Forma convenţiei arbitrate
| Comentarii |
|
forma convenţiei arbitrate, mijloc de exteriorizare a voinţei comune a părţilor unui contract comercial (intern sau internaţional) privind supunerea eventualelor litigii care ar decurge din executarea sau interpretarea acelui contract arbitrajului.
În sistemul Codului nostru de procedură civilă se consacră cerinţa formei scrise a convenţiei arbitrale, stabilindu-se că această convenţie trebuie redactată „în scris, sub sancţiunea nulităţii". Pe aceeaşi linie de gândire, legiuitorul mai dispune că: „Tribunalul arbitrai este sesizat de reclamant prin cererea scrisă care va cuprinde (...) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta". Cerinţa formei scrise a convenţiei arbitrale în materie comercială are caracter derogatoriu de la principiul probei libere, care domină dreptul probator în această materie. Această cerinţă vizează, deopotrivă, arbitrajul naţional şi arbitrajul internaţional. în ambele situaţii, ea are o dublă semnificaţie: în primul rând, constituie un mijloc eficient de atenţionare a părţilor asupra consecinţelor pe care convenţia arbi-trală le are, iar în al doilea rând, constituie un instrument de punere în evidenţă a naturii voluntare şi liberale a arbitrajului, concretizând voinţa părţilor de a supune litigiul lor spre soluţionare justiţiei arbitrale.
Cerinţa formei scrise a convenţiei arbitrale este prevăzută şi în reglementările internaţionale. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New York în 1958 prevede că: „Fiecare dintre statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende", precum şi că: „Prin convenţie scrisă se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract sau un compromis semnat de părţi sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame". în acelaşi sens statuează şi Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional încheiată la Geneva în 1961, precizând că: „(...) se înţelege prin convenţie de arbitraj fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnat de părţi sau conţinut într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex (...)". Tot astfel, Regulamentul de arbitraj UNCITRAL (CNUDCI) prevede: „Atunci când părţile contractante au căzut de acord în scris ca disputele legate de contractul respectiv să fie deferite arbitrajului (...)", ceea ce exclude posibilitatea sesizării valabile a arbitrajului, în absenţa unui acord scris prealabil realizat de părţi. în fine, cerinţa formei scrise a convenţiei arbitrale este prevăzută şi de Legea-model adoptată de Comisia O.N.U. pentru Dreptul Comerţului Internaţional în anul 1985, care precizează şi nuanţează conceptul de „înscris", arătând că el vizează şi schimbul de scrisori, de comunicări prin telex, telegrame sau orice alt mijloc modern de telecomunicaţii. Raţiunea ce legitimează instituirea formei scrise este aceea de a atenţiona părţile asupra gravităţii actului încheiat, pentru a asigura libertatea şi certitudinea consimţământului, pentru a se putea stabili fără echivoc intenţia părţilor, întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor. Forma scrisă a convenţie arbitrale este cerută ad probationem, fapt ce explică soluţia legislativă adoptată de Codul nostru de procedură civilă, în sensul că orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare. Dacă legiuitorul ar fi calificat-o ca o condiţie de validitate, această prevedere legală nu s-ar fi justificat, întrucât fiind vorba de o nulitate absolută, respectiva nulitate ar fi putut fi invocată în orice fază a procedurii arbitrale [v. şi convenţie arbitrată; cauza convenţiei arbitrale].
