Filiaţia față de tată
| Comentarii |
|
filiaţia față de tată, spre deosebire de filiaţia faţă de mamă sau maternitatea, care se poate dovedi uşor prin faptul naşterii, filiaţia faţă de tată sau paternitatea nu poate fi dovedită în mod direct şi neîndoielnic. Ea poate rezulta din faptul concepţiei sau zămislirii, dar, pentru a putea fi dovedit acesta, legea a recurs la deducerea lui din fapte conexe cunoscute sau susceptibile de dovedire directă. Astfel, pornindu-se de la un fapt material, cert şi uşor de dovedit - naşterea -, se urmăreşte să se ajungă la faptul necunoscut şi imposibil de a fi dovedit direct şi nemijlocit - zămislirea.
Acest mijloc de probă este prezumţia de paternitate. Stabilirea paternităţii copilului din căsătorie se face în mod diferit faţă de aceea a paternităţii copilului din afara căsătoriei. Astfel, faptul cunoscut de la care se porneşte în primul caz este căsătoria, în temeiul căreia legea prezumă că soţul mamei este tatăl copilului, de unde şi adagiul pater is est quem instae nuptiae demonstrant.
Stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se face pornind de la faptul cunoaşterii timpului legal al concepţiei, înăuntrul căruia trebuie să se dovedească faptul că au avut loc relaţii sexuale între mamă şi pretinsul tată.
Având în vedere cele două moduri diferite de stabilire a paternităţii, vom studia distinct paternitatea copilului din căsătorie, faţă de aceea a copilului din afara căsătoriei.
Reglementarea paternităţii în Noul Cod Civil.
În dispoziţiile generale cu privire la filiaţie, în art. 408 Noul cod civil se prevăd modurile de stabilire a filiaţiei, atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată.
în ceea ce priveşte filiaţia faţă de tată, legea distinge între paternitatea din căsătorie, care se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate, şi paternitatea din afara căsătoriei, care se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Paternitatea din căsătorie. Consacrarea prezumţiei.
Articolul 414 Noul Cod Civil prevede o prezumţie de paternitate pentru copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei, stabilind că paternitatea acestui copil se atribuie soţului mamei.
în caz că paternitatea nu corespunde cu realitatea, potrivit alin. (2) al art. 414, paternitatea poate fi tăgăduită „dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
întrucât, după cum se vede, se permite dovada contrară prezumţiei legii, este fără îndoială că această prezumţie este una relativă.
Articolul 429 alin. (1) Noul Cod Civil precizează un număr de 4 persoane cu calităţi speciale care pot face dovada contrară prezumţiei: soţul mamei, mama, copilul şi tatăl biologic. Aceasta însemnă că prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie are un caracter relativ, dar unul diferit de alte prezumţii legale relative care ar putea fi răsturnate de orice persoană. Forţa probantă a prezumţiei de paternitate se impune prin urmare tuturor, mai puţin celor 4 subiecţi calificaţi cărora legea le permite să o răstoarne.
Caracterul prezumţiei de paternitate este unul iuris tantum, adică forţa sa probantă este una relativă, împotriva ei doar cele patru persoane - ca subiecţi calificaţi - putând face dovada contrară; în materie de paternitate legea prevede şi o altă prezumţie, dar cu o forţă probantă absolută, pe care nimeni nu o poate răsturna, şi anume prezumţia timpului legal al concepţiei unui copil.
Prezumţia timpului legal al concepţiei.
Articolul 412 Noul Cod Civil dispune că intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concep-ţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.
Momentul concepţiei nu poate fi determinat cu exactitate, deoarece durata gestaţiei nu este uniformă, ci variabilă. De aceea, legea a determinat doar perioada de timp în care a putut avea loc concepţia, perioadă care constă în diferenţa de timp dintre durata maximă şi durata minimă a gestaţiei.
După datele biologico-medicale, cea mai scurtă sarcină sau gestaţie după care copilul se poate naşte viu este de 186 de zile, iar cea mai lungă de 289 de zile. Prin tradiţie juridică însă, pentru a evita orice eroare şi pentru că este în favoarea copilului, legea consideră că cea mai scurtă gestaţie este de 180 de zile, iar cea mai lungă de 300 de zile. Diferenţa de 120 de zile dintre cele două durate este perioada de concepţie sau timpul legal al concepţiei.
Textul art. 412 Noul Cod Civil dispune că timpul legal al concepţiei se socoteşte de la zi la zi, adică pe zile, şi nu pe ore. Ziua de începere a termenelor nu se socoteşte, deoarece textul se referă la a trei suta zi şi la a o sută optzecea zi dinaintea naşterii, precizând astfel că ziua naşterii nu intră în calculul termenelor; în schimb, ziua împlinirii termenelor se socoteşte.
în felul acesta, diferenţa dintre cele două termene este de 121 de zile, care constituie timpul legal al concepţiei (de exemplu, presupunem că un copil se naşte în 31 octombrie 1995. Dacă ne întoarcem în urmă cu 300 de zile, fără ziua naşterii, şi 180 de zile dinaintea naşterii copilului, timpul legal al concepţiei se plasează în perioada 3 ianuarie - 4 mai 1995).
Această perioadă în care se poate produce concepţia prezintă mare interes la stabilirea paternităţii copilului, atât din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei.
Timpul legal al concepţiei copilului trebuie determinat şi la stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească, în care caz, dacă se dovedeşte că pretinsul tată a avut relaţii sexuale cu mama copilului în această perioadă sau chiar numai într-o singură zi din acest timp, copilul poate fi considerat a fi fost conceput din relaţiile sexuale ale mamei cu pretinsul tată.
Forţa probantă a prezumţiei.
Prezumţia de stabilire a timpului legal al concepţiei este absolută şi, ca atare, nu poate fi combătută prin dovada contrară.
Caracterul absolut, irefragabil al prezumţiei împiedică orice încercare de a se dovedi că sarcina ar fi durat mai puţin de 180 de zile sau mai mult de 300 de zile.
De precizat în legătură cu această prezumţie este şi faptul că întotdeauna ea se aplică numai în folosul copilului.
Timpul legal al concepţiunii este stabilit pe baze ştiinţifice şi tot prin mijloace ştiinţifice se poate face, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp legal prevăzut de prezumţie sau „chiar în afara acestui interval”.
Prezumţia timpului legal al concepţiei este un criteriu în raport de care se pot stabili atât paternitatea din afara căsătoriei, cât şi paternitatea din căsătorie, atunci când este tăgăduită de una dintre persoanele îndreptăţite.
Stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie, pe baza prezumţiei de paternitate.
Potrivit art. 414 Noul Cod Civil, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
După cum se poate observa, prezumţia de paternitate este condiţionată de existenţa căsătoriei mamei şi, deci, de calitatea ei de soţie, fie la naştere, fie la data concepţiei copilului.
întemeiată pe faptul naşterii copilului în timpul căsătoriei, prezumţia are în vedere două situaţii: aceea obişnuită, în care copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei, şi aceea, mai rar întâlnită, în care copilul născut în timpul căsătoriei a fost conceput înainte de încheierea ei. Pentru ambele situaţii, soţul mamei este tatăl copilului.
a) în prima situaţie, prezumţia legală se justifică atât prin faptul că soţul şi soţia au avut relaţii sexuale în timpul căsătoriei, corespunzătoare îndatoririi lor conjugale, cât şi prin faptul că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate şi a avut relaţii sexuale numai cu soţul ei.
b) In cea de-a doua situaţie, prezumţia legală se justifică prin recunoaşterea tacită pe care o face bărbatul care se căsătoreşte cu femeia însărcinată, în sensul că el este autorul sarcinii, fiind de presupus că, de nu ar fi aşa, el nu s-ar căsători cu femeia respectivă. în literatura juridică s-a apreciat că această recunoaştere tacită este mai puternică decât recunoaşterea expresă a paternităţii unui copil din afara căsătoriei, căci, pe când aceasta din urmă poate fi contestată de orice persoană interesată şi de autorul ei însuşi, recunoaşterea tacită care justifică prezumţia legală de paternitate nu poate fi contestată, ci numai tăgăduită, până nu demult, doar de către soţ, în condiţiile specifice ale acţiunii în tăgadă de paternitate, iar, în cazul în care soţul nu pornea acţiunea în tăgadă de paternitate în termenul de 6 luni prevăzut de lege, recunoaşterea tacită era confirmată, iar prezumţia legală întărită.
Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, dar conceput înainte de încheierea acesteia, se aplică indiferent de împrejurarea că în timpul legal al concepţiei copilului mama a fost
căsătorită cu un alt bărbat, care a încetat din viată sau de care a divorţat între timp, şi indiferent de împrejurarea că în aceeaşi perioadă soţul mamei a fost şi el căsătorit cu o altă femeie'.
în ceea ce priveşte copilul doar conceput în timpul căsătoriei, dar născut după ce căsătoria a încetat prin moarte, desfiinţare sau divorţ, el poate avea ca tată pe fostul soţ, dacă timpul legal de concepţie se situează în acea perioadă şi dacă, desigur, mama nu este recăsătorită la momentul naşterii copilului, fapt negativ de presupus, pentru că altfel legea i-ar atribui paternitatea noului soţ al mamei.
Dar, pentru a se stabili paternitatea faţă de fostul soţ, credem că mama va trebui să introducă o acţiune în stabilirea paternităţii, invocând prezumţia timpului legal al concepţiei, pentru că noul Cod civil nu mai instituie prezumţia de paternitate şi pe seama fostului soţ.
în cazul introducerii de către soţul mamei a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, până la înlăturarea aplicării prezumţiei prin admiterea acţiunii, prezumţia de paternitate se aplică în temeiul legii, de plin drept, indiferent de împrejurarea că în actul de naştere al copilului s-a trecut menţiunea că tatăl copilului este necunoscut sau că el este alt bărbat sau indiferent că un alt bărbat l-ar recunoaşte ca al său, căci copilul din căsătorie nu poate fi recunoscut, el având paternitatea stabilită prin prezumţia legală de paternitate.
Spre deosebire de prezumţia timpului legal al concepţiei, care se întemeiază pe fapte certe, fiind o prezumţie absolută, irefragabilă, prezumţia legală de paternitate nu se întemeiază pe asemenea fapte, ci pe presupunerile că soţul mamei este apt de a procrea, că între soţi au avut loc relaţii intime în perioada timpului legal al concepţiei şi că, în tot acest timp, soţia şi-a respectat obligaţia sa de fidelitate - presupuneri care pot fi combătute prin proba contrară, motiv pentru care prezumţia este relativă.
Prietena m-a parasit, inselat...dar dupa o luna a revenit ca ea e insarcinata. Eu am refuzat sarcina, am spus sa faca avort, ea nu a vrut, eu tot nu doresc copilul dupa aceasta situatie, dar ea ma ameninta cu sociala de copil, pot sa ma obliga sa platesc dupa copilul care nu am vrut?