Opoziția la executarea silită a ipotecilor mobiliare
| Comentarii |
|
opoziția la executarea silită a ipotecilor mobiliare, procedura specială de executare a ipotecilor mobiliare este, în esenţă, o procedură „privată", care presupune intervenţia minimă a autorităţii statului şi numai la nevoie. Cu toate acestea, actele de executare silită trebuie să fie îndeplinite cu respectarea prevederilor legale, pentru a nu se prejudicia drepturile persoanelor interesate.
Astfel, pentru înlăturarea neregularităţilor săvârşite în cadrul procedurii speciale de executare silită a ipotecilor mobiliare, legea a creat calea de atac a opoziţiei la executare, care constituie o cale de atac specială pusă la îndemâna persoanelor interesate sau vătămate prin executare, în principal în scopul de a obţine desfiinţarea actelor ilegale de executare.
Termenul în care poate fi introdusă.
Potrivit art. 2452 noul C. civ., rezultă că această cale de atac poate fi promovată în termen de 15 zile de la comunicării notificării sau, după caz, de la înscrierea avizului de executare în arhivă.
Termenul este unul alternativ, persoana interesată sau vătămată prin executare având dreptul de a promova calea de atac înăuntrul oricăruia dintre aceste două termene (care se pot împlini în mod diferit).
Din analiza art. 2449 noul C. civ. rezultă că, în anumite cazuri, respectiv în situaţia prevăzută de alin. (4), atunci când bunurile care fac obiectul urmăririi sunt supuse pieirii, deteriorării ori devalorizării rapide ori sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă organizată, creditorul nu are nici obligaţia notificării, dar nici pe cea a înscrierii unui aviz de executare în arhivă. în această situaţie, suntem de părere că tuturor persoanelor interesate sau vătămate prin executare le este închisă calea opoziţiei la executare, ele având deschisă doar calea unor acţiuni în daune în temeiul art. 2472 şi urm. noul C. civ.
O altă observaţie cu privire la termenul de exercitare a opoziţiei la executare se referă la necorelarea dintre termenul în care creditorul trebuie să efectueze notificarea (nefiind vorba de data la care destinatarii notificării trebuie să o primească, ci de termenul limită în care creditorul urmăritor trebuie să comunice notificarea), de cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru vânzare, şi termenul de 15 zile de la comunicarea notificării, în cadrul căruia cei interesaţi sau vătămaţi prin executare pot formula opoziţie. Cu alte cuvinte, data limită pentru comunicare nu coincide cu data primirii comunicării.
Articolul 71 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 prevedea, de asemenea, termenul limită până la care comunicarea urma să fie primită, dar şi un termen similar în vederea promovării opoziţiei la vânzare şi în acest caz existând o necorelare de o zi.
în reglementarea noului Cod civil, datorită acestei necorelări, deşi opoziţia suspendă de drept executarea până la judecarea sa definitivă, iar raţiunea acesteia constă în primul rând în împiedicarea vânzării, este posibil să ne găsim în situaţia în care, la momentul formulării opoziţiei înăuntrul termenului legal, bunul să fie deja vândut.
Procedura de judecată.
Opoziţia se soluţionează de instanţă în termen de 5 zile, printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2452 alin. (3) noul C. civ., în cazul în care se respinge opoziţia, apelul nu îl opreşte pe creditor să treacă la valorificarea bunului, cu alte cuvinte, apelul în acest caz nu este suspensiv de executare.
Trebuie să observăm o nouă redactare defectuoasă şi o necorelare a textelor de lege. Astfel, potrivit regulilor Codului de procedură civilă (prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 377), hotărârile date în primă instanţă cu drept de apel nu sunt definitive. Potrivit art. 2452 alin. (2) noul C. civ., opoziţia suspendă de drept executarea până la soluţionarea definitivă a cauzei, adică până la judecarea apelului, întrucât nu putem susţine teza conform căreia hotărârea dată în judecarea opoziţiei la executare ar fi definitivă, din moment ce legea instituie împotriva ei calea de atac a apelului.
Textul mai conţine o inadvertenţă, lăsând impresia că singura cale de atac împotriva opoziţiei ar fi apelul, iar hotărârea dată în apel nemai-putând fi atacată cu recurs.
Sfera persoanelor care pot face opoziţie la executarea bunului ipotecat a fost extinsă faţă de reglementarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999, legea conferind calitate procesuală activă tuturor persoanelor vătămate prin executare sau care pot justifica un interes în executare.
Opoziţia la executare şi acţiunea în daune
Se pune problema care este relaţia dintre opoziţia la executare şi acţiunea în daune reglementată de prevederile art. 2474 şi urm. noul C. civ.?
În cazul în care partea prejudiciată a promovat opoziţia la vânzare, aceasta nu va mai putea cere daune în condiţiile art. 2747 şi urm. noul C. civ. decât pentru motivele pe care nu le-a putut invoca pe calea opoziţiei la executare, fie datorită faptului că exced sfera procesuală a acestei căi de atac, fie datorită faptului că au apărut ulterior (spre exemplu, bunul a fost vândut fără respectarea regulilor comercial rezonabile). Avem în vedere, aşadar, motivele pe care nu le-a putut invoca pe calea opoziţie la executate din cauze obiective, nu şi motivele pe care, spre exemplu, a omis să le invoce.
Cel care a promovat calea opoziţiei la vânzare nu mai are deschisă şi calea acţiunii în daune pentru aceleaşi motive, întrucât hotărârea dată în judecarea opoziţiei la executare are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte motivele invocate şi prin aplicarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Dacă destinatarii notificării, deşi fuseseră notificaţi, nu formulează opoziţie, vor fi considerat decăzuţi din dreptul de a contesta atât preluarea bunului, cât şi vânzarea. Dacă însă opoziţia a fost admisă, însă contestatorii nu solicită şi daune, iar instanţa, în soluţionarea opoziţiei, constată încălcarea regulilor privitoare la preluarea bunurilor, o acţiune ulterioară în daune este deschisă persoanelor prejudiciate.
Obiectul opoziţiei la executare
Prin obiectul opoziţiei la executarea avem în vedere motivele concrete ce pot fi invocate pe această cale reglementată de art. 2452 noul C. civ.
Opoziţia la executare apare în principal drept un mijloc prin care se poate obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare, inclusiv prin punerea în discuţie a titlului executoriu.
în primul rând, motive pe care le pot invoca părţile interesate sau vătămate sunt în aparenţă limitate de soluţiile pe care, potrivit alin. (4) al art. 2452, le poate dispune instanţa, şi anume încetarea executării pornite de creditor, dacă debitorul a plătit, restituirea bunului de către creditor, precum şi stabilirea condiţiilor şi regulilor corespunzătoare şi încuviinţarea valorificării bunului, în cazul în care constată că vânzarea ar urma să se facă cu încălcarea dispoziţiilor legii.
în al doilea rând, observăm că principalele deosebiri între opoziţia la executare şi opoziţia la vânzare reglementată de art. 75 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 sunt în privinţa denumirii, a căilor de atac, a termenelor de exercitare a opoziţiei şi cu privire la persoanele cărora li se recunoaşte calitate procesuală activă (prin lărgirea sferei acestora).
Prin lărgirea sferei persoanelor ce au calitate procesuală activă, respectiv includerea tuturor persoanelor care sunt interesate sau vătămate prin executare, s-a schimbat în primul rând natura juridică a acestei căi de atac.
Prin schimbarea denumirii, legiuitorul a dorit să arate faptul că prin promovarea acestei căi de atac pot fi contestate toate aspectele legate de procedura executării silite (cum ar fi lipsa învestirii cu formulă executorie a contractului de ipotecă, ce atrage anularea actelor de executare, încetarea executării şi restituirea bunului către debitor, lipsa caracterului cert al creanţei etc.), şi nu numai aspecte legate de vânzarea bunului ipotecat.
Opoziţia la executare rămâne o cale de atac care nu poate fi exercitată de persoanele cărora legea le recunoaşte calitate procesuală activă decât după şi cu condiţia primirii notificării, precum şi în termenul prevăzut de lege.
Pentru toate celelalte aspecte, persoanele vătămate vor avea deschisă calea acţiunii în daune. Spre exemplu, în cazul unei vânzări efectuate în lipsa titlului executoriu sau pentru o creanţă care nu este certă, lichidă şi exigibilă, persoanele vătămate au deschisă calea opoziţiei, dacă au fost notificate, sau calea acţiunii în daune, dacă nu au fost notificate.
Potrivit dispoziţiilor art. 2453 noul C. civ., care prevede posibilitatea debitorului de a plăti, până la vânzarea bunului de către creditor, întreaga datorie, inclusiv cheltuielile rezonabile făcute de creditor pentru preluarea şi vânzarea bunului, în această situaţie, creditorul este obligat să primească plata, să înceteze orice măsură de executarea silită şi să restituie bunul debitorului.
în cazul în care creditorul ipotecar nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, debitorul are la îndemână calea opoziţiei la executare, chiar dacă nu s-a făcut niciun alt act de executare în afară de preluarea bunului (deci inclusiv în lipsa oricărei notificări, notificarea constituind în acest caz un act de executare) şi indiferent de metoda de executare aleasă de creditor.
Opoziţia la vânzare este avută în vedere numai pentru formele de executare silită ce implică vânzarea, astfel că ea nu poate fi exercitată în cazul preluării bunului ipotecat pentru stingerea creanţei (art. 2460 noul C. civ.) sau în cazul preluării bunului în vederea administrării (art. 2468 noul C. civ.).
în cazul preluării bunului ipotecat în vederea stingerii creanţei, legea conferă persoanelor destinatare ale notificării (prevăzute de art. 2450 noul C. civ.) dreptul de a formula opunere la preluare, însă, în cazul preluării bunului în vederea administrării, nu se prevede expres dreptul vreunor persoane de a se „opune" sau de a face „opoziţie" la această modalitate de executare.
Competenţa de a soluţiona opoziţia la executare
Spre deosebire de art. 75 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care dispunea expres că opoziţia la vânzare se face la instanţa competentă potrivit Codului de procedură civilă, în noul cod civil nu găsim nicio dispoziţie cu privire la instanţa competentă şi nici vreo trimitere cu privire la dreptul comun în materie.
Aşadar, atât competenţa materială, cât şi cea teritorială se vor determina după cum dreptul comun în această materie îl constituie normele generale de competenţă din codul de procedură civilă sau normele speciale din materia executării silite ori în aceleaşi condiţii pe care le-am afirmat în cazul opoziţie la vânzare reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în funcţie de calificarea juridică concretă dată căii de atac.
Astfel, în cazul în care calificăm opoziţia la executare drept o formă specială a contestaţiei la executare şi considerăm că normele execu-ţionale reprezentând dreptul comun în această materie din Codul de procedură civilă sunt dreptul comun în materie, atunci competenţa va fi dată de art. 400 alin. (1) şi art. 373 alin. (2) C. proc. civ. (art. 641 şi art. 703 noul C. proc. civ.), opoziţia la executare fiind de competenţa instanţei de executare (adică a judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea, potrivit actualului Cod de procedură civilă, şi a judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, potrivit noului Cod de procedură civilă).
însă, considerând că cele două proceduri execuţionale (cea prevăzută de legea specială şi cea prevăzută de Codul de procedură civilă) sunt autonome şi independente una faţă de cealaltă, în acest caz, în lipsa unei trimiteri exprese la instanţa de executare, competenţa se va fixa în funcţie de fondul dreptului, adică în funcţie de valoarea obligaţiei principale şi în funcţie de natura acesteia, civilă sau comercială.
în ceea ce priveşte competenţa teritorială, se aplică fie regula din art. 5 C. proc. civ. (art. 105 noul C. proc. civ.), aceasta aparţinând instanţei de la domiciliul pârâtului, domiciliu stabilit cu ocazia înscrierii avizului de executare, fie instanţei de executare, adică instanţei de la locul unde se efectuează executarea (sediul biroului executorului judecătoresc, în cazul noului Cod de procedură civilă), în lipsa posibilităţii de a determina un astfel de loc competentă fiind tot instanţa de la domiciliul pârâtului.
