Gajul general al creditorilor
| Comentarii |
|
gajul general al creditorilor, Noţiunea de gaj general al creditorilor. Trăsături caracteristice. Limitări ale dreptului de gaj general. Mijloace juridice pe care legea le acordă creditorilor în virtutea dreptului de gaj general în scopul asigurării realizării integrale a creanţelor.
Noţiunea de gaj general al creditorilor. Trăsături caracteristice.
A. Noţiune. Potrivit art. 2324 alin. (1) C. civ.: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Textul legal instituie dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Aşadar, patrimoniul debitorului îndeplineşte şi funcţia de a constitui garanţia comună a tuturor creditorilor săi".
Conceptul de gaj general nu se confundă cu dreptul de gaj, garanţie reală specială mobiliară. Dreptul de gaj este o garanţie reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului sau a unui terţ de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă. Gajul general desemnează puterea comună pe care o au creditorii asupra patrimoniului debitorului. In temeiul ei, creditorii pot urmări bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru realizarea creanţelor lor, fără însă a-1 opri să le înstrăineze. Dreptul de gaj general nu conferă un drept de urmărire sau un drept de preferinţă.
B. Trăsături caracteristice. Gajul general prezintă următoarele trăsături:
a) este o garanţie generală deoarece, de regulă, are ca obiect întregul patrimoniu al debitorului, privit ca o universalitate juridică, formată dintr-o sumă de valori, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept care intră în conţinutul său. întrucât nu poartă asupra unor elemente individualizate ale patrimoniului, existenţa gajului general nu este afectată de schimbările sau fluctuaţiile care au loc ca urmare a dobândirii sau înstrăinării unor drepturi, realizării unor creanţe sau asumării unor datorii. Aceste modificări patrimoniale nu rămân însă fără consecinţe, ele augmentând sau, după caz, diminuând gajul general în beneficiul sau în detrimentul tuturor creditorilor.
Dreptul de gaj general poate avea ca obiect şi anumite diviziuni ale patrimoniului, numite mase patrimoniale. în aceste situaţii, gajul continuă să fie general, pentru că nu poartă asupra unui element patrimonial determinat, dar el este în acelaşi timp specializat, întrucât are ca obiect o anumită diviziune a patrimoniului.
Ca o expresie a specializării gajului general, atunci când creanţele sunt născute în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, titularii acestora trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul masei patrimoniale respective. Dacă ele sunt insuficiente pentru realizarea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului [art. 2324 alin. (3) C. civ.]. Textul art. 2324 alin. (3) C. civ. instituie un veritabil beneficiu de discuţiune în favoarea creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului. Astfel, ei se pot opune urmăririi declanşate asupra elementelor de activ din propria masă patrimonială de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o altă diviziune a patrimoniului. Efectul dilatoriu al beneficiului de discuţiune se întinde în timp până când creditorul urmăritor face dovada că a epuizat elementele de activ din masa patrimonială în legătură cu care s-a născut dreptul său de creanţă.
Principiul specializării dobândeşte accente mai pronunţate atunci când creanţele s-au născut în legătură cu o diviziune a patrimoniului constituită pentru exercitarea unei profesii autorizate. Creditorii acestor creanţe pot urmări numai bunurile care fac obiectul diviziunii patrimoniului constituite pentru exercitarea profesiei respective [art. 2324 alin. (4) C. civ.];
b) este o garanţie comună. El aparţine tuturor creditorilor aceluiaşi debitor. Dreptul de gaj este unul singur, precum patrimoniul, chiar dacă creditorii sunt mai mulţi. Precizăm că el aparţine creditorilor, fară a deosebi după cum sunt chirografari sau cu garanţii speciale, ei putând urmări împreună şi concurent toate bunurile existente în patrimoniul debitorului la începutul urmăririi, precum şi pe acelea care vor intra în patrimoniu până la realizarea integrală a creanţelor.
Regula potrivit căreia creditorii cu garanţii speciale pot urmări bunurile prezente şi viitoare din patrimoniul debitorului cunoaşte anumite limitări. Astfel:
- potrivit art. 2325 C. civ.: „Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate”. O atare convenţie nu poate privi decât raporturile dintre debitor şi un creditor ipotecar. Ea nu se poate perfecta de către debitor şi un creditor chirografar;
- potrivit art. 2478 C. civ.: „Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale”. Textul are ca menire să protejeze creditorii chirografari, în măsura în care ei ar veni în concurs cu creditorii beneficiari ai unor ipoteci imobiliare;
c) debitorul nu este deposedat de bunurile sale. Debitorul păstrează posesia şi folosinţa lor şi poate să le înstrăineze valabil prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Aceste acte sunt, în principiu, opozabile creditorilor, cu excepţia situaţiei în care ele au fost încheiate în frauda drepturilor lor;
d) dreptul de gaj general nu conferă creditorilor dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Pe temeiul dreptului de gaj general, creditorii îşi vor putea realiza creanţele numai prin valorificarea silită a bunurilor existente în patrimoniul debitorului, precum şi a celor care vor intra în patrimoniul lui între timp, până la realizarea lor integrală. Ei nu vor putea urmări bunurile în mâinile dobânditorilor, dacă debitorul le-a înstrăinat. Pe de altă parte, atât timp cât invocă gajul general, creditorii nu pot exercita niciun drept de preferinţă unii împotriva celorlalţi;
e) gajul general este o garanţie proporţională. Gajul general plasează creditorii într-o poziţie de deplină egalitate asupra rezultatului urmăririi bunurilor din patrimoniul debitorului. Astfel, preţul obţinut din valorificarea bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea fiecărei creanţe (art. 2326 C. civ.). Textul se aplică, în mod firesc, atunci când creditorii recurg la valorificarea pe cale silită a bunurilor sesizabile ale debitorului [art. 152 alin. (1) din Legea nr. 71/2011],
Regula egalităţii creditorilor este înfrântă în două situaţii. Prima este întâlnită atunci când se invocă cauze legale de preferinţă. Acestea sunt: privilegiile, ipotecile şi gajul (art. 2327 C. civ.). Titularul unei cauze legale de preferinţă va fi plătit cu prioritate în raport de creditorii chirografari. Dacă mai mulţi creditori se prevalează de existenţa unor cauze de preferinţă, ei vor fi plătiţi în ordinea dată de rangul garanţiei lor. în situaţia în care creditorii au acelaşi rang, ei vor fi plătiţi proporţional cu
valoarea creanţei lor [art. 2326 alin. (2) C. civ.]. Aşa se întâmplă atunci când mai mulţi creditori, care deţin ipoteci sau privilegii cu privire la acelaşi bun al debitorului, trec la executarea silită a creanţelor lor prin valorificarea acestuia [art. 152 alin. (2) din Legea nr. 71/2011], A doua situaţie, în care regula egalităţii dintre creditori nu îşi găseşte aplicarea, se întâlneşte atunci când între ei a fost perfectată o convenţie cu privire la ordinea îndestulării lor, situaţie în care repartizarea preţului obţinut din valorificarea bunului se va face potrivit înţelegerii părţilor [art. 2326 alin. (1) C. civ.].
Limitări ale dreptului de gaj general.
Regula consacrată de art. 2324 alin. (1) C. civ., în sensul căreia creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească pentru valorificarea drepturilor lor de creanţă toate elementele de activ din patrimoniul debitorului cunoaşte o excepţie: bunurile care, fiind insesizabile, nu pot fi urmărite [art. 2324 alin. (2) C. civ.]. Insesizabilitatea unor bunuri din patrimoniul debitorului poate fi legală sau convenţională, după cum ea îşi are originea în textele legii sau în voinţa părţilor.
A. Insesizabilitatea legală. Bunurile insesizabile stabilite prin lege pot fi grupate în două categorii: bunuri insesizabile în consecinţa inalienabilităţii lor şi bunuri insesizabile în considerarea scopului pentru care sunt afectate.
a) Bunurile insesizabile în consecinţa inalienabilităţii lor. Potrivit art. 2329 alin. (2) C. civ.: „Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile, sunt insesizabile”. Soluţia conţinută de acest text legal este lesne de înţeles: din moment ce nu pot fi vândute, voluntar sau silit, bunurile inalienabile sunt, în acelaşi timp, şi insesizabile. Fac parte din această categorie: bunurile proprietate publică [art. 136 alin. (4) din Constituţia României; art. 861 C. civ.]; dreptul de uz şi dreptul de abitaţie [art. 752 C. civ.; art. 973 alin. (2) C. civ.]; dreptul la întreţinere (art. 2258 C. civ.).
b) Bunuri insesizabile datorită scopului pentru care sunt afectate. Caracterul neurmăribil al acestor bunuri nu este o consecinţă a inalienabilităţii lor. Este vorba, aşadar, de bunuri care se află în circuitul civil general, fiind alienabile. Insesizabilitatea lor este stabilită de către legiuitor în considerarea scopului pentru care sunt afectate sau destinate. Aceste bunuri sunt prevăzute, cu precădere, în dispoziţiile art. 406, art. 407 şi art. 409 C. pr. civ. Menţionăm, cu titlu exemplificativ: bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale; combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pe timp de trei luni de iarnă; bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului şi care nu pot fi executate silit decât dacă nu există alte bunuri etc.
B. Insesizabilitatea voluntară. De această dată, insesizabilitatea decurge dintr-o clauză expresă stabilită în actul de dobândire a bunului. Pe cale convenţională, se poate institui inalienabilitatea bunului sau numai insesizabilitatea lui.
a) Clauza de inalienabilitate. Clauza de inalienabilitate poate fi inserată, atât în actele cu titlu oneros, cât şi în cele cu titlu gratuit. Pentru a fi valabilă, ea trebuie să îndeplinească două condiţii [art. 627 alin. (1) C. civ.]: să fie temporară, adică să interzică înstrăinarea bunului pentru o perioadă de maxim 49 de ani, care începe să curgă de la data dobândirii bunului, şi să fie fondată pe un interes serios şi legitim. Interesul poate fi patrimonial sau moral. El poate aparţine dispunătorului, dobânditorului sau unui terţ. Interesul instituirii clauzei de inalienabilitate poate fi şi unul public’.
Inalienabilitatea voluntară a bunului atrage automat şi insesizabilitatea lui [art. 629 alin. (3) C. civ.; art. 2329 alin. (2) C. civ.].
Pentru a fi opozabilă, inclusiv faţă de creditorii proprietarului (dobânditorului) care s-a obligat să nu înstrăineze, clauza de inalienabilitate trebuie, în principiu, să fie supusă formalităţilor de publicitate mobiliară şi imobiliară [art. 628 alin. (2) C. civ.]. Clauza de inalienabilitate este opozabilă, de regulă, numai creditorilor ulteriori ai dobânditorului, întrucât doar aceştia au posibilitatea să cunoască existenţa ei, nu şi celor anteriori. Prin excepţie, clauza de inalienabilitate este opozabilă şi creditorilor anteriori, atunci când ea a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, întrucât, într-un asemenea caz, ei nu ar putea fi în niciun fel prejudiciaţi [art. 628 alin. (4) C. civ.].
b) Clauza de insesizabilitate. Pentru valabilitatea clauzei de insesizabilitate, trebuie întrunite aceleaşi condiţii cerute şi pentru instituirea în mod valabil a unei clauze de inalienabilitate [art. 2329 alin. (1) C. civ.]. înseamnă că, la rândul ei, clauza de insesizabilitate trebuie să fie temporară, putând fi încheiată pentru o perioadă de maxim 49 de ani şi să fie justificată de un interes serios şi legitim.
Pentru opozabilitate, clauzele de insesizabilitate trebuie înscrise în registrele de publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară [art. 2329 alin. (3) C. civ.].
Mijloace juridice pe care legea le acordă creditorilor în virtutea dreptului de gaj general în scopul asigurării realizării integrale a creanţelor.
Cu siguranţă, cel mai important mijloc juridic ce decurge din dreptul de gaj general, la care pot recurge creditorii în scopul realizării creanţelor, este urmărirea drepturile^ patrimoniale sesizabile ale debitorului. El este însă eficace numai atunci când valoarea
activului patrimonial al debitorului este mai mare sau cel puţin egală cu cea a pasivului său. Este deja cunoscut că dreptul de gaj nu conferă creditorului un drept de preferinţă sau un drept de urmărire asupra vreunuia dintre bunurile aflate în patrimoniul debitorului. De asemenea, el nu indisponibilizează bunurile acestuia, debitorul fiind îndreptăţit să înstrăineze elementele din activul său patrimonial. Totodată, el poate angaja noi datorii. Rezultă astfel cu claritate, că creditorii chirografari sunt supuşi unui dublu risc: acela al diminuării activului patrimonial al debitorului prin înstrăinarea unor elemente de activ, care, în absenţa unui drept de urmărire, are ca efect micşorarea substanţei garanţiei lor; riscul creşterii pasivului patrimonial, prin angajarea de noi datorii, care, în lipsa unui drept de preferinţă şi a incidenţei regulii egalităţii creditorilor, reduce şansele de realizare a creanţelor lor. Se conturează cu evidenţă ideea că ei sunt interesaţi să ia toate măsurile necesare pentru a conserva în patrimoniul debitorului valorile patrimoniale urmăribile necesare realizării integrale a drepturile lor de creanţă. In acest scop, legiuitorul pune la dispoziţia creditorilor o serie de mijloace juridice întemeiate pe dreptul de gaj general, menţionate în continuare:
a) cererile de indisponibilizare a bunurilor care formează obiectul unui litigiu sau de evitare a diminuării activului patrimonial al debitorului. Este vorba de cererile de instituire a sechestrului asigurător (art. 591-596 C. pr. civ.), a popririi asigurătorii (art. 597 C. pr. civ.) şi a sechestrului judiciar (art. 598-601 C. pr. civ.);
b) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului având ca obiect bunuri din patrimoniul său, cum sunt procesele de partaj [art. 679; art. 1156 alin. (4) C. civ.]. Intervenţia voluntară a creditorului în procesele în care figurează debitorul ca parte poate fi principală sau accesorie. Regimul juridic al intervenţiei este prevăzut de art. 49-56 C. pr. civ.;
c) dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de deschiderea moştenirii sau care provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii de a fi plătiţi din bunurile aflate în indiviziune înainte de partajul succesoral [art. 1155 alin. (2) C. civ.]. Textul are ca menire să protejeze cele două categorii de creditori, care vor putea executa silit bunurile aflate în indiviziune. Spre deosebire de ei, creditorii personali ai moştenitorului nu pot urmări, înainte de partaj, partea ce-i revine din bunurile moştenirii [art. 1156 alin. (1) C. civ.]. Aceşti creditori nu au decât posibilitatea să solicite partajul şi să participe la operaţiunea de partaj, ei urmând să se îndestuleze din valoarea bunului ce revine efectiv succesorului debitor [art. 1156 alin. (2) C. civ.]. Chiar şi după partaj, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu prioritate faţă de creditorii personali ai moştenitorului din bunurile moştenirii ce le-au fost atribuite la partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului [art. 1156 alin. (5) C. civ.];
d) dreptul creditorilor moştenirii de a solicita inventarierea bunurilor succesorale (art. 1115-1116 C. civ.), dar şi sigilarea şi predarea lor unui custode, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a lor (art. 1117 C. civ.);
e) acţiunea în simulaţie, în măsura în care este utilizată de către creditorii uneia dintre părţi pentru a dovedi că un bun face parte din patrimoniul debitorului lor, pentru a-1 putea urmări, dacă este cazul, pentru realizarea propriei creanţe;
f) acţiunea oblică în temeiul căreia creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului (art. 1560-1561 C. civ.);
g) acţiunea pauliană, prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale (art. 1562-1565 C. civ.);
h) acţiunile directe, prin care creditorul acţionează în mod direct în nume şi în interes propriu pe un debitor al debitorului său, în vederea realizării dreptului său de creanţă, fară ca între cei doi să existe un raport de obligaţii.
Cele mai multe dintre mijloacele puse la dispoziţia creditorilor în temeiul dreptului lor de gaj general, în vederea conservării activului patrimonial al debitorului, fac obiectul de studiu în cadrul unor lucrări destinate dreptului procesual civil sau dreptului succesoral. De asemenea, acţiunea în simulaţie şi acţiunile directe au făcut obiectul analizei în contextul teoriei generale a contractului civil. Este motivul pentru care în continuare vom supune atenţiei doar două dintre aceste mijloace: acţiunea oblică şi acţiunea pauliană.
