Efectele fideiusiunii
| Comentarii |
|
efectele fideiusiunii, Efectele fideiusiunii în raporturile dintre creditor şi fideiusor. Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor. Efectele fideiusiunii între cofideiusori.
Contractul de fideiusiune produce în mod nemijlocit efecte între părţile acestuia, fideiusorul şi creditorul. Odată achitată de către fideiusor datoria garantată, el are un drept de regres împotriva debitorului principal şi, dacă este
cazul, în contra altor cofideiusori. Este motivul pentru care efectele fideiusiunii sunt analizate de actualul Cod nu doar în raporturile dintre creditor şi fideiusor, ci şi în raporturile dintre debitor şi fideiusor, precum şi în raporturile dintre cofideiusori'.
Efectele fideiusiunii în raporturile dintre creditor şi fideiusor.
Obligaţia fideiusorului de a achita datoria debitorului, dacă acesta nu o execută, ce izvorăşte în mod nemijlocit din contractul de fideiusiune, are un caracter accesoriu şi subsidiar în raport de obligaţia principală. Aceste două trăsături explică cea mai mare parte a efectelor fideiusiunii în raporturile dintre creditor şi fideiusor.
în situaţia în care debitorul nu îşi achită datoria, creditorul poate cere plata datoriei direct de la fideiusor, fară să fie obligat să îl urmărească în prealabil pe debitor.
în apărarea sa, fideiusorul poate invoca excepţiile ce decurg nemijlocit din raportul juridic de fideiusiune (cele care ţin de valabilitatea contractului de fideiusiune, termene sau condiţii stipulate în convenţia dintre fideiusor şi creditor). De asemenea, în virtutea caracterului accesoriu al fideiusiunii, potrivit art. 2296 Noul Cod Civil, fideiusorul poate apela la mijloacele de apărare pe care le putea opune şi debitorul principal (cum ar fi: nulitatea absolută a obligaţiei principale pentru cauză ilicită sau imorală, compensaţia, novaţia, confuziunea), afară de cele care îi sunt strict personale acestuia (cum ar fi excepţia nulităţii relative a obligaţiei principale pentru incapacitatea debitorului) sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor. Toate aceste mijloace de apărare pot fi invocate şi de fideiusorul care s-a obligat solidar cu debitorul (art. 2296 noul Cod Civil).
Fideiusorul mai are la îndemână două excepţii specifice: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune.
a) Beneficiul de discuţiune este expresia caracterului subsidiar al fideiusiunii în raport de obligaţia garantată. El constă în facultatea fideiusorului de a cere creditorului, care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal (art. 2294 noul Cod Civil).
Condiţiile invocării beneficiului de discuţiune sunt prevăzute de art. 2295 alin. (1) noul Cod Civil, respectiv:
- fideiusorul trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului;
- fideiusorul trebuie să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi lor. Este indiferent dacă bunurile urmărite sunt mobile sau imobile.
Efectul invocării beneficiului de discuţiune este unul dilatoriu, el suspendă urmărirea fideiusorului până la momentul la care sunt cunoscute rezultatele urmăririi debitorului. Astfel, în cazul în care creanţa este realizată, se stinge şi obligaţia fideiusorului, ca o consecinţă a caracterului ei accesoriu. Atunci când urmărirea nu conduce la realizarea creanţei sau bunurile urmărite nu acoperă decât în parte valoarea ei, urmărirea va continua împotriva fideiusorului, în limita în care dreptul creditorului a rămas neacoperit.
în situaţia în care creditorul întârzie din culpa sa urmărirea, el răspunde faţă de fideiusor pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea bunurilor urmăribile până la concurenţa valorii acestora [art. 2295 alin. (2) noul Cod Civil]. Astfel, dacă valoarea bunurilor indicate este mai mare sau cel puţin egală cu aceea a creanţei, urmărirea fideiusorului nu mai poate avea loc; în situaţia în care valoarea acestora este mai mică decât aceea a creanţei, creditorul mai poate urmări fideiusorul doar în limita în care cuantumul creanţei îl depăşeşte pe acela al lucrurilor arătate de către fideiusor pentru a fi urmărite.
Beneficiul de discuţiune nu poate fi invocat: de către fideiusorul care a renunţat în mod expres la această facultate [teza finală a art. 2294 alin. (1) noul Cod Civil]; de către fideiusorului judiciar, fie că se cere discutarea bunurilor debitorului principal sau ale altui fideiusor [art. 2294 alin. (2) noul Cod Civil] şi nici de către fideiusorul care s-a obligat în solidar cu debitorul (art. 2300 noul Cod Civil).
Intr-o situaţie particulară se găseşte cel care a dat fideiusiune unui alt fideiusor al debitorului principal. în privinţa acestuia, caracterul subsidiar al fideiusiunii în raport de obligaţia garantată îşi găseşte o exprimare deplină: urmărirea fideiusorului care a dat fideiusiune unui alt fideiusor nu poate avea loc decât în cazul când „debitorul principal şi toţi fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor excepţii personale debitorului principal sau fideiusorilor săi” (art. 2304 noul Cod Civil). Este, de altfel, motivul pentru care el nu va apela în nicio situaţie la invocarea beneficiului de discuţiune.
b) Beneficiul de diviziune este facultatea recunoscută cofideiusorului, în ipoteza existenţei mai multor fideiusori ai aceluiaşi debitor, pentru aceeaşi datorie, de a solicita creditorului să îşi dividă acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia (art. 2298 noul Cod Civil). Invocarea excepţiei este o posibilitate la îndemâna fideiusorului împotriva căruia creditorul a început urmărirea, astfel că instanţa nu o poate invoca din oficiu.
Excepţia beneficiului de diviziune apare ca o limitare adusă regulii instituite de art. 2297 noul Cod Civil, în temeiul căreia, în situaţia existenţei mai multor cofideiusori, fiecare dintre ei este obligat la întreaga datorie, ca şi când ar fi singurul fideiusor.
Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea regulii răspunderii fiecărui cofideiusor pentru întreaga datorie. Astfel, dacă unul dintre cofideiusori „era insolvabil atunci când unul dintre ei a obţinut diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporţional pentru această insolvabilitate” [art. 2298 alin. (2) teza iniţială noul Cod Civil].
în alţi termeni, riscul insolvabilităţii unuia dintre cofideiusori, survenită înainte de invocarea beneficiului de diviziune este suportat de către ceilalţi în mod proporţional.
Situaţia este însă alta dacă insolvabilitatea survine ulterior invocării beneficiului de diviziune. De această dată, riscul insolvabilităţii cofideiusorului este suportat de către creditor [art. 2298 alin. (2) teza finală noul Cod Civil]. După invocarea beneficiului de diviziune, dacă creditorul întârzie din culpa sa urmărirea celorlalţi fideiusori, el trebuie să suporte consecinţele lipsei sale de diligenţă, inclusiv riscul survenirii insolvabilităţii unuia dintre cofideiusori.
Dacă însuşi creditorul a divizat urmărirea, el nu mai poate reveni asupra diviziunii. Procedând în acest mod, el îşi exprimă voinţa de a renunţa la posibilitatea de a urmări întreaga datorie de la un singur fideiusor. Ca o consecinţă, insolvabilitatea oricăruia dintre fideiusori, survenită chiar anterior diviziunii este suportată de către creditor (art. 2299 noul Cod Civil).
Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de cel care a renunţat la el (art. 2297 teza finală noul Cod Civil). De asemenea, potrivit art. 2300 noul Cod Civil: ,Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune”. Textul reprezintă o traducere fidelă a primei teze a art. 2352 cod civil Q. Din nefericire, atât textul original, cât şi traducerea sa nu se remarcă prin acurateţe.
Din menţiunea marginală a art. 2300 noul Cod Civil rezultă că el reglementează fideiusiunea solidară, noţiune care nu se suprapune cu aceea de solidaritate pasivă. Tocmai de aceea, formularea legiuitorului, în sensul căreia fideiusorul se poate obliga „împreună cu debitorul principal cu titlu de (...) codebitor solidar” şi care sugerează o suprapunere între fideiusiunea solidară şi solidaritatea pasivă este criticabilă. în realitate, textul, referindu-se la fideiusiunea solidară, vizează situaţia în care fideiusorul se obligă solidar cu debitorul, păstrându-şi calitatea sa de garant (deci nu în calitate de codebitor), cât şi pe aceea în care mai mulţi cofideiusori se obligă solidar între ei.
De asemenea, contrar a ceea ce lasă să se înţeleagă art. 2300 noul Cod Civil, beneficiul de diviziune nu se pierde în toate situaţiile de fideiusiune solidară. Aşa cum arătam,
fideiusiunea solidară există atât în situaţia în care mai mulţi cofideiusori sunt solidari între ei, cât şi atunci când solidaritatea există în raporturile dintre fideiusor şi debitor. Beneficiul de diviziune se pierde doar în prima ipoteză, nu şi în ceea de-a doua. încercând să detaliem, dacă există un singur fideiusor obligat solidar cu debitorul, problema beneficiului de diviziune nici nu se pune. Fideiusorul pierde însă beneficiul discuţiunii. Dacă există mai mulţi cofideiusori, se impune o distincţie: în măsura în care cofideiusorii sunt solidari între ei, nu şi cu debitorul, ei pierd beneficiul diviziunii, nu însă şi pe cel al discuţiunii; atunci când cofideiusorii sunt solidari atât între ei, cât şi cu debitorul, ei pierd posibilitatea de a invoca ambele beneficii; în măsura în care fideiusorii sunt fiecare, separat, solidari cu debitorul, nu şi între ei, oricare dintre cofideiusori pierde beneficiul discuţiunii, nu însă şi pe cel al diviziunii.
Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor.
Dacă fideiusorul plăteşte obligaţia principală, el are un drept de regres împotriva debitorului. în mod excepţional, fideiusorului îi este recunoscut un drept de regres şi înainte de efectuarea plăţii.
a) Regresul fideiusorului după efectuarea plăţii. Atunci când fideiusorul a plătit datoria garantată, el are un drept de regres împotriva debitorului principal. Fideiusorul are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri şi acţiunea subrogatorie, în locul creditorului plătit.
Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri, după cum fideiusorul şi-a asumat obligaţia de garanţie cu şi, respectiv, fară acordul debitorului. Atunci când fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului, el este îndreptăţit să pretindă restituirea a ceea ce a plătit, capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. în plus, el are dreptul la dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi [art. 2306 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă fideiusorul s-a obligat fără acordul debitorului, el poate solicita în regres numai ceea ce debitorul ar fi trebuit să plătească dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc, inclusiv posibilele daune-interese. De asemenea, fideiusorul poate pretinde cheltuielile efectuate ulterior notificării plăţii către debitor [art. 2306 alin. (2) noul Cod Civil].
O particularitate prezintă dreptul de regres împotriva unei persoane incapabile. Astfel, dacă „debitorul principal se liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului principal numai în limita îmbogăţirii acestuia” (art. 2307 noul Cod Civil).
Acţiunea subrogatorie, aşa cum rezultă din chiar denumirea ei, se fundamentează pe faptul subrogării fideiusorului în drepturile creditorului plătit (art. 2305 noul Cod Civil). Ea prezintă un evident dezavantaj faţă de acţiunea personală: fideiusorul nu poate solicita debitorului decât ceea ce a plătit efectiv creditorului. Totuşi, acţiunea subrogatorie nu este lipsită de interes pentru fideiusor. Astfel, prin efectul subrogaţiei, el beneficiază de toate garanţiile care aparţineau creditorului plătit. De asemenea, atunci când fideiusorul a garantat mai mulţi debitori solidari, el poate solicita de la oricare dintre ei întreaga sumă plătită creditorului, ceea ce are semnificaţia faptului că beneficiul solidarităţii se păstrează şi în raporturile dintre fideiusor şi codebitorii solidari garantaţi (art. 2308 noul Cod Civil).
Atunci când obligaţia de garanţie a fost asumată împotriva voinţei debitorului, regresul fideiusorului poate îmbrăca doar forma acţiunii subrogatorii (art. 2305 noul Cod Civil).
Fideiusorul poate cumula avantajele celor două acţiuni. Astfel, el poate invoca beneficiul subrogaţiei în limita a ceea ce a plătit efectiv creditorului, pentru a avea avantajele care decurg din existenţa unor garanţii ce însoţesc creanţa garantată' şi să apeleze la acţiunea personală, în scopul de a obţine eventuale dobânzi sau despăgubiri.
Dreptul de regres al fideiusorului se pierde atunci când:
- fideiusorul plăteşte datoria fară a-l încunoştinţa pe debitor, iar acesta plăteşte a doua oară [art. 2310 alin. (1) noul Cod Civil];
- fideiusorul plăteşte datoria fară a-l încunoştinţa pe debitor, iar acesta face dovada că la momentul plăţii avea mijloacele necesare pentru a declara stinsă datoria; în măsura în care debitorul poate dovedi că la momentul plăţii deţinea mijloace de apărare prin care ar fi obţinut reducerea datoriei, fideiusorul are acţiune în regres numai pentru sumele pe care debitorul ar fi fost chemat să le plătească [art. 2310 alin. (2) noul Cod Civil].
Deşi, în toate aceste situaţii fideiusorul pierde integral sau parţial dreptul de regres împotriva debitorului, el este îndreptăţit să solicite creditorului să-i restituie plata făcută, în totalitate sau în parte, după caz [art. 2310 alin. (3) noul Cod Civil].
Dacă datoria este achitată de către debitorul principal, el are obligaţia, atunci când cunoaşte existenţa unei fideiusiuni, să îl înştiinţeze pe fideiusor despre plata efectuată. în absenţa acestei înştiinţări, dacă fideiusorul plăteşte a doua oară, fideiusorul are un drept de restituire atât împotriva creditorului, cât şi împotriva debitorului (art. 2311 noul Cod Civil).
b) Regresul fideiusorului înainte de efectuarea plăţii. Regresul anticipat poate fi exercitat de către fideiusor înainte ca el să fi achitat creditorului datoria debitorului. Prin intermediul său, fideiusorul urmăreşte să obţină o garanţie pentru creanţa sa în regres împotriva debitorului sau consemnarea sumei datorate de către debitor. Urmează că această formă de regres nu are ca obiect plata anticipată a sumelor pe care debitorul le-ar datora fideiusorului, dacă garantul ar achita creditorului obligaţia principală.
Regresul exercitat înainte de efectuarea plăţii are un caracter excepţional. El este recunoscut numai fideiusorului care s-a obligat cu acordul debitorului şi poate fi exercitat numai în situaţiile prevăzute de art. 2312 alin. (1) şi alin. (2) noul Cod Civil, respectiv atunci când: fideiusorul este urmărit în justiţie pentru plată; debitorul este insolvabil; debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat; când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fară consimţământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată; când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
Efectele fideiusiunii între cofideiusori.
Dacă obligaţia este garantată de mai mulţi cofideiusori şi ea a fost achitată doar de unul dintre ei, acesta are un drept de regres împotriva celorlalţi. Cofideiusorul care a plătit creanţa garantată are la îndemână două acţiuni: o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.
Acţiunea personală este întemeiată pe gestiunea de afaceri şi îşi are temeiul legal în art. 2313 alin. (1) noul Cod Civil, potrivit căruia: „Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”. Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit [art. 2313 alin. (3) noul Cod Civil].
Atunci când fideiusorul înţelege să recurgă la acţiunea subrogatorie, el poate apela atât art. 1596 lit. c) noul Cod Civil, care, cu valoarea unei norme de drept comun,
recunoaşte beneficiul subrogaţiei celui care „fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria”, cât şi la art. 2305 noul Cod Civil,' text anterior menţionat, potrivit căruia fideiusorul care a plătit este „de drept subrogat în drepturile creditorului”. Interesul recurgerii la acţiunea subrogatorie se reduce la posibilitatea fideiusorului subrogat în drepturile creditorului de a beneficia de eventualele garanţii suplimentare pe care acesta le deţinea în raport cu ceilalţi cofideiusori (cum ar fi situaţia în care unul dintre cofideiusori este, la rândul său, beneficiarul unei alte fideiusiuni). Pentru situaţia în care cofideiusorii s-au obligat în solidar Ia plata datoriei, fideiusorul care a achitat creanţa nu îi poate acţiona pe ceilalţi, invocând beneficiul subrogaţiei, decât pentru partea ce revine fiecăruia, şi nu pentru întreaga datorie. Regresul fideiusorului este întotdeauna divizibil.
Dreptul de regres poate fi exercitat „numai în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului” [art. 2313 alin. (2) noul Cod Civil]'. Aceasta înseamnă că plata creanţei garantate trebuie să fi fost realizată de către fideiusor în vreuna din situaţiile care ar fi justificat şi regresul anticipat împotriva debitorului principal.
