Principiul nediscriminării în sistemul de drept din România
| Comentarii |
|
În legislația națională este recunoscut dreptul oricărei persoane la protecția împotriva tuturor formelor de discriminare, la egalitate de șanse și de tratament cu ocazia angajării și în cadrul raporturilor de muncă, precum și la egalitate în fața legii. În România sunt interzise în mod expres prin lege toate formele de discriminare. Sfera de ocrotire din actele normative de drept intern, în sensul excluderii privilegiilor și discriminărilor, este Iargă.
Reglementările legale interzic și, totodată, sancționează aplicarea în cadrul raporturilor de muncă a unui tratament diferențiat, discriminatoriu, precum și conduita care ar putea produce un efect discriminatoriu. Angajatorul este obligat să nu săvârșească fapte de discriminare directă sau indirectă față de un salariat și să ia măsurile care se impun pentru a preveni orice formă de discriminare la locul de muncă. În reglementările de drept intern nu se regăsesc dispoziții referitoare la protecția persoanelor juridice, în ipoteza în care acestea ar fi victima unei fapte de discriminare.
Salariații, indiferent de sex, opțiune politică și sindicală, vârstă, rasă, naționalitate, se bucură în România de egalitate de șanse și tratament la locul de muncă, angajatorilor fiindu-le interzis să dezavantajeze anumiți angajați în favoarea altora, în ceea ce privește:
- încheierea, modificarea, suspendarea sau încetarea raporturilor de muncă;
- stabilirea atribuțiilor de serviciu;
- cuantumul drepturilor salariale;
- promovarea profesională;
- sancționarea disciplinară;
- concedierea pentru motive care țin sau nu de persoana salariatului;
- evaluarea competențelor profesionale.
Principiul egalității de tratament și al nediscriminării își are izvorul juridic în art. 16 alin. (1) din Constituția României. La rândul său, art. 30 alin. (7) din Constituția României interzice în mod expres incitarea la discriminare, iar art. 41 alin. (4) consacră egalitatea salarizării pentru muncă egală sau de valoare egală.
Codul muncii interzice discriminarea directă și indirectă, consacrând principiul egalității de tratament în raporturile de muncă (art. 5), și prevede în mod expres că la stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare [art. 6 alin. (3) coroborat cu art. 159 alin. (3)]. În conformitate cu prevederile art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii, salariatul are dreptul la egalitate de șanse și de tratament la locul de muncă. Regulamentul intern care se întocmește de angajator trebuie să cuprindă reguli privind respectarea principiului nediscriminării și al înlăturării oricărei forme de încălcare a demnității la locul de muncă, potrivit art. 242 lit. b) C. muncii. Articolul 53 C. muncii interzice concedierea salariatilor 9 pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, precum și pentru exercitarea în condițiile legii a dreptului la grevă și a activității sindicale.
În jurisprudență, în motivarea Deciziei nr. 1011 din 8 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a statuat că: „O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare este o reglementare specială care stabilește comportamentele considerate discriminatorii în viziunea legiuitorului și creează mecanismele prin care orice tip de discriminare poate fi sancționat și eliminat.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat”.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 202/2002, prin egalitate de șanse și de tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă se înțelege accesul nediscriminatoriu la alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activități, angajarea în toate posturile sau locurile de muncă vacante și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, venituri egale pentru muncă de valoare egală, informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare, perfecționare, specializare și recalificare profesională, promovarea la orice nivel ierarhic și profesional, condiții de muncă cu respectarea normelor de sănătate și securitate în muncă, prestații de servicii sociale acordate în conformitate cu legislația în vigoare.
Legiuitorul român are obligația să reglementeze raporturile de muncă în condițiile asigurării deplinei egalități juridice a părților, iar autoritățile publice au obligația de a trata de pe poziții de egalitate sindicatele și patronatele ca reprezentanți ai salariaților și angajatorilor. Dreptul de a nu fi supus niciunei discriminări, ca drept fundamental al (drepturilor) omului, operează în primul rând în relația dintre persoana fizică și stat. În relațiile de muncă obligația de a nu discrimina se aplică tuturor angajatorilor, indiferent de forma de proprietate (publică sau privată) și indiferent că sunt persoane fizice sau juridice.
Din perspectiva celor arătate apreciem că se impune modificarea Codului muncii prin introducerea unui nou articol care să oblige toți angajatorii persoane juridice, indiferent de forma de proprietate (publică sau privată), să scoată la concurs toate posturile vacante pentru a se asigura accesul nediscriminatoriu, în funcție de competențele profesionale, la un loc de muncă, precum și acordarea posibilității tuturor salariaților de a promova într-o funcție de conducere. Susținem aceasta, deoarece cele mai multe angajări se realizează fără ca în prealabil să fi fost publicat un anunț de angajare, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării cu ocazia angajării, o restrângere a accesului la un loc de muncă.
Legea română nu face distincție între discriminarea orizontală și cea verticală. România a transpus în legislația națională toate directivele U.E. privind combaterea discriminării și a ratificat documentele internaționale care consacră principiul egalității de tratament și al nediscriminării. Potrivit art. 20 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. La rândul său, alin. (2) al aceluiași articol prevede că în situația în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Articolul 20 din Constituție trebuie coroborat cu art. 11 din Constituție, care prevede că statul român se obligă să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
