Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
| Comentarii |
|
obligaţia de întreţinere între foştii soţi, aşa cum la încheierea căsătoriei între soţi se naşte dreptul la obligaţia de întreţinere, la desfacerea căsătoriei aceste drept încetează şi ia naştere, dacă este cazul, obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi.
Astfel, conform art. 389 alin. (2) Noul Cod Civil, soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Întreţinerea datorată în condiţiile de mai sus se stabileşte până la o pătrime (1/4) din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de pensia de mai sus, decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
întotdeauna, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
Pentru ca fostul soţ să beneficieze de întreţinere se cer îndeplinite anumite condiţii:
a) soţul care cere întreţinere să fie în nevoie, adică în situaţia de a nu-şi putea procura cele necesare traiului; aceasta înseamnă că persoana nu are venituri dobândite prin muncă sau produse de bunurile sale ori nu are bunuri care depăşesc ceea ce este necesar existenţei, care ar putea fi vândute pentru a-şi asigura întreţinerea;
b) incapacitatea de a munci a soţului care cere întreţinerea să fie datorată fie bolii, fie bătrâneţii; această incapacitate poate fi totală sau parţială; în cazul incapacităţii parţiale, întreţinerea se acordă proporţional cu gradul de incapacitate;
c) soţul care este obligat la plata întreţinerii trebuie să aibă mijloace de existenţă; această situaţie se apreciază de la caz la caz.
Competenţa soluţionării acţiunii în stabilirea obligaţiei de întreţinere revine instanţei de tutelă (judecătoria) în a cărei rază teritorială se află domiciliul soţului chemat în judecată în calitate de pârât. în privinţa competenţei nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 10 pct. 7 C. proc. civ., ce prevăd alternativ, la alegerea reclamantului, competenţa teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului sau de la domiciliul reclamantului, întrucât lipseşte cerinţa esenţială, aceea a calităţii de ascendent sau descendent a reclamantului.
