Vânzarea bunului ipotecat prin executare silită
| Comentarii |
|
vânzarea bunului ipotecat prin executare silită, modalitate de executare silită pusă de lege (art. 2435 noul C. civ.) la îndemâna creditorului ipotecar.
Specificul procedurii de vânzare a bunului ipotecat îl constituie posibilitatea expresă a părţilor de a stabili prin contractul de ipotecă modalitatea în care doresc să aibă loc vânzarea a bunului ipotecat, numai în caz contrar, adică în lipsa unor prevederi contractuale, vânzarea urmând a se efectua potrivit regulilor stabilite de noul cod civil subsumate manierei comercial rezonabile.
Deşi art. 2435 noul C. civ. ce conţine dreptul de a vinde bunul ipotecat este situat în cadrul paragrafului 1 dedicat „Executării ipotecii asupra bunurilor mobile corporale", regulile cu privire la vânzare se vor aplica atât în cazul vânzării bunurilor mobile corporale, cât şi al vânzării bunurilor mobile necorporale, acolo unde legea nu prevede expres o altă modalitate de executare şi în măsura în care aceste reguli nu contravin expres regulilor imperative impuse de lege cu privire la executarea silită asupra anumitor categorii de bunuri.
Principiile ce guvernează vânzarea bunului afectat garanţiei
Libertatea de a stabili prin contractul de ipotecă modul de valorificare a bunului grevat
Primul principiu ce se desprinde din analiza alin. (3) al art. 2445 noul C. civ. îl constituie regula potrivit căreia părţile pot conveni, prin contractul de ipotecă, asupra modului de valorificare a bunurilor ipotecate.
Stabilirea procedurii de executare prin contractul de garanţie nu constituie o obligaţie, ci doar o opţiune pe care o au părţile, iar în cazul în care acestea nu stabilesc nimic prin contract, legea instituie o serie de reguli cu privire la modalităţile de executare aflate la dispoziţie creditorului.
Noul Cod civil nu impune vreun termen legat de începerea sau încheierea procedurii de vânzare, eliminându-se în noua reglementare regula instituită de art. 72 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, potrivit căreia întreaga procedură de executare trebuie să se desfăşoare într-un interval de timp rezonabil.
Chiar dacă lipseşte cerinţa de a se desfăşura întreaga procedură într-un interval de timp rezonabil, nu putem face abstracţie de dispoziţiile art. 2445 alin. (2) noul C. civ., care instituie dreptul creditorului de a vinde bunurile „în orice moment sau loc şi în orice condiţii", dar cu respectarea manierei comercial rezonabile.
în privinţa modalităţilor (legale) de vânzare, este lăsată deplină libertate creditorului, legea neîngrădindu-l în niciun fel, astfel: „creditorul poate vinde bunurile ipotecate prin licitaţie publică ori prin negociere directă, prin unul sau mai multe contracte, în bloc sau separat". însă prin contractul de ipotecă se pot stabili, în virtutea principiului libertăţii stabilirii modului de valorificare, dar fără a se limita la acestea, inclusiv metoda, durata, locul, condiţiile sau modalitatea vânzării.
Principiul manierei comercial rezonabile
În privinţa principiului manierei comercial rezonabile, sub imperiul reglementării prevăzute de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, s-au formulat mai multe opinii în literatura de specialitate. întrucât noul Cod civil nu conţine o definiţie legală a acestui concept, pentru desprinderea trăsăturilor caracteristice, ne vom raporta tot la definiţiile date de doctrină, fără însă a le mai relua în cadrul acestui capitol.
Potrivit reglementării noului Cod civil, maniera comercial rezonabilă rămâne chestiune de fapt, care trebuie determinată de către instanţa de judecată de la caz la caz. Cu toate acestea, ultima teză a art. 2445 alin. (4) noul C. civ. detaliază întrucâtva întinderea aplicării standardului manierei comercial rezonabile. Astfel, metoda, momentul, locul condiţiile şi toate celelalte aspecte ale vânzării trebuie realizate într-o manieră comercial rezonabilă.
Reglementarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999 impunea cerinţa obţinerii celui mai bun preţ pentru determinarea manierei comercial rezonabile, cu alte cuvinte, obligându-l pe creditor să aleagă acea metodă de vânzare care, în mod rezonabil, ar putea genera veniturile maxime. Se punea astfel problema dacă obţinerea celui mai bun preţ reprezintă o obligaţie de diligenţă sau de rezultat pentru creditor.
Noul Cod civil rezolvă această problemă, arătând, în art. 2446, câteva cazuri în care vânzarea va fi considerată comercial rezonabilă, chiar dacă, prin vânzarea într-un alt moment sau printr-o altă metodă decât cea aleasă de creditor, se putea obţine un preţ mai mare, respectiv va fi considerată ca fiind comercial rezonabilă dacă are loc:
a) în modul în care se dispune în mod obişnuit de bunuri de acelaşi fel pe o piaţă organizată;
b) la preţul stabilit pe o piaţă organizată şi valabil în momentul vânzării;
c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel.
Datorită referirii la regulile comerciale adecvate (uzanţele comerciale), legea noastră se apropie de modelul său nord-american ), pentru a fi încorporate în conţinutul manierei comercial rezonabile.
Obligaţia creditorului de notificare a vânzării
Înainte de vânzarea bunului mobil ipotecat, creditorul trebuie, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate, să comunice tuturor persoanelor prevăzute la art. 2450 noul C. civ. o notificare de executare. Această notificare are scopul de a-l informa atât pe debitor, precum şi pe toate celelalte persoane interesate, dacă acestea există, asupra vânzării bunului în cadrul executării silite.
Din momentul primirii notificării, toate persoanele pe care legea le prezumă interesate sunt informate despre începerea procedurii, de la acest moment urmând a se naşte dreptul lor de a ataca executarea, prin formularea unei opoziţii la executare în condiţiile art. 2452 noul C. civ. Astfel, în condiţiile art. 2453 noul C. civ., debitorul şi orice persoană interesată pot executa obligaţia, plătind totodată cheltuielile rezonabile făcute pentru preluarea şi vânzarea bunului, în vederea încetării executării silite şi restituirii bunului debitorului.
Notificarea vânzării, alături de înscrierea avizului de executare în arhivă, are, pe de o parte, calitatea de a asigura un cadru execuţional legal, reprezentând (în cazul preluării bunului pe cale paşnică) primul act de procedură scris ce atestă începerea executării silite, iar, pe de altă parte, scopul de a i se acorda dreptul debitorului şi celorlalte persoane interesate de a participa la procedură.
Potrivit art. 2451 noul C. civ., „notificarea vânzării trebuie să indice în mod clar:
a) constituitorul şi creditorul ipotecar;
b) bunurile care fac obiectul urmăririi;
c) suma pentru care se porneşte urmărirea;
d) metoda prin care se va realiza valorificarea bunului;
e) data, ora şi locul la care va avea loc licitaţia publică, precum şi preţul de pornire al licitaţiei ori, după caz, data, ora cu începere de la care creditorul va dispune de bun".
Notificarea trebuie comunicată destinatarilor la domiciliul indicat în avizul de ipotecă, cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru vânzare. De această dată, legea nu mai cere ca persoanele vizate să primească notificarea cu cel puţin 5 zile libere înainte de data stabilită pentru vânzare, ci impune doar obligaţia creditorului de a trimite notificare cu cel puţin 15 zile înainte de vânzare.
Chiar dacă legea nu mai face nicio menţiune în acest sens, spre deosebire de reglementarea expresă a art. 71 alin. (3) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, considerăm că, pentru a fi considerată valabilă, comunicarea notificării se va face tot în orice mod care asigură dovada primirii ei.
Creditorul este liberat de obligaţia notificării, în ipoteza alin. (4) al art. 2449 noul C. civ., în cazul în care bunurile care fac obiectul urmăririi sunt supuse pieirii, deteriorării ori devalorizării rapide ori sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă organizată, în astfel de cazuri vânzarea putându-se face şi fără încunoştinţarea persoanelor indicate de lege.
200. Sub imperiul reglementării Titlului VI al Legii nr. 99/1999, în doctrină s-a pus problema dacă obligaţia notificării subzistă şi în cadrul adjudecării directe a bunului afectat garanţiei de către creditorul garantat în cadrul vânzării iniţiate de el sau, cu alte cuvinte, dacă adjudecarea directă este privită de lege ca o formă de vânzare sau ca o altă metodă de executare.
Noul Cod civil a rezolvat această problemă, prin limitarea cazurilor în care creditorul poate cumpăra bunul. Astfel, în temeiul art. 2448 alin. (1) noul C. civ., orice creditor ipotecar, legea nefăcând distincţie după cum el a iniţiat sau nu vânzarea, nu poate cumpăra bunul decât în cadrul unei licitaţii publice, care nu poate fi organizată, ca formă de vânzare, în lipsa notificării, sau prin vânzare directă, însă numai dacă bunurile de acelaşi fel sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă reglementată, caz în care ne aflăm în ipoteza prevăzută de alin. (4) al art. 2449 noul C. civ., creditorul neavând obligaţia de notificare.
