Forţa probantă a înscrisului autentic
| Comentarii |
|
forţa probantă a înscrisului autentic, puterea probantă şi valoarea acordată de lege înscrisului autentic şi care se impune judecătorului în operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii. Astfel:
a) înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate şi validitate, cel care îl foloseşte fiind scutit de orice dovadă; proba contrară trebuie să o facă partea care îl contestă;
b) înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă, în momentul în care aceasta ajunge la scadenţă, are putere executorie; el poate fi pus în executare, fără a mai fi nevoie de vreo judecată şi nici măcar de învestirea cu formulă executorie;
c) executarea silită a obligaţiei constatate în înscrisul autentic se suspendă de drept în cazul în care se pune în mişcare acţiunea penală împotriva pretinsului autor al falsului, însă, dacă înscrisul autentic este defăimat ca fals, pe cale incidentală, în faţa unei instanţe civile, suspendarea executării este lăsată la aprecierea instanţei;
d) data înscrisului autentic face credinţă până la înscrierea în fals, fiind opozabilă şi terţilor;
e) înscrisul autentic face dovadă până la declararea falsului (fiind necesară înscrierea în fals) în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simţuri;
f) celelalte menţiuni fac dovadă până la proba contrară (menţiunea că preţul a fost deja plătit de cumpărător, valabilitatea consimţământului exprimat de părţi în faţa agentului etc.);
g) fac dovadă până la proba contrară şi menţiunile accidentale, care depăşesc obiectul propriu-zis al actului, însă numai dacă au un raport oarecare la acel obiect;
h) în schimb, menţiunile referitoare la fapte străine de obiectul actului juridic constatat prin înscrisul autentic au puterea unui început de dovadă scrisă;
i) înscrisul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei alte persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce le constată; opozabilitatea actului faţă de terţi priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor contractate, considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de către terţi;
j) dacă terţii pretind că actul a fost întocmit în vederea fraudării intereselor lor, ei nu trebuie să se înscrie în fals, deoarece nu contestă constatările personale ale agentului instrumentator, ci fondul (conţinutul) actului. într-o astfel de situaţie, actul juridic al părţilor reprezintă pentru ei un simplu fapt juridic. în consecinţă, terţii pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă. Dacă însă ei ar contesta data înscrisului autentic sau orice alte menţiuni ce sunt rezultatul constatărilor proprii şi directe ale agentului, este nevoie de înscrierea în fals;
k) cât priveşte înscrisul nevalabil ca înscris autentic, pentru situaţia în care forma nu era cerută ad validitatem, actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a incapacităţii funcţionarului ori datorită neîndeplinirii condiţiilor de formă (de exemplu, nu sunt semnate ştersăturile, adăugirile şi rectificările, nu s-a trecut menţiunea că înscrisul a fost semnat de părţi în faţa agentului instrumentator etc.) este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţile contractante. în cazul în care nu este semnat, valorează început de dovadă scrisă. Dacă însă forma solemnă era cerută ad validitatem, actul juridic este lovit de nulitate absolută şi nu se mai pune problema probei [v. şi dovada cu înscrisuri].
forţă probantă - eficacitatea unui mijloc de probă.
