Executarea silită a ipotecii asupra bunurilor mobile corporale
| Comentarii |
|
executarea ipotecii asupra bunurilor mobile corporale, 1. Drepturile creditorului asupra bunului ipotecat 2. Deposedarea debitorului ipotecar 3. Luarea în posesie a bunului în cazul operaţiunilor asimilate 4. Domeniul de aplicare 5. Intrarea în posesia bunului prin mijloace proprii 6. Obiectul deposedării 7. Condiţii 8. Intrarea în posesia bunului prin intermediul organelor de executare
1. Drepturile creditorului asupra bunului ipotecat
În măsura în care obligaţia garantată devenită exigibilă (prin ajungere la termen sau prin intermediul posibilităţii creditorului de „accelerare a scadenţei") nu a fost executată în mod corespunzător, creditorul are, potrivit art. 2435 noul C. civ., următoarele drepturi:
a) să vândă bunul ipotecat;
b) să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa;
c) să preia bunul în scop de administrare.
Noua reglementare conferă creditorului mai multe drepturi asupra bunului afectat garanţiei, dar are totodată şi meritul de a clarifica câteva aspecte legate de procedura de executare.
Din redactarea art. 63 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se desprinde ideea conform căreia principalul drept al creditorului, ca urmare a declanşării procedurii de executare, ar fi acela de a intra în posesia bunului afectat garanţiei. în realitate, principalul drept al creditorului îl constituie dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, prin vânzarea bunului, intrarea în posesie fiind subsumată valorificării prin două metode: vânzarea şi adjudecarea directă.
în cadrul procedurii de executare, noul cod civil instituie mai multe drepturi în favoarea creditorului prin care acesta poate să îşi satisfacă creanţa din valoarea bunului afectat garanţiei, el având acum dreptul de a alege între vânzarea bunului afectat garanţiei, însuşirea bunului pentru a stinge creanţa şi preluarea temporară a acestuia în scop de administrare (cel mult până la satisfacerea creanţei pentru care s-a constituit garanţia).
2. Deposedarea debitorului ipotecar
În măsura în care obligaţia garantată devenită exigibilă (prin ajungere la termen sau prin intermediul posibilităţii creditorului de „accelerare a scadenţei") nu a fost îndeplinită în mod corespunzător, pentru a-şi satisface creanţa din bunul afectat garanţiei, creditorul are dreptul, în conformitate cu art. 2438 noul C. civ., fie de a prelua bunurile ipotecate, cu toate accesoriile acestora, fie de a lua măsurile necesare pentru ca echipamentele şi alte asemenea bunuri, aflate în posesia debitorului, să nu mai poată fi folosite, fără a le deplasa, în scopul de a le vinde.
Acest drept, de a intra în posesia bunului afectat garanţiei în cadrul procedurii de executare, aparţine şi creditorilor garantaţi cu o garanţie reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
în acest sens, a existat în literatura juridică şi opinia potrivit căreia această procedură este una opţională’ pentru creditor, de vreme ce acesta poate valorifica bunul afectat garanţiei şi fără a intra în posesia lui, dar că, în cazul în care creditorul apelează la această modalitate, ea , reprezentând primul pas al executării silite prin procedura specială de executare a garanţiilor reale mobiliare.
Dispoziţiile noului Cod civil permit creditorului luarea în posesie a bunului, însă permit expres şi vânzarea bunului aflat în posesia debitorului, fără a condiţiona dreptul de acordul debitorului [art. 2447 alin. (1) noul C. civ.].
Şi de această dată, în lipsa unui acord al debitorului cu privire la vânzarea bunului aflat în posesia sa, executarea silită nu poate avea finalitate fără ca dreptul de a lua în posesie bunul să fie conferit cumpărătorului.
în concluzie, luarea în posesie a bunului constituie o etapă esenţială şi obligatorie a procedurii de executare, acest drept aparţinând atât creditorului ipotecar, cât şi, în cazul în care creditorul ipotecar decide vânzarea bunului aflat în posesia debitorului, cumpărătorului bunului [art. 2437 alin. (2) noul C. civ.].
Etapa deposedării debitorului este una obligatorie, specifică procedurii de executare, chiar dacă şi în cadrul procedurii instituite de noul Cod civil dreptul de a intra în posesia bunului nu trebuie să mai fie exercitat neapărat de către creditor, putând fi transmis direct cumpărătorului bunului.
Drept consecinţă, legea reglementează situaţiile de excepţie în care debitorul rămâne în posesia bunului, cât şi temeiul juridic al unei astfel
de posesii. Astfel, potrivit art. 2458 noul C. civ., se poate conveni ca, după vânzare, constituitorul să folosească bunul în calitatea de locatar. Textul de lege este destul de confuz, la fel ca şi art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, ce reglementează acelaşi drept şi care a constituit sursa sa de inspiraţie.
Şi de această dată, construcţia reflexivă „se poate conveni" nu lămureşte care ar fi părţile unei astfel de convenţii. Apreciem totuşi că legea i-a avut în vedere pe creditorul urmăritor şi pe constituitorul ipotecii (care, în opinia legii, poate fi atât debitorul obligaţiei garantate, cât şi un terţ), întrucât convenţia dintre eventualul cumpărător şi debitorul ipotecar nu interesează materia executării silite.
Alineatul final al art. 2458 noul C. civ. ne întăreşte convingerea, pe de o parte, că legea nu l-a avut în vedere pe terţul clobânditor al bunului, căruia îi va fi opozabilă o astfel de convenţie indiferent dacă a fost sau nu înscrisă la arhivă sau dacă a cunoscut-o pe altă cale, iar, pe de altă parte, că o astfel de convenţie trebuie încheiată înainte de vânzarea bunului, cumpărătorul urmând a plăti un preţ corespunzător acestei situaţii juridice.
3. Luarea în posesie a bunului în cazul operaţiunilor asimilate
Se ridică întrebarea dacă dreptul de a lua în posesie bunul afectat garanţiei aparţine numai creditorului ipotecar sau operează şi în privinţa operaţiunilor asimilate reglementate de art. 2347 noul C. civ.
În primul rând, potrivit art. 2347 alin. (3) noul C. civ., procedura specială de executare a ipotecilor mobiliare se aplică şi operaţiunilor asimilate, cât şi, potrivit art. 2494 noul C. civ., gajului.
Cu toate acestea, din cadrul acestei proceduri nu se vor aplica decât acele prevederi compatibile fie cu natura instituţiei sau a contractului ce constituie operaţiune asimilată, fie cu natura bunului ce formează obiectul material (derivat) al unor astfel de contracte.
În privinţa gajului, problema luării în posesie a bunului afectat garanţiei nu se pune, datorită caracterului său real, gajul neputându-se constitui valabil decât în privinţa bunurilor mobile corporale şi numai prin remiterea materială a bunului către creditor (art. 2480-2481 noul C. civ.).
În al doilea rând, în concepţia noului Cod civil, operaţiunile asimilate sunt acele contracte care au drept scop conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii [art. 2347 alin. (1) noul C. civ.].
Operaţiunile asimilate sunt acum determinate după un singur criteriu subiectiv, acela al scopului, spre deosebire de art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care conţinea o enumerare limitativă a unor astfel de operaţiuni, care nu erau însă toate încheiate în scopul de garanţie.
Articolul 2347 alin. (2) noul C. civ. conţine o enumerare exempli-ficativă a unor astfel de operaţiuni, respectiv clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de garanţie.
înainte de a trece mai departe, observăm, spre exemplu, în cazul cesiunii de creanţă, o diferenţă notabilă de regim juridic între cesiunea de creanţă încheiată în scop de garanţie, ce constituie operaţiune asimilată ipotecii, şi cesiunea de creanţă obişnuită, care rămâne supusă prevederilor de drept comun.
Scopul instituirii acestei proceduri unitare, în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea, excede împărţirea clasică a drepturilor în drepturi reale şi drepturi de creanţă, în care ideea de garanţie (reală) are la bază instituirea unui drept real de garanţie asupra bunului afectat, în prezent având prioritate necesitatea garantării executării obligaţiei şi protejarea intereselor creditorului.
Aşadar, orice creditor care va dori să îşi conserve un drept sau să constituie un drept (de orice fel) asupra unui bun, pentru a-şi asigura executarea unei obligaţii, va avea aceleaşi drepturi şi va veni în concurs cu un orice creditor ce deţine un drept real de garanţie asupra aceluiaşi bun.
Pe de altă parte, dreptul de a intra în posesie prin mijloace proprii sau cu ajutorul unui organ de executare constituie prerogativa specială conferită de lege creditorului ipotecar prin instituirea procedurii speciale de executare, astfel încât, în cazul bunurilor mobile corporale, nu putem concepe o astfel de procedură în lipsa acestui drept.
Creditorul are dreptul să vândă bunul afectat garanţiei, chiar dacă acest bun se află în posesia debitorului, în schimb, în afara acestui caz, nu îşi poate exercita niciunul dintre drepturile prevăzute de art. 2435 noul C. civ. (de a-şi însuşi bunul pentru a stinge creanţa ipotecară sau de a prelua bunul în scop de administrare) dacă nu are posesia bunului ipotecat (spre exemplu, creditorul nu poate vinde bunul aflat în posesia unui terţ fără a intra în prealabil în posesia lui - art. 2447 noul C. civ. fiind de strictă interpretare).
Aceeaşi soluţiei se impune şi în cazul operaţiunilor asimilate, cu nuanţarea că, în anumite cazuri, procedura de executare a unor astfel de operaţiuni presupune doar luarea în posesie a bunului. Astfel, în cazul executării silite a contractelor de vânzare-cumpărare ce conţin clauza de rezervă a dreptului de proprietate, vânzătorul proprietar urmăreşte, în cazul în care cumpărătorul nu a plătit preţul până la scadenţă, doar obţinerea posesiei asupra bunurilor vândute, după luarea în posesie a acestora executarea silită încetând.
4. Domeniul de aplicare
Articolele referitoare la dreptul creditorului de a lua în posesie bunul ipotecat sunt aşezate în cadrul secţiunii referitoare la „Executarea ipotecii asupra bunurilor mobile corporale", ceea ce ar duce la concluzia potrivit căreia numai bunurile mobile corporale pot fi susceptibile de luare în posesie.
Cu toate acestea, titlurile reprezentative de bunuri, pe care doctrina le clasifică drept o categorie de bunuri mobile necorporale, sunt susceptibile de apropriere prin posesie, posesorul titlului fiind considerat titularul bunurilor ce formează obiectul acestuia.
în privinţa gajului, art. 2480 noul C. civ. stabileşte clar limitele domeniului său de aplicare, adică bunurile ce pot remise material, respectiv bunurile mobile corporale şi titlurile reprezentative, în schimb, în ceea ce priveşte executarea ipotecii, noul Cod civil nu menţionează expres dreptul creditorului de a lua în posesie titlurile reprezentative privind bunuri mobile.
Cu toata acestea, art. 2464 alin. (1) noul C. civ., ce conţine dispoziţii speciale privind executarea asupra titlurilor reprezentative, prevede faptul că dispoziţiile cu privire la vânzarea bunurilor mobile corporale se vor aplica şi în cazul executării ipotecii asupra titlurilor reprezentative, prevedere neaplicabilă însă şi în cazul executării ipotecii asupra
creanţelor.
Pe de altă parte, întrucât luarea în posesie, în cazul nostru a titlului, constituie o măsură prealabilă vânzării, considerăm că în cadrul procedurii speciale de executare dreptul creditorului de a lua în posesie bunul ipotecat se aplică atât bunurilor mobile corporale, cât şi titlurilor reprezentative de bunuri.
În cazul titlurilor reprezentative, sunt incidente dispoziţiile art. 2440 alin. (1) noul C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul să ia în posesie titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului, punându-se capăt controverselor generate de domeniul de aplicare al unui astfel de drept în cazul garanţiilor reale mobiliare reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
5. Intrarea în posesia bunului prin mijloace proprii
Articolul 2440 alin. (1) noul C. civ. instituie principiul potrivit căruia creditorul are dreptul de a prelua bunul ipotecat, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constitui-torului asupra bunului, prin mijloace proprii, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă.
Luarea bunului în posesie prin mijloace proprii nu reprezintă, aşadar, un scop în sine, ci este concepută doar ca o etapă în procesul prin care creditorul îşi va putea exercita drepturile conferite de lege în vederea satisfacerii obligaţiei garantate cu bunul afectat garanţiei. Prin obţinerea posesiei, creditorul va avea posibilitatea să vândă bunul ipotecat, posesia sa fiind utilă în acest caz, întrucât dă posibilitatea creditorului să pregătească bunul pentru a obţine un preţ maxim în cadrul procedurii de vânzare, să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecată sau să preia bunul în scop de administrare.
Potrivit prevederilor art. 2438 noul C. civ., creditorul are un drept de opţiune conform căruia el poate fie să intre în posesia bunurilor ipotecate, fie să ia măsurile pe care le crede necesare pentru ca bunurile rămase în posesia debitorului să nu mai poată fi folosite de către acesta (exercitând o posesie simbolică).
Dreptul de a intra paşnic în posesia bunului poate fi exercitat de către creditor fie personal, fie prin intermediul unui mandatar, în practică existând societăţi specializate ce au ca obiect deposedarea debitorilor (mai ales în cazul societăţilor de leasing).
Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării dispoziţiilor privitoare la preluarea bunurilor este prevăzută de art. 2474 noul C. civ., care impune în sarcina creditorului, pe lângă despăgubirile cauzate de prejudiciile efective, restituirea bunului şi plata către persoana împotriva căreia a pornit urmărirea a unei treimi din valoarea creanţei ipotecare.
6. Obiectul deposedării
Obiectul deposedării îl constituie, potrivit art. 2438 coroborat cu art. 2440 noul C. civ., bunul ipotecat cu toate accesoriile acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului.
Faţă de reglementarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999, nu mai este prevăzut expres dreptul creditorului de a prelua produsele rezultate din valorificarea bunului. Cu toate acestea, soluţia se impune şi în lumina noului Cod civil, întrucât, potrivit art. 2392, ipoteca se extinde şi asupra fructelor şi productelor bunului ipotecat, aceste bunuri fiind cuprinse în noţiunea de „bun ipotecat".
Textul de lege are o redactare defectuoasă, întrucât face distincţie între fructele bunului ipotecat şi bunurile primite de constituitor în urma unui act de administrare, bunuri care nu sunt altceva decât fructele civile ale bunului ipotecat, sau pune (se pare) semn de egalitate între producte, care consumă substanţa bunului, şi produse şi, nu în ultimul rând, ne induce în eroare reglementând distinct bunurile care înlocuiesc sau în care trece valoarea bunului ipotecat de bunurile primite de constituitor în urma unui act de dispoziţie, acestea din urmă fiind tot bunuri care înlocuiesc sau în care trece valoarea bunului ipotecat.
Intenţia legiuitorului a fost aceea de a extinde ipoteca asupra tuturor fructelor, productelor şi bunurilor care înlocuiesc sau în care trece valoarea bunului ipotecat, incluzând toate aceste bunuri în categoria generică de produse ale bunului ipotecat.
Prin extinderea ipotecii şi asupra produselor bunului ipotecat, creditorul va avea un drept de opţiune între a lua în posesie fie bunul afectat garanţiei, indiferent în mâinile cui s-ar afla, fie produsele acestuia.
Articolul 2440 alin. (1) noul C. civ. adaugă şi posibilitatea luării în posesie a documentelor care constituie „titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra bunului".
Pe de altă parte, în diverse materii ale dreptului privat, doctrina consideră în mod tradiţional că titlurile la purtător sunt asimilabile bunurilor mobile corporale.
întrucât dispoziţiile privind executarea bunurilor mobile corporale se aplică în bună măsură şi executării asupra titlurilor reprezentative, iar în cazul majorităţii bunurilor necorporale dreptul de proprietate este reflectat de existenţa unui document (titluAnscris) care să ateste dreptul de proprietate asupra bunului în cauză , prin luarea în posesie a titlurilor se va prelua şi controlul asupra bunului, ceea ce, în cazul bunurilor necorporale, echivalează cu posesia.
în cazul titlurilor reprezentative, creditorul va putea intra în posesia bunurilor asupra cărora poartă titlul numai în baza acestuia (adică numai după ce a intrat în posesia titlului), întrucât drepturile asupra acestor bunuri nu pot fi exercitate în lipsa titlului.
7. Condiţii
Noul Cod civil condiţionează şi el, la fel ca şi Titlul VI al Legii nr. 99/1999, dreptul creditorului de a intra în posesie prin acţiunea sa directă de includerea în contract a clauzei potrivit căreia poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei. Cu toate acestea, noile reglementări renunţă la formalismul excesiv, dând libertate părţilor de a formula această clauză aşa cum doresc.
Dreptul creditorului de a lua în posesie bunul ipotecat nu este condiţionat de îndeplinirea niciunei formalităţi prealabile, autorizări, notificări sau de înscrierea vreunui aviz în arhivă, singura condiţie fiind existenţa în contract a clauzei prevăzute de art. 2440 alin. (1) noul C. civ.
În literatura de specialitate se consideră că la acest moment creditorul parcurge o procedură „graţioasă" ce are un dublu scop: în primul rând, încercarea de rezolvare amiabilă a situaţiei generate de neexe-cutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiilor sale contractuale, iar, în al doilea rând, notificarea debitorul despre intenţia creditorului de a trece la executarea silită a garanţiei sale'.
Caracterul privat al acestei proceduri de executare este dat mai ales de menţiunea referitoare la lipsa oricărei autorizări, având în vedere neimplicarea autorităţilor administrative în cadrul acestei faze a procedurii de executare.
în cazul intrării în posesie prin mijloace paşnice, legea nu mai impune creditorului obligaţia de a nu fi însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc, cu toate că, sub imperiul ambelor reglementări, aceste persoane oricum nu aveau competenţe în această procedură de executare privată.
La fel ca şi în cazul legislaţiei nord-americane (art. 9 din Uniform Commercial Code) , legea nu impune niciun fel de autorizare sau notificare prealabilă a debitorului în privinţa deposedării.
S-a renunţat şi la dispoziţia conform căreia creditorul nu va putea fi obligat la plata vreunei taxe ori tarif pentru procedura de luare paşnică în posesie, întrucât o astfel prevedere era anacronică, având în vedere caracterul exclusiv privat al modalităţii de luare în posesie paşnică.
Potrivit art. 2440 alin. (2) noul C. civ., creditorul nu poate însă tulbura liniştea sau ordinea publică ori recurge în mod direct sau indirect la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune.
Caracterul „paşnic" al luării în posesie este întărit prin obligaţia creditorului de nu recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui infracţiune.
Chiar dacă legea nu defineşte expres conceptul de tulburare a ordinii şi liniştii publice, şi în acest caz, ca şi în cazul prevederii similare a Titlului VI al Legii nr. 99/1999, trebuie să ne raportăm la acesta prin trimitere la prevederile Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, care consideră o serie de fapte drept contravenţii, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni. Cu toate acestea, acest concept este mult mai larg, cuprinzând şi faptele care nu constituie potrivit legii contravenţii sau infracţiuni, determinarea unor astfel de fapte fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
în lumina legii, sancţiunea nerespectării dispoziţiilor de a nu tulbura ordinea sau liniştea publică sau de a nu recurge la constrângere o constituie răspunderea creditorului pentru faptele pricinuite în temeiul art. 2474 noul C. civ., sancţiunea acestei răspunderi constând în obligarea creditorului de a restituie bunurile şi de a plăti persoanei împotriva căreia a pornit urmărirea o treime din valoarea creanţei ipotecare.
Precizăm că, în vederea valorificării ipotecii, nu este obligatorie preluarea bunului de către creditorul ipotecar, ci, conform dispoziţiilor art. 2447 noul C. civ., creditorul poate vinde bunul afectat garanţiei, chiar dacă acesta se află la debitor, în acest caz, cumpărătorul bunului dobândind, ca efect al executării silite, şi dreptul de a intra în posesia acestuia prin mijloace proprii sau prin intermediul organelor de executare.
Ca şi în cazul reglementării Titlului VI al Legii nr. 99/1999, şi în cazul noului Cod civil, creditorul ipotecar are dreptul să vândă bunul aflat în posesia debitorului, fără acordul acestuia, acordul fiind cerut numai în cazul în care bunul va rămâne după vânzare în folosinţa debitorului cu titlu de locaţiune.
în acest scop, potrivit art. 2438 lit. b) noul C. civ., are dreptul, fără a le deplasa, să ia măsurile necesare pentru ca echipamentele şi alte asemenea bunuri să nu mai poată fi folosite de către debitor, fără însă ca asemenea fapte să echivaleze cu luarea posesiei asupra bunurilor. O asemenea concluzie se desprinde din trimiterea la art. 2447 noul C. civ. referitoare la vânzarea bunurilor aflate în posesia debitorului.
8. Intrarea în posesia bunului prin intermediul organelor de executare
Potrivit art. 2439 noul C. civ., în caz de neexecutare, creditorul ipotecar are dreptul să intre în posesia bunurilor ipotecate cu ajutorul unui organ de executare.
în cazul în care părţile contractului de ipotecă mobiliară au omis inserarea în contract a clauzei referitoare la dreptul creditorului de a intra paşnic în posesia bunului ipotecat sau în cazul în care debitorul se opune luării în posesie pe cale paşnică, intrarea creditorului în posesia bunului ipotecat cu ajutorul unui organ de executare apare drept singura opţiune a sa (pe lângă vânzarea bunului aflat în posesia debitorului).
Şi în cazul reglementării noului Cod civil, dreptul creditorului de a intra în posesia bunurilor ipotecate cu ajutorul unui organ de executare este un drept de sine stătător, nefiind condiţionat de încercarea de a prelua bunul prin mijloace proprii, cu toate că unii autori au considerat, în cazul reglementării Titlului VI al Legii nr. 99/1999, că, pentru a se putea trece la luarea „forţată" în posesie a bunului afectat garanţiei, este necesară îndeplinirea unei condiţii prealabile şi esenţiale, şi anume aceea ca intrarea în posesie în formă paşnică să nu fie posibilă. Dacă am accepta necesitatea unei astfel de condiţii, am ajunge fie la ipoteza potrivit căreia creditorul ar trebui să prezinte, pe lângă documentele necesare în vederea declanşării procedurii de luare forţată în posesie, şi dovada imposibilităţii de a intra în posesia bunului, fără de care executorul judecătoresc nu ar putea declanşa executarea, fie la ipoteza admisibilităţii unei opoziţii la executare formulate de către debitor pe motivul neexercitării de către creditor a dreptului de a intra în posesia paşnică a bunului afectat garanţiei, ambele soluţii fiind de neconceput.
Potrivit art. 2442 noul C. civ., intervenţia organelor de executare este declanşată, potrivit legii, de cererea creditorului, însoţită de o copie de pe contractul de garanţie, de o descriere a bunului ce urmează a fi preluat şi, dacă este cazul, de o copie certificată de pe înscrierea ipotecii la arhivă.
Organul de executare va întocmi un dosar de executare [art. 2443 alin. (2)] şi, în termen de 48 de ore de la primirea cererii, se va deplasa la locul unde se află bunul mobil afectat garanţiei, îl va ridica şi îl va preda imediat creditorului, în măsura în care debitorul se opune predării bunului, organul de executare fiind îndreptăţit să apeleze la agenţii forţei publice.
Procesul-verbal se va întocmi de către organul de executare în două exemplare, dintre care unul se va păstra la dosarul de executare, iar celălalt va fi comunicat debitorului, în condiţiile Codului de procedură civilă.
Se observă o evoluţie pozitivă faţă de dispoziţiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, care prevedeau obligaţia executorului judecătoresc de a înmâna (şi nu comunica) un exemplar al procesului-verbal debitorului, nereglementând situaţia în care acesta refuza primirea sau nu era prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 2444 noul C. civ., creditorul va avansa cheltuielile şi va suporta riscurile legate de transportarea şi depozitarea bunului, iar potrivit art. 2444, creditorul care deţine bunul va avea drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia, împuternicit cu administrarea simplă.
întinderea răspunderii administratorului bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă este reglementată de art. 802. alin. (2) noul C. civ., potrivit căruia administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea bunurilor pricinuită de forţa majoră, vechimea sau natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea obişnuită şi autorizată a acestora.
