Formarea profesională a salariaților
| Comentarii |
|
formarea profesională a salariaților,
Reglementarea actuală a Codului muncii
Art. 155. (2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.
Art. 197. (1) în cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile ocazionate de această participare sunt suportate de către acesta.
(2) Pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională conform alin. (1), salariatul va beneficia, pe toată durata formării profesionale, de toate drepturile salariate deţinute.
(3) Pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională conform alin. (1), salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
Art. 198. (1) Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, în condiţiile art. 197 alin. (1), nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional.
Concediul fără plată pentru formare profesională
[art. 155 alin. (2) C. muncii, republicat]
Activitatea de formare profesională a salariaţilor este guvernată în principal de dispoziţiile Codului muncii. în subsidiar, trebuie avute în vedere prevederile O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată, precum şi cele cuprinse în Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă1'1.
Având în vedere dinamica activităţilor profesionale, nu mai este suficientă adaptarea muncii la om, rolul formării profesionale jucând un rol important în dezvoltarea competenţelor profesionale iniţiale, respectiv dobândirea de noi competenţe profesionale pe durata derulării raportului de muncă.
Identificarea programelor de formare profesională necesare la nivelul unei unităţi, precum şi individualizarea posturilor de lucru şi a salariaţilor care urmează să beneficieze de aceste programe se face de către angajator prin intermediul planului anual de formare profesională1’1. Cursurile şi stagiile de formare profesională cuprinse în planul anual de formare profesională sunt finanţate integral de către angajator.
Pot exista însă anumite situaţii în care angajaţii identifică cursuri de formare profesională iniţială sau continuă, pe care le consideră utile pentru dezvoltarea propriei cariere profesionale. în situaţia în care respectivele cursuri nu fac obiectul planului anual de formare profesională elaborat de angajator sau, după caz, nu vizează persoana angajaţilor interesaţi, aceştia au posibilitatea de a solicita angajatorului acordarea unor concedii de formare profesională, cu sau fără plată.
IMPORTANT: Având în vedere modificările aduse Codului muncii prin Legea nr. 40/2011, ne vom focaliza atenţia în continuare numai asupra concediilor de formare profesională fără plată, ce implică scoaterea salariaţilor din activitate.
Dacă salariatul este cel care are iniţiativa formării profesionale, cererea de concediu fără plată în acest scop1 trebuie înaintată angajatorului cu cel puţin o lună înainte de efectuarea stagiului de formare profesională, cu precizarea domeniului de pregătire, instituţiei de formare profesională, respectiv intervalului de desfăşurare a cursurilor.
Codul muncii, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, stabilea dreptul angajatorului de a respinge solicitarea angajatului, cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, numai în situaţia în care absenţa acestuia ar fi prejudiciat grav desfăşurarea activităţii în unitate. Era vorba despre un aviz conform obligatoriu al reprezentanţilor salariaţilor (în sens larg), în lipsa căruia angajatorul nu putea respinge cererea salariatului de formare profesională.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011, cererea salariatului privind efectuarea unui concediu fără plată în scopul formării profesionale poate fi respinsă de angajator dacă absenţa salariatului respectiv prejudiciază grav desfăşurarea activităţii. Este eliminată astfel cerinţa avizului obligatoriu al reprezentanţilor salariaţilor, angajatorul deţinând întreaga putere de decizie şi apreciere asupra consecinţelor determinate de cererea salariatului.
CONCLUZIE: Dreptul angajatorului de a respinge cererea formulată de salariat a rămas condiţionat doar de prejudicierea gravă a activităţii unităţii. Eliminarea obligativităţii avizului conform al reprezentanţilor salariaţilor reflectă dreptul angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea propriei structuri. Cine altul decât angajatorul poate avea o imagine de ansamblu asupra consecinţelor determinate de absenţa unui anumit salariat într-un interval de timp determinat? Din moment ce concediile fără plată pentru studii sunt rezultatul consensului între părţile raportului de munca, nu era justificat ca acordarea concediilor fără plată în scopul formării profesionale să implice avizul conform al reprezentanţilor salariaţilor.
Rolul reprezentanţilor salariaţilor în privinţa formării profesionale nu a fost pe deplin eliminat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 40/2011. Astfel, în condiţiile art. 199 C. muncii, republicat, dacă salariatul are iniţiativa participării la o formă de pregătire profesională cu scoatere din activitate, angajatorul este obligat să analizeze cererea acestuia împreună cu reprezentanţii salariaţilor, urmând a lua o decizie în termen de 15 zile de la primirea solicitării.
în concluzie, rolul decizional al reprezentanţilor salariaţilor în acest domeniu a fost înlocuit cu un simplu rol consultativ.
Drepturile salariale cuvenite pe durata formării profesionale (ari. 197 C. muncii, republicat)
Iniţiativa angajatorului privind formarea profesională a salariaţilor săi îl obligă pe acesta să suporte toate cheltuielile aferente, incluzând costul stagiilor de pregătire profesională, cheltuielile de cazare şi transport şi, nu în ultimul rând, drepturile de natură salarială.
Concediul de formare profesională din iniţiativa angajatorului:
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011, drepturile de natură salarială ale angajaţilor ce participau la stagiile de formare profesională iniţiate de angajator erau stabilite de Codul muncii potrivit următorului algoritm: dacă salariatul era scos din activitate pentru o perioadă ce nu depăşea 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, beneficia de salariul integral corespunzător postului şi funcţiei deţinute, inclusiv indemnizaţiile, sporurile şi adaosurile la acesta; dacă salariatul era scos din activitate pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, beneficia de salariul de bază şi, după caz, de sporul de vechime; dacă salariatul era scos integral din activitate, contractul său individual de muncă se suspenda, fiind acordată o indemnizaţie al cărei cuantum era prevăzut în 1 contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
Reglementarea Codului muncii era incompletă, discriminatorie şi lipsită de logică juridică elementară. Salariaţii scoşi din activitate pentru o perioadă ce depăşea 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru erau penalizaţi în mod nejustificat la salariu, deşi pregătirea profesională se efectua din iniţiativa şi în interesul angajatorului.
în privinţa salariaţilor scoşi integral din activitate pe durata formării profesionale iniţiate de angajator, situaţia devenea şi mai confuză. Codul muncii impunea suspendarea contractelor individuale de muncă ale acestor salariaţi, deşi această suspendare putea interveni numai în cazul concediilor de formare profesională determinate de iniţiativa salariatului [în condiţiile art. 51 Ut. d) C. muncii]. Astfel, Codul muncii reuşea contraperformanţa de a-şi contrazice propria reglementare.
Nu în ultimul rând, cuantumul indemnizaţiei cuvenite salariatului pe durata suspendării raportului de muncă era o necunoscută, ce trebuia clarificată în prealabil pe cale convenţională. Reglementarea Codului muncii contravenea astfel prevederilor cu caracter special cuprinse în O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, ce stabileau că, pe durata cursurilor de formare profesională finanţate de angajator, salariaţii trebuie să primească drepturile salariale prevăzute în contractul individual de muncă, pentru program normal de lucru.
IMPORTANT: Legea nr. 40/2011 face lumină în peisajul normativ dezolant al Codului muncii, stabilind că, pe întreaga durată a participării la cursurile sau stagiile de formare profesională iniţiate de angajator, salariatul beneficiază de toate drepturile salariale deţinute.
CONCLUZIE: Prima concluzie care se desprinde din reglementarea Legii nr. 40/2011 o constituie revenirea la legalitate şi, nu în ultimul rând, la echitate. Sunt înlăturate considerentele discriminatorii care stăteau la baza acordării drepturilor salariale în ipoteza scoaterii parţiale din activitate a salariaţilor, pe durata formării profesionale iniţiate de angajator.
Concediul de formare profesională iniţiat de angajator nu mai determină suspendarea contractului individual de muncă. Pe cale de consecinţă, salariatul nu mai beneficiază pe durata formării profesionale de o indemnizaţie, ci de totalitatea drepturilor salariale, la care se adaugă implicit, în baza legilor speciale, stagiile de cotizare în toate sistemele de asigurări sociale. Din acest punct de vedere, este absolut inutilă menţinerea dispoziţiei art. 197 alin. (3) C. muncii, republicat, ce stabileşte că perioada în care salariatul participă la stagiul de formare profesională iniţiat de angajator este considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
Concediul de formare profesională din iniţiativa salariatului: Spre deosebire de situaţia participării la formare profesională din iniţiativa angajatorului, pe durata concediilor de formare profesională iniţiate de angajat, contractul individual de muncă al acestuia se suspendă, conform art. 51 alin. (1) lit. d) C. muncii, republicat. Este vorba despre următoarele concedii de formare profesională:
• concediul fără plată pentru formare profesională, acordat în condiţiile art. 156 C. muncii, republicat;
• concediul plătit de formare profesională, efectuat în condiţiile art. 154 C. muncii, republicat. Cuantumul indemnizaţiei de care beneficiază salariatul pe durata suspendării raportului de muncă se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă;
• concediul plătit de formare profesională acordat de către angajatorul care nu şi-a respectat obligaţia legală de asigurare a participării salariatului la formare profesională, în condiţiile art. 157 C. muncii, republicat. Cuantumul indemnizaţiei de care beneficiază salariatul pe durata suspendării raportului de muncă se stabileşte după aceleaşi reguli ca şi indemnizaţia acordată pe durata concediului de odihnă.
Aspecte de natură fiscală: In condiţiile art. 55 alin. (4) lit. n) C. fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, valoarea cursurilor de formare profesională suportată de angajator nu se include în veniturile salariate impozabile realizate de angajatul beneficiar, în condiţiile în care pregătirea sau, după caz, perfecţionarea profesională s-a efectuat în legătură cu activitatea prestată la locul de muncă. Dimpotrivă, dacă angajatul a urmat un curs de formare profesională finanţat de angajator, fără legătură cu activitatea sa profesională, valoarea cursului va fi considerată avantaj de natură salarială şi va fi supusă impozitului pe venit alături de celelalte drepturi de natură salarială.
Angajatorii pot deduce cheltuielile efectuate cu formarea profesională a angajaţilor din impozitul pe profit sau, după caz, din impozitul pe venit, în condiţiile O.G. nr. 129/2000 prin raportare la prevederile Codului fiscal.
Obligaţiile salariaţilor care au beneficiat de cursuri de formare profesională finanţate de angajator
[art. 198 alin. (1) C. muncii, republicat)
Reglementarea confuză şi neunitară a legislaţiei muncii referitoare la obligaţiile salariaţilor generate de participarea acestora la stagiile de formare profesională finanţate de angajator a reprezentat o sursă inepuizabilă de conflicte de muncă şi controverse doctrinare. Pe de o parte, Codul muncii stabilea că modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă. Pe de altă parte, Codul muncii stabilea obligaţia salariaţilor ce beneficiaseră de un curs de formare profesională cu o durată mai mare de 60 de zile, cu scoatere parţială ori totală din activitate, de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursului respectiv. Pentru asigurarea confuziei totale, O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată, stabilea că salariaţii care participau din iniţiativa angajatorului la programe de formare profesională cu o durată de cel puţin 3 luni erau obligaţi să încheie acte adiţionale la contractele individuale de muncă în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor ce le reveneau după absolvire.
Inconsecvenţa normativă a fost însă îndreptată pe cale jurispruden-ţială. Practica judecătorească a statuat în mod constant că lipsa unui act adiţional din care să rezulte înţelegerea părţilor cu privire la obligaţiile salariatului faţă de angajatorul care a suportat costurile formării profesionale determină inexistenţa unui temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului ce părăseşte unitatea înainte de trecerea unui termen de 3 ani. In consecinţă, majoritatea instanţelor de judecată au respins teza potrivit căreia salariaţii pot fi obligaţi la suportarea costurilor de formare profesională doar în temeiul dispoziţiilor Codului muncii.
IMPORTANT: Legea nr. 40/2011 a înlăturat dispoziţia Codului muncii ce obliga salariaţii să lucreze cel puţin 3 ani în subordinea angajatorului care suportase costurile formării profesionale. Urmând tendinţele juris-prudenţiale, actul normativ de modificare a Codului muncii stabileşte că perioada în care salariaţii care au beneficiat de formare profesională
finanţată de angajator nu pot avea iniţiativa încetării raporturilor de muncă se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă.
CONCLUZIE: Această nouă reglementare se integrează relativ armonios în capitolul Codului muncii referitor la formarea profesională, având în vedere că majoritatea articolelor fac referire la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor prin act adiţional la contractul individual de muncă. Obligarea salariatului la restituirea costurilor formării profesionale suportate de angajator nu mai este legată nici de durata stagiului de formare profesională şi nici de scoaterea totală sau parţială din activitate a acestuia. Unicul temei al drepturilor şi obligaţiilor părţilor este reprezentat de actul adiţional la contractul individual de muncă.
Clauza penală: Există o serie de limitări impuse de lege cu privire la conţinutul actului adiţional la contractul individual de muncă, ce stabileşte obligaţia salariatului de a nu avea iniţiativa încetării raportului de muncă o anumită perioadă de timp. De principiu, nu este admisă stabilirea unei clauze penale care să determine anticipat valoarea prejudiciului suferit de angajatorul care a suportat costurile formării profesionale. în cazul nerespectării de către salariat a obligaţiei de a nu rezilia contractul de muncă înaintea termenului stipulat, acesta poate fi obligat numai la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită prin actul adiţional. Sunt vizate, în acest context, atât costurile efective ale stagiului de formare profesională, cât şi drepturile salariale suportate de angajator pe durata scoaterii totale sau parţiale din activitate a salariatului.
Având în vedere că legea determină valoarea prejudiciului suferit de angajator în cazul nerespectării de către salariat a obligaţiei de a nu rezilia contractul de muncă înaintea termenului stipulat, apreciem că nu pot fi stabilite şi alte despăgubiri pe cale convenţională, sub sancţiunea dispoziţiei art. 38 C. muncii, republicat. Sub aceeaşi sancţiune, părţile nu pot deroga prin actul adiţional de la proporţionalitatea între cheltuielile de formare profesională datorate de salariat şi perioada nelucrată de acesta din totalul perioadei la care s-a obligat pe cale convenţională. în ciuda acestor argumente solide, mai multe instanţe de judecată au validat existenţa unor clauze penale în domeniul formării profesionale a angajaţilor.
Recuperarea cheltuielilor de formare profesională: încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa salariatului anterior termenului stipulat pe cale convenţională naşte în sarcina acestuia obligaţia despăgubirii angajatorului care a suportat costurile formării profesionale, în condiţiile actului adiţional la contractul individual de muncă.
De principiu, nimic nu împiedică părţile raportului de muncă să stabilească pe cale amiabilă recuperarea costurilor de formare profesională suportate de angajator, prin utilizarea notei de constatare şi evaluare a pagubei, care stă la baza convenţiei ulterioare a părţilor. În lipsa acestei convenţii sau, după caz, în situaţia în care costurile formării profesionale depăşesc plafonul legal ce permite repararea pe cale amiabilă a prejudiciului (5 salarii minime brute pe economie), angajatorul se poate adresa instanţei de judecată.
Temeiul de încetare a contractului individual de muncă: Legea nr. 40/2011 nu a adus precizările necesare cu privire la temeiul de încetare a contractului individual de muncă, ce determină obligaţia salariatului de a restitui costurile de formare profesională suportate de angajator.
Nu există controverse în situaţia în care salariatul este concediat
pentru motive disciplinare în perioada stabilită prin actul adiţional sau al cărui contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei. în toate aceste situaţii, salariatul trebuie să restituie cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită prin actul adiţional la contractul individual de muncă.
Preluând carenţele reglementării iniţiale a Codului muncii, Legea nr. 40/2011 stabileşte că salariaţii care au beneficiat de un stagiu de formare profesională nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adiţional.
Ce se înţelege din punct de vedere juridic prin sintagma „a avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă"? Jurisprudenţa este neunitară în acest caz. Unele instanţe de judecată au stabilit că legiuitorul nu a vrut să acopere doar ipoteza în care salariatul îşi dă demisia, ci şi situaţia în care raportul de muncă încetează ca urmare a cererii salariatului, potrivit art. 55 lit. b) C. muncii. în acest caz, instanţele au considerat că acordul unităţii nu exclude iniţiativa salariatului privind încetarea contractului individual de muncă. Dimpotrivă, alte instanţe judecătoreşti au considerat că, în situaţia încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor, angajatorul nu poate solicita de la salariat restituirea cheltuielilor de formare profesională. Acordul exprimat de angajator cu privire la cererea depusă de salariat în vederea încetării raportului de muncă îl exonerează pe acesta din urmă de orice fel de răspundere în legătură cu suportarea costurilor de formare profesională.
CONCLUZIE: Lacunele legii pot fi complinite în mod facil în vederea evitării unor situaţii litigioase. Părţile trebuie să definească pe cale convenţională, în cuprinsul actului adiţional la contractul individual de muncă, care sunt situaţiile de încetare a raportului de muncă din iniţiativa salariatului ce determină obligaţia acestuia de restituire a cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională.
Jurisprudenţă privind formarea profesională
1. Dacă angajatorul consideră că salariatul îi datorează costurile formării profesionale, nu poate condiţiona eliberarea certificatului de calificare profesională de plata sumelor respective, având la îndemână o acţiune în răspundere contractuală, potrivit contractului de formare profesională încheiat, întemeiată pe dispoziţiile 195 alin. (3) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare. în absenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care să fie constatat dreptul său, reţinerea certificatului de formare profesională de către angajator constituie un abuz (Trib. Bucureşti, s. a Vlll-a confl. mun., asig. soc., cont. adm. şi fisc., sent. nr. 449/2006, în Codul muncii adnotat, voi. I, p. 267).
2. Conform dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, „modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul, care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă".
Ca urmare, în lipsa unui act adiţional din care să rezulte înţelegerea părţilor cu privire la cursul de perfecţionare urmat de salariat şi care să se stabilească clar obligaţiile reciproce ale părţilor, nu există nici temei legal ori contractual pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a salariatului. Cât priveşte susţinerea angajatorului că nepromovarea examenului de către salariat dovedeşte reaua-credinţă a acestuia, echivalând cu neîndeplinirea unei sarcini de serviciu, aceasta este nefondată şi nu poate constitui temei al răspunderii patrimoniale a salariatului.
3. Potrivit dispoziţiilor art. 195 alin. (1) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, în condiţiile în care această pregătire profesională este iniţiată de angajator şi presupune scoaterea din activitate a salariatului o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Această dispoziţie legală este justificată de necesitatea protejării angajatorului ce a suportat cheltuielile legate de formarea profesională a salariatului, în condiţiile în care nu poate beneficia de cunoştinţele salariatului a cărui pregătire a asigurat-o. Cu toate acestea, este posibilă încheierea între părţile raportului de muncă a unui act adiţional care să prevadă obligaţia salariatului ce a beneficiat de cursuri de formare profesională cu o durată mai mică de 60 de zile de a munci pentru angajatorul ce a suportat asemenea cheltuieli. Această posibilitate se fundamentează pe dispoziţia art. 193 C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, ce prevede că modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale şi orice ale aspecte, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suporta cheltuielile de formare profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.
Nerespectarea obligaţiei asumate de salariat prin act adiţional la contractul individual de muncă, de a lucra cel puţin 1 an la angajatorul care a suportat costurile formării profesionale cu o durată mai mică de 60 de zile, în raport şi de dispoziţiile art. 969 C. civ., duce la naşterea obligaţiei alternative în sarcina salariatului de suportare a cheltuielilor de formare profesională (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 3990/R/2007, portal.just.ro).
4. Prin act adiţional la contractul individual de muncă, s-a stabilit obli-gaţia salariatului de a achita contravaloarea neamortizată a cheltuielilor de autorizare, în cazul părăsirii unităţii înainte de 12 luni de la autorizare. Având în vedere că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor (art. 977 C. civ.), precum şi faptul că, atunci când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ.), instanţa a apreciat că momentul de la care curge termenul de 12 luni curge, în acest caz, de la data autorizării iniţiale, nicidecum de la data prelungirii ulterioare a autorizaţiei. Autorizarea iniţială a salariatului a fost prelungită de mai multe ori, însă aceasta nu înseamnă că de fiecare dată a început să curgă un nou termen de 12 luni, în care salariatul nu
5. Dispoziţia art. 195 alin. (1) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, care obligă salariatul să nu aibă iniţiativa încetării contractului individual de muncă înainte de împlinirea unui termen de 3 ani de la data absolvirii cursului de formare profesională, nu poate fi restrânsă doar la ipoteza în care salariatul îşi dă demisia. Această prevedere este aplicabilă şi în situaţia în care raportul de muncă a încetat ca urmare a cererii salariatului, cu care angajatorul a fost de acord (potrivit art. 55 Ut. b) C. muncii). în acest caz, acordul unităţii nu exclude iniţiativa salariatului la încetarea contractului de muncă, art. 195 alin. (1) C. muncii necondiţionând aplicabilitatea sa de poziţia angajatorului (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 1091/R/2007, portal.just.ro).
6. Nu poate fi reţinută de instanţă existenţa unei obligaţii a angajatorului privind informarea prealabilă a salariatului asupra costurilor cursurilor de formare profesională sau a conţinutului acestora, deoarece costurile nu pot fi cunoscute anticipat, iar conţinutul cursurilor nu este la aprecierea, acceptarea sau refuzul salariatului, care şi-a asumat prin contractul individual de muncă obligaţia de a se perfecţiona profesional pe cheltuiala angajatorului, cu obligaţia corelativă de a nu întrerupe raportul de muncă din iniţiativa sa timp de 3 ani de la absolvirea cursurilor (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 4282/R/2007, portal.just.ro).
7. în cazul încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor (potrivit art. 55 Ut. b) C. muncii), angajatorul nu poate solicita de la salariat restituirea cheltuielilor de formare profesională în condiţiile art. 195 C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 837/R/2007, în Tratat de jurisprudenţă în materia dreptului muncii, p. 73).
8. Părţile raportului de muncă pot stabili prin convenţie o clauză penală care să determine anticipat valoarea prejudiciului suferit de angajatorul care a suportat costurile formării profesionale, în cazul nerespectării de către salariat a obligaţiei de a nu rezilia contractul de muncă înaintea termenului stipulat. In acest caz nu se pune problema renunţării salariatului la drepturile prevăzute de art. 195 C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acest text de lege nu instituie un drept al salariatului, ci o obligaţie a acestuia faţă de angajatorul care a suportat costurile formării profesionale (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 3190/R/2007, portal.just.ro).
9. Formarea profesională individuală se stabileşte de către angajator împreună cu salariatul în cauză, ţinând seama de criteriile avute în vedere în cadrul planului anual de formare profesională şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii la locul de muncă. în cazul în care participarea
la cursurile sau stagiile de formare profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile sunt suportate de către acesta. Salariatul care nu a finalizat cursurile de şcolarizare şi nu a obţinut diploma de absolvire în mod culpabil are obligaţia de a restitui cheltuielile de şcolarizare suportate de către angajator. Această conduită se impune atât în baza actului adiţional la contractul individual de muncă încheiat, cât şi în conformitate cu prevederile art. 193 alin. (2) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare (C.A. Cluj, s. civ., muri. şi asig. soc., miri. şi fam., dec. nr. 254/FV2008, C.A. Alba lulia, s. confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 709/2009).
10. Obligaţia de rambursare a costurilor suportate de angajator cu formarea profesională, în temeiul art. 195 alin. (3) C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al prevederilor actului adiţional încheiat la contractul individual de muncă al salariatului, nu este condiţionată de obţinerea unor atestate sau certificate de competenţă profesională, fiind suficientă dovada parcurgerii stagiului de formare profesională (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 3540/R/2008, portal.just.ro).
11. Nerespectarea de către angajator a numărului de ore pentru pregătirea practică nu poate duce la constatarea nulităţii actului adiţional de formare profesională încheiat de părţi, deoarece această împrejurare este ulterioară încheierii actului adiţional, iar nulitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic ce trebuie să preexiste sau să fie concomitentă cu încheierea actului juridic (C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 4481/R/2009, portal.just.ro).
