Justiţia restaurativă
| Comentarii |
|
justiţia restauraţivă, 1. Definiție, scop, principii şi forme 2. Istoric 3. Concept 4. Obiective şi scop 5. Principii 6. Practicile specifice conceptului de justiţie restaurativă 7. Medierea 8. Justiţia restaurativă în sistemul penitenciar
1. Definiție, scop, principii şi forme
Conceptul de justiţie restaurativă încearcă să ofere o nouă modalitate de abordare şi înţelegere a tuturor conceptelor cu care profesioniştii din domeniul dreptului penal activează: infracţiune, infractor, victimă, proces penal, pedeapsă penală. închisoare etc.
Principalele elemente ale justiţiei restaurative sunt: responsabilitatea, restauraţia, reintegrarea.
Justiţia restaurativă urmăreşte să pună în balanţă problemele victimei şi ale comunităţii, precum şi nevoia reintegrării sociale a infractorului, să acorde asistenţă victimei în procesul de recuperare şi să acorde tuturor părţilor dreptul de a fi prezente şi de a se implica activ în justiţie. De asemenea, urmăreşte să remedieze prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni, bazându-se pe o abordare care implică nu numai părţile, ci şi comunitatea în general, într-o strânsă legătură cu instituţiile specializate în domeniu.
Pe plan mondial, justiţia restaurativă este caracterizată de o puternică dezvoltare, care o face să fie tot mai mult acceptată în interiorul sistemelor penale. Foarte multe ţări, în cadrul proceselor penale şi pe parcursul executării pedepselor, au elaborat şi adoptat prevederi legislative care să susţină dezvoltarea ulterioară a conceptului şi procedurilor particulare.
Evaluările pe plan mondial a nenumăratelor încercări ale sistemelor penale de a stopa fenomenul infracţional şi de a reduce recidiva au condus la concluzia că acestea încă nu au găsit reţeta optimă pentru rezolvarea situaţiei. în baza experimentelor practice, s-a conturat tot mai puternic convingerea că soluţia poate fi oferită de justiţia restaurativă.
2. Istoric
Justiţia restaurativă reprezintă o redescoperire şi o rafinare a practicilor specifice „actelor de justiţie" care se regăsesc în istoria nu foarte îndepărtată a comunităţilor şi societăţilor. Este vorba despre acele timpuri în care interesul comunităţii prima în faţa celui individual şi când răufăcătorul şi păgubitul veneau în faţa colectivităţii - a sfatului bătrânilor sau al înţelepţilor - şi îşi prezentau punctele de vedere referitoare la .situaţia conflictuală" care a intervenit între părţi înaintea. în timpul sau după comiterea unei
fapte care contravenea „regulilor de convieţuire" stabilite de acea colectivitate. De cele mai multe ori, „sfatul" asculta părerile tuturor părţilor implicate, lua act de răul, moral sau material, care a fost produs şi „procesul" se încheia prin rezolvarea situaţiei pe calea dialogului şi a negocierii dintre părţi, cu participarea tuturor celor care au fost afectaţi, direct sau indirect, de conflict.
Aceste proceduri se regăsesc în istoria tuturor popoarelor, fie că este vorba despre celţi, geţi, franci sau alte popoare europene, fie de maurii din Noua Zeelandă sau aborigenii din Australia, fie de amerindienii nord-americani sau alte popoare a căror existenţă este menţionată de istoria mondială. Regăsirea unor asemenea practici tradiţionale la toate popoarele, nu numai în ţările unde a apărut acest concept în epoca modernă, conferă justiţiei restaurative o trăsătură de universalitate, care o face atât de uşor de adoptat şi adaptat, cu toate diferenţele care separă, mai mult artificial, diferitele grupuri ale speciei umane.
Cu toate că abordările asemănătoare se regăsesc în istoria popoarelor din întreaga lume. justiţia restaurativă, ca modalitate inovatoare prin care se caută să se dea un răspuns viabil şi eficient infracţiunii şi conflictului, s-a aplicat practic pentru întâia dată în anul 1974, când doi canadieni, Mark Yantzi şi Dave Worth. au rugat un judecător din Kitchener, Ontario, să le permită să încerce o abordare diferită în intervenţia justiţiei asupra a doi tineri infractori arestaţi pentru distrugere de bunuri. Ideea a fost de a permite victimelor şi infractorilor să joace rolurile principale în luarea deciziei referitoare la cea mai adecvată metodă de răspuns faţă de răul produs. De atunci încoace, a crescut continuu utilizarea justiţiei restaurative şi acest concept s-a deplasat de la periferia politicilor penale spre o zonă centrală, fapt ce i-a conferit un binemeritat loc în cadrul practicilor penale.
Pe continentul european, termenul este mai puţin cunoscut şi prezintă un specific în comparaţie cu cel anglo-saxon. dar acest lucru nu înseamnă că nu există o fundamentare similară.
Justiţia restaurativă nu este o idee nouă. Ea a fost introdusă în primele legi scrise, în Codul lui Hammurabi din anul 2000 î.Hr. A făcut, de asemenea, parte din legislaţia romană şi cea creştină. Tema justiţiei se regăseşte şi în Biblie - justiţie pentru cei oropsiţi, justiţie atât pentru victime, cât şi pentru infractori. Cele mai tradiţionaliste sisteme din Africa, cel al aborigenilor şi al americanilor nativi aveau la bază justiţia restaurativă. în aceste societăţi, justiţia este legată de cadrul religios şi cel al activităţilor de zi cu zi ale oamenilor a căror viaţă o afectează. în Anglia, a reprezentat baza dreptului anglo-saxon înainte de venirea normanzilor. Cu toate acestea, sub stăpânirea monarhilor şi legând infracţiunea de Coroană, a fost desfăşurat un model de justiţie potrivit căruia infracţiunea aduce atingere statului şi statul ar trebui să răspundă, pedepsind infractorul.
Filosofia justiţiei restaurative îmbrăţişează o largă paletă de atribute omeneşti: vindecare, compasiune, iertare, milă, reconciliere prin intermediul medierii.
în a doua parte a ultimului secol, Serviciile britanice de probaţiune s-au concentrat pe reabilitarea infractorului şi introducerea ordinelor de compensaţie. Acestea au funcţionat o perioadă pentru compensaţia victimei, dar. în fapt, nu exista o legătură reală cu aceasta. Ordinele Serviciului Comunitar (1972) au prevăzut ca infractorii să presteze muncă neremunerată în beneficiul comunităţii locale.
Primul demers de sprijinire a victimei a început în Marea Britanie în 1974, în acelaşi timp în care în Canada au fost înregistrate prima mediere victimă-infractor
şi prima reparare a prejudiciului cauzat de infracţiune. Serviciile de probaţiune din South Yorkshire au derulat în 1983 prima mediere dintre victimă şi infractor din Marea Britanie.
3. Concept
Termenul de justiţie restaurativă îşi are originile în limba engleză, ceea ce demonstrează originile anglo-saxone ale sale, fiind întâlnit în Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii.
Preocupările de a conceptualiza procedura justiţiei restaurative datează din anii 1960, iar una dintre cele mai complete definiţii ale conceptului este cea dată de dr. Mark S. Umbreit (University of Minnesota. SUA): Justiţia restaurativă este un răspuns dat infracţiunii, care oferă oportunităţi celor care sunt mai afectaţi de aceasta - victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea - de a fi direct implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii. Justiţia restaurativă se bazează pe valori care accentuează importanţa oferirii posibilităţii de implicare mai activă în: responsabilizarea infractorilor faţă de persoanele şi comunităţile cărora le-au făcut rău: oferirea infractorilor de posibilităţi crescute de dezvoltare corectă şi reintegrare în viaţa comunitară şi întărirea siguranţei publice prin construcţie comunitară: a oferi un suport şi asistenţă victimelor infracţiunilor: restaurarea pierderilor emoţionale şi materiale ale victimelor (în limita posibilului): oferirea unei game mai largi de oportunităţi de dialog şi de rezolvare a problemelor între victime, infractori, familii şi alte persoane".
in anul 1996. criminologul britanic Tony Marshall apreciază că Justiţia restaurativă este un proces prin care toate părţile implicate într-o anumită infracţiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare".
înţelegerea procedurilor ce ţin de justiţia restaurativă pornesc de la înţelegerea acţiunii societăţii împotriva fenomenului infracţional şi de la justificarea acţiunii de pedepsire a infractorilor.
Cei mai mari criminologi, sociologi, psihologi şi penologi ai lumii au încercat să dea o interpretare similară celei pe care societatea o dă. la un moment dat, conceptului de pedeapsă. De-a lungul evoluţiei societăţii umane, pedepsele au cunoscut diferite forme, de la cele mai violente la cele mai blânde.
Paradigmele justiţiei se referă la justiţia retributivă şi la justiţia restaurativă. Justiţia retributivă se caracterizează prin aceea că:
- infracţiunea atacă statul şi legile acestuia:
- se pune accentul şi se concentrează pe stabilirea vinovăţiei, astfel ca dozele de durere şi suferinţă aplicate prin pedeapsă să poată fi măsurate;
- accentul pe justiţie este înfăptuit printr-un conflict între avocat şi procuror, infractorul şi victima fiind pasivi şi chiar ignoraţi:
- infractorul este tras la răspundere prin pedeapsă şi reacţia este concentrată asupra unui comportament din trecut;
- un proces strict raţional, dependent de reguli şi intenţii care influenţează şi direcţionează rezultatele în direcţia dorită de stat: o parte câştigă şi cealaltă parte pierde.
Justiţia restaurativă se referă la faptul că:
- infracţiunea este un rău făcut oamenilor şi relaţiilor dintre aceştia;
- încearcă să identifice drepturile, nevoile şi obligaţiile infractorului şi ale victimei;
- se pune accent pe rezolvarea problemei astfel încât situaţia creată să poată fi îndreptată şi răul produs să poată fi recuperat, infractorul şi victima având roluri active şi principale;
- infractorul dă socoteală demonstrând empatie şi ajutând direct la repararea răului făcut, reacţia fiind concentrată asupra consecinţelor comportamentului infracţional;
- permite exprimarea liberă a emoţiilor şi sentimentelor, implică pe toţi cei care au fost afectaţi - direct sau indirect - de infracţiune, se asumă responsabilităţi, sunt satisfăcute nevoile şi este încurajată vindecarea atât a victimei, a infractorului şi a comunităţii, cât şi a relaţiilor dintre aceste părţi.
4. Obiective şi scop
Obiectivul global constă în reducerea infracţionalitâţii prin facilitarea unor procese flexibile de justiţie restaurativă. facilitarea reparării prejudiciilor cauzate victimelor, măsuri pentru repararea prejudiciilor cauzate comunităţii, sprijinirea tinerilor în a-şi asuma responsabilitatea pentru fapta comisă şi pentru a înţelege consecinţele acţiunilor lor, sprijinirea reintegrării victimei şi a infractorului în comunitate.
Scopul justiţiei restaurative constă în confruntarea tinerilor cu consecinţele infracţiunii pe care au săvârşit-o, intervenţia în reducerea riscului de recidivă, pedepsirea corespunzătoare, încurajarea reparării prejudiciului cauzat victimelor, reafirmarea responsabilităţilor părinteşti.
5. Principii
Susan Sharpe, în lucrarea „Justiţia restaurativă: o viziune pentru vindecare şi transformare", a propus cinci principii-cheie care ajută la clarificarea definiţiei lui Marshall.
Primul principiu se referă la faptul că justiţia restaurativă invită la o participare voluntară, totală şi la consens. Acest lucru se traduce prin faptul că în procesul justiţiar sunt implicate atât victimele, cât şi infractorii, dar se oferă posibilitatea de a participa şi altor persoane care au fost, direct sau indirect, afectate de infracţiune - familii, prieteni, vecini etc.
Al doilea principiu arată că justiţia restaurativă caută să vindece ceea ce a fost stricat.
Cel de-al treilea principiu priveşte asumarea deplină şi directă a responsabilităţii. Această asumare nu înseamnă doar că infractorul recunoaşte că a încălcat legea: el trebuie să se confrunte cu cel/cei căruia/cărora i-a/le-a făcut un rău şi să vadă cum acţiunea lui i-a lezat pe toţi ceilalţi; el trebuie să îşi explice comportamentul astfel încât victima şi comunitatea să îi găsească acestuia un sens şi trebuie să îşi recunoască obligaţia de a repara răul făcut.
Al patrulea principiu face trimitere la încercarea de a reconcilia, de a reuni ceea ce a fost divizat: una dintre cele mai grave consecinţe este câ infracţiunea provoacă rupturi între oameni şi comunităţi.
in fine. cel de-al cincilea principiu reprezintă încercarea justiţiei restaurative de a ajuta comunitatea în prevenirea unor acţiuni infracţionale viitoare. Infracţiunea produce pagube, dar ea poate şi să scoată la iveală injustiţii deja existente, caracteristice unei mai vechi „dispute" între „infractor” şi „victimă” şi care au culminat cu comportamentul infracţional. Poate fi vorba de inegalităţi economice sau etice care, cu toate că nu scuză infractorul, pot ajuta comunitatea să le rezolve şi să devină, astfel, un loc pentru o viaţă mai sigură şi mai liniştită.
6. Practicile specifice conceptului de justiţie restaurativă
Acestea sunt:
a) medierea directă victimă-infractor - reprezintă modelul clasic de „proces restaurativ”, în care victima şi infractorul se întâlnesc faţă în faţă. în prezenţa unui mediator. Este cea mai delicată metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite pentru pregătirea şi desfăşurarea întâlnirii. Concluziile la care ajung, de comun acord, părţile participante fac cel mai adesea obiectul unei înţelegeri scrise;
b) medierea indirectă victimă-infractor- este o metodă folosită în cazurile în care una dintre părţi, cu toate că îşi afirmă dorinţa de a participa la activitatea restaurativă, are motive temeinice să evite întâlnirea directă. în acest caz, mediatorul alege o „navetă" ca mesager între victimă şi infractor, fie propune şi supraveghează desfăşurarea unei corespondenţe între părţile implicate;
c) întâlniri între familiile victimei şi infractor- sunt caracterizate de o deosebit de puternică încărcătură emoţională şi moralizatoare. în acest tip de întâlniri, victima şi infractorul sunt însoţiţi de familiile acestora şi de alte persoane apropiate afectate indirect de comiterea infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele de vedere referitor la situaţia creată. La aceste întâlniri, alături de mediatori pot participa şi profesioniştii din domeniul justiţiei penale;
d) întâlniri comunitare victimă-infractor- aceste întâlniri sunt cele mai apropiate de practicile ancestrale care fundamentează conceptul modern de justiţie restaurativă: întreaga comunitate poate participa, alături de victimă, infractor şi familiile acestora, la găsirea celor mai adecvate soluţii pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea infracţiunii şi la rezolvarea consecinţelor provocate de această situaţie;
e) întâlniri între grupuri victime-infractori-această metodă este utilizată în cazul în care infractorii nu au fost descoperiţi sau dacă una dintre părţi refuză să participe la orice fel de acţiune restaurativă. în asemenea situaţii, se formează grupuri care sunt constituite din infractori şi victime, care nu au o legătură directă, dar care au comis sau au suferit acelaşi tip de infracţiune;
f) medierea surogat victimă-infractor-există cazuri în care una dintre părţi refuză participarea la o acţiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la o întâlnire de grup. în aceste situaţii, se asigură o întâlnire faţă în faţă. dar se face apel la o victimă sau un infractor surogat - o persoană care a suferit sau a comis acelaşi tip de infracţiune şi care se află în aceeaşi situaţie de refuz sau vulnerabilitate.
7. Medierea
O formă specifică de justiţie restaurativă o reprezintă medierea. Noţiunea de mediere în sens general desemnează un proces de soluţionare a conflictelor, realizată prin intervenţia unei terţe părţi (neutră), cu scopul realizării unui acord consimţit de ambele părţi. Termenul de mediere provine din verbul latin „mediare". El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în anul 1970. în mediere, partea teoretică este mai puţin importantă decât partea practică. Sunt multe persoane care vorbesc ori scriu despre mediere, dar nu o exersează.
Procedurile de mediere se bazează pe principiul echilibrării intereselor. Conform acestui principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai „ieftin” atunci când dreptatea sau puterea se află într-un plan secundar. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind cunoscută şi sub numele de ..Modelul Harvard'. Potrivit acestui model, există trei căi principale de soluţionare a conflictelor:
a) echilibrarea intereselor - negocierile menite să rezolve problemele ivite ilustrează calea orientată după interesele partenerului de conflict;
b) determinarea poziţiilor de drept - se realizează în primul rând apelând la instanţele de judecată;
c) determinarea poziţiilor de putere - se regăsesc cu ocazia grevelor şi a războaielor.
Prima soluţie oferită - cea a echilibrării intereselor - este mai puţin costisitoare
decât cea de-a doua oferită de un proces în instanţă şi, desigur, decât cea de-a treia, care priveşte confruntările în vederea dobândirii unei poziţii de putere. Avantajul metodei echilibrării intereselor nu are un caracter absolut, deoarece nu toate conflictele se pot soluţiona prin această metodă. Necunoaşterea poziţiilor de drept poate constitui un obstacol la fel de mare în cadrul negocierilor ca şi necunoaşterea poziţiilor de putere. Atunci când una dintre părţi doreşte să demonstreze că raportul de putere s-a modificat în avantajul ei. ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea să ducă la clarificarea situaţiei.
în literatura de specialitate s-au identificat câteva premise pentru soluţionarea constructivă a conflictelor ideea că ambele părţi vor putea câştiga prin recurgerea la mediere; renunţarea la ameninţări şi la uzul de forţă; renunţarea la ideea că propriile percepţii trebuie interpretate ca fiind singurele corecte; implicarea unei terţe persoane independente şi dorinţa de cooperare; comunicarea permanentă în loc de fapte deja făcute; soluţiile găsite nu trebuie să fie dictate de interesele părţii mai puternice. O comunicare de succes este cheia soluţionării constructive a conflictelor, deoarece „cine vorbeşte nu împuşcă”.
Particularizând în materie penală, medierea este o procedură la care participă victima şi infractorul, care au posibilitatea încheierii unui acord liber consimţit prin care să se stingă litigiul, dirijat de o terţă parte, neutră, care este un mediator profesionist.
Medierea, care reprezintă o alternativă în raport cu justiţia, poate fi aplicată în orice fază a procesului penal (urmărire penală, cameră preliminară, judecată), dar şi după ce instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, când justiţia restaurativă este un instrument complementar utilizat în scopul reinserţiei sociale a condamnatului.
De plano, la instanţă cheltuielile sunt mai mari decât cele efectuate cu ocazia medierii.
Medierea este privată şi confidenţială, deoarece este realizată într-un birou sau sală privată.
8. Justiţia restaurativă în sistemul penitenciar
Asemenea tuturor sistemelor penitenciare de pe plan mondial, nici în România executarea pedepselor în penitenciare nu a reuşit să dobândească o eficienţă în munca de reeducare a condamnaţilor, de maniera să scadă numărul recidiviştilor din acestea.
Similar cu principiile şi modelele aplicate pe plan mondial în anumite etape ale procesului penal, justiţia restaurativâ implică nevoia de a restaura relaţia dintre victimă, infractor şi comunitate.
Introducerea principiilor şi practicilor justiţiei restaurative în modul de organizare şi funcţionare a aşezămintelor penitenciare reprezintă un ideal al întregii mişcări mondiale create pentru susţinerea implementării noului concept în sistemele de justiţie penală. Acest pas înseamnă foarte mult atât pentru societate şi sistemul justiţiei penale în ansamblu, dar şi pentru instituţia penitenciară, deoarece aplicarea acestor noi principii şi metode nu se adresează doar triadei victimă - infractor - comunitate, ci şi relaţiilor stabilite între personalul penitenciarului şi deţinuţi şi relaţiile profesionale şi personale dintre lucrătorii din penitenciar.
Folosind un model de justiţie restaurativâ, vom putea utiliza perioada privativă de libertate pentru a oferi posibilitatea confruntării deţinutului cu consecvenţele acţiunilor sale, astfel încât acesta să îşi asume responsabilitatea atât pentru el, cât şi faţă de victimă şi comunitate. Acest lucru presupune şi implicarea deţinutului, ori de câte ori este posibil, în acţiuni directe pentru a oferi victimei şi comunităţii repararea răului produs. Obiectivul principal îl constituie ajutarea deţinutului să îşi abandoneze rolul său pasiv.
în acest cadru, remuşcările şi bunăvoinţa sunt virtual inexistente. în schimb, un sistem care permite victimei să îşi exprime durerea resimţită personalizează infracţiunea şi obligă infractorul să asculte şi să conştientizeze. Infractorul înţelege şi conştientizează direct, în mod participativ, consecinţele faptelor sale, şi nu prin intermediul unei bucăţi de hârtie, fie ea proces-verbal sau rechizitoriu.
Sistemele penitenciare din Belgia şi Anglia sunt singurele care au trecut la implementarea conceptului de justiţie restaurativâ în executarea pedepselor privative de libertate.
Pentru a putea stabili modul şi domeniile în care principiile şi practicile specifice justiţiei restaurative pot fi aplicate in interiorul sistemului penitenciar, trebuie să definim scopul privării de libertate. Scopul principal al privării de libertate a infractorilor este acela de a proteja comunitatea de acţiunile lor. Această protecţie este una pe termen lung, care nu poate fi atinsă decât printr-o eficientă reintegrare socială, care exclude recidiva în câmp infracţional. Izolarea pe termen scurt ca urmare a executării pedepsei în penitenciar nu este suficientă.
în penitenciare se acţionează potrivit regulii 65 din Standardele minime pentru tratamentul deţinuţilor elaborate de O.N.U. în 1984, unde se afirmă că .tratamentul persoanelor condamnate la închisoare sau la măsuri similare trebuie să aibă ca obiectiv, atât cât permite durata sentinţei, sădirea în acestea a dorinţei de a duce o viaţă cu respectarea legilor după punerea în libertate şi a-i învăţa cum să facă acest lucru. Tratamentul trebuie să încurajeze respectul de sine şi să le dezvolte simţul responsabilităţii".
Un rol important în implementarea principiilor justiţiei restaurative revine şi personalului din penitenciare. Reglementările care privesc regimul penitenciar trebuie diriguite de principii ale justiţiei restaurative, principii care stau la baza activităţii depuse şi de personalul încadrat în penitenciare, indiferent de poziţia lor ca funcţie sau loc de muncă.
Un al doilea pas în această acţiune de implementare îl reprezintă elaborarea şi desfăşurarea de activităţi prin care să se caute obţinerea unor rezultate restaurative. Asemenea rezultate se concretizează prin:
a) asumarea sinceră a responsabilităţii pentru acţiunile trecute şi viitoare, concomitent cu încercarea unui sentiment de ruşine pentru acte sau acţiuni care contravin normelor şi valorilor sociale;
b) compasiune pentru victimă şi dorinţa de a îndrepta, moral sau material, răul produs;
c) adoptarea unui comportament pro-social nedisimulat, dublat de dorinţa de reconciliere cu victima şi cei apropiaţi acesteia;
d) reconcilierea cu propria familie şi cu societatea in ansamblul ei.
Cele de mai sus pot fi obţinute fie prin utilizarea metodelor specifice de justiţie restaurativă. fie prin adaptarea la noile cerinţe a metodelor utilizate în intervenţiile socio-educative, urmărind cu prioritate obţinerea de efecte restaurative. Aceste metode ar putea consta în:
- acţiuni de reconciliere familială şi comunitară;
- acţiuni de consiliere individuală şi de grup, paralel cu o comunitate terapeutică în penitenciare;
- acţiuni de mediere între infractor şi victimă;
- munca în folosul comunităţii;
- diferite programe educaţionale în domeniul relaţionării şi comunicării, pentru control temperamental şi rezolvarea conflictelor, de alfabetizare, şcolarizare şi calificare profesională, precum şi programe pentru ridicarea nivelului de cultură şi educaţie morală;
- planificarea executării pedepsei cu participarea directă şi activă a deţinuţilor;
- programe speciale de pregătire pentru punerea în libertate, cu participarea activă a deţinutului, a familiei şi a comunităţii în care acesta se va întoarce.
Un punct extrem de important în demersul efectuat este oferit de sprijinul din partea foştilor deţinuţi de a se reintegra în societatea liberă. în acest sens, este absolut necesară unificarea activităţilor desfăşurate de serviciile socio-educative penitenciare şi serviciile de reintegrare socială, supraveghere şi probaţiune.
în acest context, justiţia trebuie să îşi reconsidere atitudinea faţă de triada infractor -victimă - societate şi să îşi extindă pe cât posibil contactele cu comunitatea pe care o deserveşte. La rândul ei, societatea este obligată să îşi asume responsabilitatea atât pentru sancţionarea, cât şi pentru recuperarea delicventului.
în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, obiectul acestora nu mai trebuie să îl constituie exclusiv fapta, ci trebuie luat în considerare delicventul ca fiinţă umană, cu o anumită personalitate, cu un comportament datorat unor cauze specifice, cu aptitudini, nevoi şi trebuinţe, cu un anumit nivel de cultură, educaţie şi calificare profesională.
Pentru ca justiţia să fie cu adevărat utilă societăţii, trebuie să se acţioneze atât pentru îndepărtarea indivizilor indezirabili, cât şi pentru recuperarea acestora ulterior primului moment.
