fine de neprimire şi de nevaloare, expresii împrumutate din terminologia juridică a dreptului francez, unde erau folosite pentru a denumi anumite excepţii peremptorii şi de fond. F.n.p. - „fin de non recevoir" - vizează excepţiile ce puteau fi ridicate cu privire la exerciţiul acţiunii (prescripţia, autoritatea de lucru judecat şi decăderile din exerciţiul căilor de atac), iar f.n.v. - „ fin de non valoit" - excepţiile ce puteau fi ridicate cu privire la condiţiile de a fi parte în proces (lipsa de calitate, de capacitate şi autorizare prealabilă). Aceste expresii, deşi au supravieţuit, în special prin folosirea lor în practica judiciară, nu reprezintă valori semantice care să facă necesară întrebuinţarea lor în limbajul ştiinţific de specialitate pentru redarea excepţiilor menţionate. Fără a mai păstra deci semnificaţia lor de origine, pentru trebuinţele practicii judiciare, având în vedere şi ceea ce se poate înţelege în limba română prin aceste expresii, s-ar putea ajunge la consensul unanim de a fi folosite pentru a desemna numai excepţiile care se referă la inadmi-sibilitatea acţiunilor; adică la indicarea motivelor pentru care anumite acţiuni nu pot fi primite spre a fi judecate, deoarece legea le declară lipsite de valoare judiciară. Astfel, caracterul subsidiar al acţiunilor în constatare, faţă de acţiunile în realizarea dreptului, reprezintă un f.n.p., iar existenţa unui act de partaj voluntar, faţă de acţiunea de ieşire din indiviziune ulterioară lui, reprezintă un f.n.v. [v. şi apărări de fond; excepţii de procedural.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Fine de neprimire şi de nevaloare
