevederilor legale şi a principiilor de echitate socialistă. în această ordine de idei, întîmpinarea nu trebuie înţeleasă ca fiind doar un mijloc de apărare de care pîrîtul poate să facă uz sau nu, deoarece depunerea ei vizează un interes mai general, dînd posibilitatea instanţei de judecată să facă o primă determinare, o circumscriere cît mai exactă a cadrului litigiului, precum şi de aproximare a măsurilor ce trebuie luate pentru elucidarea tuturor aspectelor raportului iuridic supus judecăţii.
Instituirea obligativităţii întîmpinării ar răspunde în mai mare măsură principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, din care izvorăşte şi obligaţia părţilor de a declara adevărul în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi obligaţia acesteia din urmă de a le da tot concursul pentru rezolvarea grabnică a litigiului, căci starea de litigiu este o stare anormală, astfel că rezolvarea ei cît mai grabnică se impune din multiple raţiuni. în acest fel, disputa din litigiu devine deschisă şi loială, preîntîmpinîndu-se manevrele şicanatorii ale pîrîtului. care, aşa cum o confirmă practica judiciară, atunci cînd încearcă să-şi facă o apărare de rea-credinţă, căutînd să temporizeze judecata şi să o canalizeze prin diversiune pe alte piste, nu depune întîmpinare sau o depune în mod formal. în atare situaţii, în actualul sistem nu i se poate aplica pîrîtului nici o sancţiune, de vreme ce legea însăşi îi creează doar o facultate din depunerea întîmpinării. Este adevărat că art. 118 c. pr. civ. prevede că dacă pîrîtul nu a depus întîmpinare, preşedintele îi va pune în vedere să-şi precizeze oral, la prima zi de înfăţişare, excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, declaraţiile sale fiind
consemnate în încheierea de şedinţă; numai că această întîmpinare orală prezintă o serie de inconveniente, ca bunăoară: amî-narea judecăţii pentru ca reclamantul să poată răspunde şi să se apere faţă de susţinerile pîrîtului, întrucît încheierea în care se consemnează declaraţiile sale nu se comunică în acelaşi fel în care se comunică întîmpinarea şi cererea de chemare în judecată, surprinderea reclamantului, îngreunarea şedinţei de judecată la prima zi de înfăţişare; întîmpinarea orală creează o dificultate chiar pentru pîrît, dintr-o data confruntat cu necesitatea expunerii poziţiei sale, care este adesea anevoioasă, fiind nepregătită, în mare măsură, în acest fel, se pierd funcţiile procesuale ale primei zile de înfăţişare, ajungîndu-se la tergiversarea judecăţii, Legarea procesului făcîndu-se mai greu şi uneori cu consecinţe negative asupra bunei soluţionări a litigiului.
Ceea ce a condus la actuala reglementare a fost ideea că obligativitatea întîmpinării ar constitui o sarcină excesivă pentru pîrît, mai ales datorită lipsei de pricepere şi instrucţie, la acea vreme, a justiţiabililor, împrejurări care urmau a fi suplinite prin instituirea rolului activ al judecătorului.
Iată de ce, — după părerea noastră — obligativitatea întîmpinării se impune de lege ferenda, în vederea realizării egalităţii părţilor în proces, a echilibrului şi simetriei acestuia, deoarece prezintă avantaje pentru ambele părţi în determinarea de la început a cadrului litigiului, contribuie prin mai buna legare a procesului la prima zi de înfăţişare, la o mai operativă şi temeinică soluţionare a cauzelor civile; totodată permite instanţelor de control o mai lesnicoasă verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor atacate, stimulează spiritul civic de exercitare cu bună-credinţă şi diligenţă a drepturilor procesuale.
De altfel, în codurile de procedură civilă moderne se observă preocuparea de a se asigura o cît mai bună pregătire a procesului, prin instituirea unei faze prealabile de pregătire a acestuia în vederea dezbaterilor orale, în cadrul căreia judecătorul poate să pună în vedere părţilor să-şi completeze cererile, iar pîrîtul să dea explicaţii scrise prin întîmpinare la cererile formulate de reclamant.
Cu toate că în sistemul codului nostru de procedură civilă, depunerea întîmpinării este numai o facultate a pîrîtului, ea ră-mîne un important mijloc de agărare pentru acesta, şi în acelaşi timp o condiţie a bunei organizari a desfăşurării judecăţii. Potrivit art. 115 c. pr. civ., întîmpinarea trebuie să cuprindă „excepţiile de procedură ce pîrîtul ridică la cererea reclamantului...“ în consecinţă, pîrîtul este primul care, prin întîmpinare, are posibilitatea să invoce excepţiile de procedură privitoare la cererea reclamantului. Este vorba de acele excepţii pe care pîrîtul le poate cunoaşte numaidecît după primirea cererii de chemare în judecată, care i se comunică potrivit art. 114, al. 3 c. pr. civ.
în privinţa ordinii în care pîrîtul sau oricare altă parte din proces pot să invoce excepţiile de procedură, observăm că în prezent codul de procedură civilă nu cuprinde nici o dispoziţie,
aşa cum înainte prevedea art. 111 bis. Este adevărat că art. 137 c. pr. civ. prevede că: „Instanţa se va pronunţa mai întîi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii". Textul citat consacră regula cu privire la modul de rezolvare a excepţiilor, în sensul că urmează a fi soluţionate, în primul rînd, — fără a se distinge între excepţiile de procedură propriu-zise şi cele de fond — acele excepţii care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii, regulă ce se răsfrînge şi asupra ordinii în care excepţiile trebuie invocate.
De asemenea, regula că excepţiile absolute (prin care se urmăreşte apărarea unor norme procedurale de natură imperativă) pot fi invocate oricînd în cursul procesului, chiar pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, iar cele relative (prin care se urmăreşte respectarea unor reguli procesuale de natură dispo-zitivă), numai prin întîmpinarea sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare ori în cursul judecăţii, de îndată ce s-a produs neregularitatea, va influenţa iarăşi asupra ordinii de invocare a excepţiilor de procedură.
Cu toate acestea, Codul de procedură civilă nu consacră o soluţie pentru ipoteza în care se invocă mai multe excepţii de fond sau de procedură propriu-zisă, absolute ori relative, care ar putea face deopotrivă inutilă cercetarea în fond a pricinii, nici în privinţa ordinii de invocare şi nici a celei de soluţionare de către instanţa de judecată. Am putea aminti în această ordine de idei puterea lucrului judecat, prescripţia dreptului la acţiune, nulitatea cererii de chemare în judecată, necompetenţa, lipsa de calitate procesuală a unei părţi etc.
De lege ferenda, considerăm necesar ca viitorul Cod de procedură civilă să facă enumerarea succintă a ordinii în care trebuie invocate şi rezolvate cele mai importante excepţii de procedură. S-ar înlătura în acest fel unele soluţii jurisprudenţiale neunitare precum şi practica, întîlnită uneori, cînd instanţele judecătoreşti reţin deopotrivă două sau mai multe excepţii ca fundament al aceleiaşi soluţii. Chiar fără o reglementare în acest sens, o anumită ordine pentru invocarea şi soluţionarea excep
ţiilor se impune în mod logic, ea putînd fi dedusă din caracterul şi efectele pe care le produc diferitele excepţii de procedură. Astfel, în opinia noastră, în primul rînd pîrîtul, după ce a primit cererea de chemare în judecată, va trebui, prin întîmpinare, să invoce excepţiile legate de corecta învestire a instanţei de judecată. El va invoca pe cale de excepţie lipsa elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată (ca numele părţilor, obiectul şi semnătura), care atrage nulitatea acesteia, precum şi nerespec-tarea a însăşi termenului prevăzut de art. 114 al. 5 c. pr. civ. pentru depunerea întîmpinării. în ordine firească, pîrîtul va trebui să verifice dacă reclamantul a respectat normele legale privitoare la competenţă, iar atunci cînd va constata că prin cererea de chemare în judecată a fost sesizată o instanţă necompetentă va invoca excepţia de necompetenţă. Tot în această fază va invoca, pe cale de excepţie, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la taxele de timbru, precum şi nerealizarea, atunci cînd este cazul, a procedurii de împăciuire în faţa comisiei de judecată potrivit art. 22 din Legea nr. 59/1968, iar în cazul în care se solicită anularea unor acte administrative ilegale, neefectuaren procedurii administrative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 1/1967.
în ce priveşte excepţia de necompetenţă şi aceea privitoare la neplata taxelor de timbru, Tribunalul Suprem a decis că excepţia privitoare la anularea acţiunii pentru neplata taxelor de timbru primează faţă de excepţia de necompetenţă materială, „deoarece potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 6 din Decretul nr. 199/1955, taxele de timbru se plătesc anticipat, adică înainte de primirea, efectuarea sau eliberarea actului, sau înainte de prestarea serviciului". Nu împărţim această concluzie, căci taxele de timbru se stabilesc potrivit legii, în toate cazurile, de organele competente să soluţioneze cererile sau să presteze serviciile, ceea ce înseamnă că organele respective, deci şi instanţele judecătoreşti, vor trebui să stabilească mai întîi dacă sînt competente să soluţioneze acea cerere, şi apoi să verifice dacă s-au respectat prevederile legale privitoare la taxele de timbru. Ar fi nefiresc ca un organ, oricare ar fi el, să stabilească taxele de timbru datorate pentru o cerere ce ar fi de competenţa altui organ. Astfel, în cazul în care s-ar invoca necompetenţă instanţei cu privire la o cerere ce ar fi de competenţa organelor administrative, instanţa nu va putea să oblige mai întîi partea la plata taxelor de timbru şi apoi să trimită cererea spre soluţio
nare organului administrativ competent. Aşa fiind, noi consideram că dintre cele două excepţii la care ne-am referit, va avea prioritate excepţia de necompetenţă.
Tot după primirea cererii de chemare în judecată, pîrîtul va putea invoca excepţia Jitispendenţei şi a conexităţii. Deşi atît litispendenţa cît şi conexitatea pot fi invocate în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond, este indicat ca ele, în măsura în care sînt cunoscute, să fie puse în valoare cît mai devreme, scopul pentru care au fost instituite putînd fi mai bine realizat astfel. De altfel, cu toate că unele excepţii de procedură, şi ne referim la cele absolute, pot fi ridicate oricînd în cursul procesului, chiar şi pentru prima dată în faţa instanţelor de recurs, aceasta nu înseamnă că în ce priveşte ordinea de invocare ele trebuie lăsate la urmă. Dimpotrivă, pentru a se respecta prevederile art. 137 c. pr. civ., ele trebuie ridicate prin întîmpinare sau la prima zi de înfăţişare, dacă fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii. La rîndul ei, instanţa de judecată va trebui să se pronunţe mai întîi asupra acestora, pentru a evita unirea nejustificată a excepţiei cu fondul, atunci cînd în cauză urmează să fie soluţionată doar excepţia. Astfel, autoritatea lucrului judecat, prescripţia, lipsa calităţii procesuale a unei părţi vor trebui invocate cu prioritate, căci în atare situaţii nu mai este necesară cercetarea în fond a pricinii.
Prin întîmpinare, pîrîtul va putea invoca, pe lîngă lipsa calităţii procesuale a reclamantului, şi celelalte excepţii care vizează condiţiile cerute pentru a fi parte în proces, ca lipsa capacităţii procesuale, precum şi excepţiile privind condiţiile cerute de lege pentru exerciţiul acţiunii, ca neîncălcarea unui drept sau interes ocrotit ţie lege, prematuritatea acţiunii în cazul obligaţiilor afectate 'de termen sau condiţie, abuzul de drept procesual etc.
Practica judiciară s-a pronunţat şi asupra unor situaţii în care una din părţi a invocat două excepţii: autoritatea lucrului judecat şi prescripţia dreptului la acţiune, ambele fiind excepţii de fond şi avînd caracter peremptoriu asupra procesului civil. S-a decis că prescripţia dreptului la acţiune nu mai poate fi luată în discuţie, de vreme ce cauza a fost soluţionată prin ad
miterea excepţiei autorităţii lucrului judecat, statuîndu-se deci că, în ce priveşte ordinea lor, aceasta din urmă are prioritate. Dar şi prescripţia este tot o excepţie de fond, care odată admisă de către instanţa de judecată duce de asemenea la respingerea acţiunii, cercetarea în fond a cauzei fiind inadmisibilă. Cele două excepţii de procedură despre care discutăm produc, în consecinţă, efecte similare, deşi raţiunile care le justifică existenţa în dreptul nostru sînt diferite.
Puterea lucrului judecat, ca excepţie de fond, la fel ca prezumţia autorităţii lucrului judecat pe care o apără, este strîns legată de principiile care guvernează buna administrare a justiţiei, căci această importantă activitate a organelor statului ar fi de neconceput, în condiţii fireşti, dacă judecata asupra aceluiaşi drept ar putea fi reluată oricînd, dîndu-se chiar alte soluţii, în pofida unor hotărîri anterioare care au statuat, într-un fel sau altul, asupra acelui litigiu. Prestigiul şi autoritatea care trebuie să stea la baza activităţii organelor de justiţie ar avea mult de suferit.
Pe de altă parte, dacă autoritatea lucrului judecat împiedică o instanţă să examineze o a doua acţiune, între aceleaşi părţi, avînd acelaşi obiect şi aceeaşi cauzăr excepţia prescripţiei dreptului la acţiune poate fi reţinută de instanţă numai atunci cînd aceasta are căderea de a soluţiona pricina. Pentru a putea ho-
ţări asupra prescripţiei, instanţa va trebui să procedeze uneori la verificări de fapt, la administrarea de dovezi, pentru a stabili, bunăoară, momentul începerii termenului de prescripţie.
In lumina acestor considerente, putem afirma că excepţia puterii lucrului judecat primează faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar soluţia adoptată prin hotărîrea menţionată mai sus apare în adevăr ca fiind justă.
Prin întîmpinare, pîrîtul va ridica orice alte excepţii cu privire la îndeplinirea necorcspunzătoare a actelor de procedură efectuate şi cunoscute pînă în acel moment.
în cazul în care instanţa acordă, potrivit art. 132 c. pr. civ., la prima zi de înfăţişare, un termen reclamantului pentru întregirea sau modificarea cererii, pîrîtul va putea răspunde arătînd apărările pe care înţelege să şi le facă şi invocînd excepţiile ce se impun faţă de cererea modificată.
Dacă la prima zi de înfăţişare pîrîtul depune, odată cu întîmpinarea, şi cerere reconvenţională, reclamantul devine faţă de aceasta pîrît şi va putea cere, potrivit art. 132 al. ultim c. pr. civ., instanţei de judecată, acordarea unui termen pentru a depune întîmpinare. în atare situaţie, el va proceda în privinţa apărărilor şi excepţiilor pe care le are de invocat, la fel ca pîrîtul din acţiunea principală.
Excepţiile neinvocate în scris prin întîmpinare vor putea fi ridicate oral, în faţa instanţei, la prima zi de înfăţişare, iar cele absolute în tot cursul procesului.
în cursul procesului pot sa apară neregularităţi şi cu privire la modul de aducere la îndeplinire a actelor de procedură (bunăoară în legătură cu citarea părţilor, a martorilor, experţilor, întocmirea încheierilor de şedinţă; cu privire la administrarea probelor, ascultarea martorilor, efectuarea expertizelor etc.) care urmează a fi semnalate tot pe cale de excepţie. în cazul în care normele juridice încălcate au caracter imperativ, aceste excepţii vor putea fi invocate oricînd în cursul procesului, şi chiar pentru prima dată în instanţa de recurs, pe cînd dacă normele încălcate au caracter dispozitiv, de îndată ce încălcarea a avut loc sau cel mai tîrziu la termenul următor celui la care neregu-larităţile s-au produs.
în privinţa subiecţilor care pot invoca excepţiile de procedură în cur«ul procesului am arătat în cele de mai sus condiţiile în care pîrîtul şi reclamantul pot să le invoce. Terţele persoane participante la proces vor putea de asemenea, în condiţiile specifice ale activităţii lor procesuale, să folosească aceste mijloace procesuale în vederea realizării drepturilor lor.
Intervenientul în proces, principal sau accesoriu, dacă cererea sa de intervenţie a fost admisă, devine parte în proces cu toate drepturile procesuale pe care legea le conferă participanţilor la procesul civil. Potrivit art. 53 c. pr. civ., el trebuie însă să ia procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, fără a putea deci să invoce pe cale de excepţie neregularităţi care s-ar fi săvîrşit cu privire la actele de procedură îndeplinite pînă în acel moment. Dat fiind că de la data intrării în proces, orice act procesual urmează să fie efectuat şi cu participarea sa, înseamnă că el va putea invoca toate acele excepţii procesuale care vor servi fie apărării propriilor interese, în cazul intervenţiei principale, fie ale părţii, în favoarea căreia a intervenit, în cazul intervenţiei accesorii. Din acest punct de vedere, activitatea sa procesuală va fi deci influenţată de momentul în care a intervenit în proces. în adevăr, potrivit art. 136 c. pr. civ., excepţiile de procedură pot fi propuse sub sancţiunea decăderii numai prin întîmpinare sau la prima zi de înfăţişare, cu excepţia celor absolute, care pot fi ridicate oricînd în cursul procesului. în consecinţă, dacă intervenţia în proces are loc pîna la prima zi de înfăţişare, intervenientul beneficiază de posibilitatea de a propune atît excepţii absolute cît şi excepţii relative, pe cînd atunci cînd intervenţia s-a făcut mai tîrziu, posibilităţile sale sînt mai limitate, el putînd propune numai excepţii cu caracter absolut, precum şi cele care apar în cursul procesului după data intervenţiei sale.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul chemării în judecată a altor persoane, întrucît potrivit art. 58 c. pr. civ., cel chemat în judecată dobîndeşte calitatea de intervenient principal, devenind parte în proces şi putînd face orice fel de acte procesuale în nume propriu.
Chematul în garanţie, dacă cererea de chemare în garanţie este admisă, devenind parte în proces va putea săvîrşi orice acte procesuale, în apărarea sa putînd deci invoca, pe cale de excepţie, diverse încălcări ale normelor procesuale. El va putea invoca excepţii atît cu privire la cererea de chemare în garanţie (de pildă dacă cererea a fost sau nu introdusă în termen, sau să invoce necompetenţă instanţei), cît şi faţă de acţiunea principală, substituindu-se, sub acest aspect, în toate drepturile procesuale ale părţii care l-a chemat în garanţie.
în cazul arătării titularului dreptului, persoana arătată ca fiind adevăratul titular al dreptului dedus judecăţii va putea, pe cale de excepţie, să se apere împotriva cererii de introducere a sa în proces; iar dacă aceasta este totuşi admisă, luînd locul pîrîtului, şi împotriva acţiunii principale.
în temeiul art. 45 c. pr. civ., procurorul poate participa la procesul civil fie ca parte principală, exercitînd acţiunea civilă în locul titularului dreptului, fie ca parte alăturată, cînd intervine spre a pune concluzii în proces. în prima ipoteză dobîn-deste poziţia procesuală de reclamant, avînd toate drepturile şi îndatoririle procesuale consacrate de lege pentru această parte, în consecinţă, el va putea invoca orice excepţii de procedură în condiţiile pe care le-am arătat cînd am vorbit despre reclamant ca subiect al invocării excepţiilor. în cea de-a doua ipoteză, el nu va putea invoca decît excepţiile absolute, dar se va putea pronunţa în concluziile sale şi asupra celor relative, ridicate de acele părţi din proces în favoarea cărora ele au fost instituite, în privinţa participării procurorului în proces, nu trebuie pierdută din vedere poziţia sa specifică, determinată de calitatea sa de organ al statului însărcinat cu supravegherea respectării legii în general, şi deci şi în procesul civil.
în fine, instanţa de judecată, ca subiect principal al procesului civil, poate ridica din oficiu orice excepţii absolute, pentru a le pune în discuţia părţilor; iar în privinţa celor relative, în virtutea rolului său activ, poate atrage atenţia părţilor în drept pentru a le pune în valoare.
în privinţa termenului în care excepţiile pot fi invocate, aşa cum am precizat cînd am vorb’t despre clasificarea lor în excepţii absolute şi excepţii relative, arătăm din nou că excepţiile ab
solute pot fi invocate în tot cursul procesului, chiar şi pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, dacă nu implică verificări de fapt, iar cele relative numai prin întîmpinare sau cel mai tîrziu la prima 7.i de înfăţişare, şi apoi în cursul judecăţii, de îndată ce s-a produs neregularitatea vizată.
încălcarea normelor de purtare a procesului poate forma şi obiectul căii de atac a recursului. Se poate întîmpla ca recursul să fie declarat avînd ca obiect atît încălcarea normelor de drept civil material cît şi a normelor procesuale. Aşa cum rezultă din prevederile art. 304 c. pr. civ., primele trei motive de casare se referă în exclusivitate la încălcarea normelor procesuale; prin intermediul căii de atac a recursului se invocă excepţii de procedură sau se cere instanţei de recurs soluţionarea corectă a unei excepţii invocate în faţa instanţei de fond, care — în opinia părţii interesate — a pronunţat o soluţie greşită asupra acelei excepţii. în ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, „cînd instanţa a încălcat sau a aplicat greşit legea", textul suferă de o oarecare imprecizia care a dat naştere la interpretări diferite în literatura noastră juridică. în adevăr, la o primă vedere s-ar părea că legiuitorul, vorbind de încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în noţiunea de lege cuprinde, în acelaşi context, atît normele de drept civil material cît şi de drept procesual, numai că, aşa cum rezultă din ansamblul prevederilor art. 304 c. pr. civ., încălcarea normelor procesuale constituie obiectul primelor trei motive de recurs. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi cel de-al patrulea motiv să se refere la încălcarea normelor procesuale, nu ar fi fost nevoie de consacrarea unor motive aparte, exclusiv de natură procesuală. în această optică, actuala reglementare s-ar justifica, numai în ipoteza în care prin cel de-al patrulea motiv de recurs ar fi vizate şi alte încălcări ale normelor procesuale decît cele cuprinse în primele trei motive de recurs. Considerăm deci că legiuitorul a vizat prin cel de-al patrulea motiv de recurs numai încălcarea legii civile materiale.
în ce priveşte invocarea excepţiilor de procedură prin mijlocirea căii de atac a recursului, trebuie precizat că, potrivit art. 136 c. pr. civ., excepţiile relative nu vor putea fi invocate prima dată în recurs, întrucît dacă ele nu au fost invocate în faţa primei instanţe, prin întîmpinare, la prima zi de înfăţişare sau la
termenul imediat următor aceluia în care neregularitatea s-a produs, operează decăderea. în recurs se va putea invoca numai greşita soluţionare a excepţiei de către instanţa de fond. Se vor putea invoca însă, prntru prima oară în recurs, excepţiile privitoare la însăşi hotarîrea pronunţată de prima instanţă, întrucît mai înainte partea interesată n-a avut posibilitatea materială să le invoce. Excepţiile de ordine publică vor putea fi invocate chiar pentru prima oară în instanţa de recurs; normele încălcate în aceste cazuri avînd caracter imperativ, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută. Articolul 162 c. pr. civ. aduce însă în această privinţă o importantă limitare, căci condiţionează şi invocarea e cepţiilor de ordine publică înaintea instanţei de recurs de lipsa nevoii de a se administra noi probe. Limitarea avea efecte mai serioase înaintea modificării art. 306 c. pr. civ. prin Decretul nr. 741/1957, în sistemul aşa-numit al casării pure, cînd prezentarea de probe noi în recurs era exclusă. în prezent însă, înlăturîndu-se formalismul excesiv al legislaţiei anterioare, se pot prezenta direct în faţa instanţei de recurs înscrisuri noi, iar atunci cînd recursul este întemeiat pe lipsa de temeinicie a hotărîrii atacate, se pot administra şi alte probe.
Excepţiile de procedură pot forma uneori şi obiectul căilor extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 317 c. pr. civ., contestaţia în anulare obişnuită se poate introduce în exclusivitate pentru motive procedurale, primul caz referindu-se la neregulata citare a părţii pentru ziua cînd pricina s-a judecat, iar al doilea la încălcarea regulilor privind competenţa absolută a instanţei. Desigur, aşa cum s-a remarcat în literatura juridică, ambele motive pot fi invocate destul de rar prin miilocirea contestaţiei în anulare, dat fiind, pe de o parte, caracterul subsidiar al acestei căi de atac, care se desprinde din aliniatul întîi al art. 317 c. pr. civ., iar pe de alta faptul că este greu de conceput ca atît lipsa citării părţii cît şi necompetenţă absolută să nu fie invocate în tot cursul procesului, în cele două grade de jurisdicţie, fie de către una din părţi, fie de către instanţa de judecata din oficiu. Textul prevede că hotărîrile judecătoreşti definitive vor putea fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele precizate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea recursului. Nu mai puţin însă trebuie precizat că dacă excepţia neregulatei citări la judecata în fond a pricinii nu poate fi în adevăr ridicată decît pe calea recursului, necompetenţă absoluta
poate fi invocată imediat după sesizarea instanţei necompetente. Calea contestaţiei în anulare va fi deschisă chiar dacă părţile au putut invoca pe calea recursului aceste motive, dar instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra lor pentru că avea nevoie de verificări de fapt, sau recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond. Este vorba, de această dată, nu de fondul dreptului subiectiv dedus judecăţii, ci de fondul motivelor de recurs care puteau fi exclusiv de natură procesuală, în cazul în care instanţa a anulat recursul ca netimbrat sau neregulat introdus. De altfel, contestaţia în anulare are la bază neregularităţi evidente privind actele de procedură, ea nereferindu-se „la problemele de fond legate de probele administrate şi la starea de fapt la care se referă litigiul".
Contestaţia în anulare specială are în vedere, aşa cum rezultă din prevederile art. 318 c. pr. civ., tot chestiuni de ordin procedural, şi nu erori de fond în legătură cu aprecierea probelor sau stabilirea stării de fapt, ceea ce îndreptăţeşte concluzia că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac se pun în valoare excepţii de procedură sau se are în vedere ncsoluţionarea corectă a unor excepţii invocate anterior.
Calea extraordinară de atac a revizuirii vizează, prin prevederile art. 322 pct. 7 c. pr. civ., nerespectarea principiului autorităţii lucrului judecat. Dacă se consideră totuşi că soluţia dată
de cea de-a doua instanţă asupra excepţiei invocate este greşită, singura cale posibilă este aceea a recursului extraordinar.
Instanţele de judecată sesizate cu contestaţie în anulare sau cu cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărîri urmează să pronunţe o hotărîre care, în cazul contestaţiei în anulare, este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărîrea atacată, iar în cazul revizuirii, este supusă căii de atac a recursului.
Recursul extraordinar, cale de atac extraordinară de reformare, constituie de asemenea un mijloc de punere în valoare a unor excepţii de procedură ca: nerespectarea dispoziţiilor legale de ordine publică privind competenţa, a celor privitoare la corecta compunere a instanţei, a nerespectării autorităţii lucrului judecat, încălcări grave ale unor norme cu caracter imperativ privind aducerea la îndeplinire a unor acte de procedură etc. Precizăm însă că, dat fiind caracterul excepţional al recursului extraordinar, excepţiile vizate trebuie să se încadreze în conceptul de încălcare esenţială a legii.
