Plângerea prealabilă în penal
| Comentarii |
|
plângerea prealabilă, Mod special de sesizare a organelor de urmărire penală. Condiţii generale. Procedura plângerii prealabile în cazul infracţiunilor flagrante. Procedura plângerii prealabileîn caz de conexitate sau de indivizibilitate. Procedura plângerii prealabile în cazul schimbării încadrării juridice a faptei
Condiţii generale
Definiţie: Plângerea prealabilă este actul procesual penal prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă în mod expres voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, pe cale de consecinţă, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală''.
Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, reprezentând o excepţie de la principiul oficialităţii, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
în condiţiile în care restabilirea ordinii de drept încălcate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni se realizează, ca regulă, din oficiu de organele de cercetare penală ca subiecţi oficiali ai statului, în mod excepţional Codul penal a prevăzut drept cauze de înlăturare a răspunderii penale lipsa plângerii prealabile, cât şi retragerea ei, în acele situaţii în care legiuitorul a prevăzut că pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este nevoie ca organele de urmărire să fie încunoştinţate printr-o plângere prealabilă ca act de sesizare.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni, datorită gradului de pericol social redus al acestora: art. 180 C. pen. - lovirea sau alte violenţe; art. 181 C. pen. - vătămarea corporală; art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. - vătămarea corporală din culpă; art. 192 alin. (1) C. pen. - violarea de domiciliu; art. 193 C. pen. - ameninţarea; art. 195 C. pen. - violarea secretului corespondenţei; art. 196 C. pen. - divulgarea secretului profesional; art. 197 alin. (1) C. pen. - violul; art. 205 C. pen - insulta; art. 206 C. pen. - calomnia; art. 210 C. pen. - pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă; art. 213 C. pen. - abuzul de încredere; art. 214 alin. (1) C. pen. - gestiunea frauduloasă; art. 217 alin. (1) C. pen. - distrugerea; art. 305 C. pen. - abandonul de familie; art. 307 C. pen. - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului; art. 320 C. pen. - tulburarea folosinţei locuinţei.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului.
în ceea ce priveşte natura juridică a instituţiei plângerii prealabile, în literatura de specialitate s-a exprimat opinia, unanim acceptată astăzi, potrivit căreia această instituţie aparţine atât dreptului penal, cât şi dreptului procesual penal, natura sa juridică fiind deci mixtă, în condiţiile în care se înfăţişează atât ca o condiţie de pe-depsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate.
Din punctul de vedere al dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar din punct de vedere al dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile reprezintă o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale [art. 10 lit. f) C. proc. pen.].
Instituţia plângerii prealabile nu trebuie confundată cu cea a plângerii reglementate de dispoziţiile art. 222 C. proc. pen. Plângerea prealabilă, aşa cum este reglementată de legiuitorul român, este un act procedural de sesizare a organelor de urmărire penală, dar reprezintă şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, în timp ce plângerea reglementată de dispoziţiile art. 222 C. proc. pen. reprezintă doar unul dintre actele de sesizare a organelor de urmărire penală, care poate fi suplinită printr-un denunţ sau prin sesizarea din oficiu (în cazul unor infracţiuni expres reglementate de legiuitor, plângerea prealabilă reprezintă unicul mijloc de sesizare a organelor de urmărire penală, neputând fi suplinită în niciun alt mod).
Cu privire la persoanele care pot fi titulare ale plângerii prealabile, acestea pot fi împărţite în următoarele categorii:
a) Persoana vătămată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni (subiectul pasiv al raportului penal de conflict) are dreptul legal de a sesiza organele de urmărire penală pentru a pune în mişcare acţiunea penală, în sensul tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Prin vătămare legiuitorul a avut în vedere împrejurarea conform căreia, în urma săvârşirii infracţiunii, s-a produs un prejudiciu de natură fizică, morală sau materială'!.
Dreptul persoanei vătămate de a se adresa organelor de urmărire penală prin formularea unei plângeri prealabile este un drept personal, indivizibil şi netransmisibil.
Ca regulă, plângerea prealabilă trebuie formulată personal de cel vătămat care are capacitatea deplină a drepturilor sale.
în cazul în care persoana vătămată prin infracţiune este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă numai cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
b) Reprezentanţii convenţionali pot formula plângere prealabilă în cazurile în care au fost împuterniciţi de persoana vătămată prin infracţiune în baza unui mandat special. Mandatul este special în cazul în care în cuprinsul acestuia se prevede că partea vătămată împuterniceşte un terţ să formuleze, în numele ei şi pentru sine, în faţa organelor de cercetare penală, o plângere prealabilă prin care le sesizează cu privire la infracţiunea a cărei victimă a fost persoana vătămată. în această situaţie, în mod obligatoriu, procura care conţine mandatul special trebuie să fie ataşată plângerii prealabile.
c) Reprezentanţii legali pot formula şi ei plângere prealabilă, cu respectarea cerinţelor legale. Astfel, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, pot formula plângere prealabilă reprezentanţii lor legali (părinţii, tutorele sau curatorul).
Totuşi, ca o garanţie a apărării intereselor persoanelor vătămate incapabile împotriva infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare Ia plângere prealabilă, legea penală a prevăzut că, dacă aceste persoane nu au capacitate de exerciţiu sau au capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişca
re şi din oficiu [art. 131 alin. (5) C. pen.], în acest caz lipsa plângerii prealabile nefiind de natură să atragă înlăturarea răspunderii penale.
Având în vedere împrejurarea că în urma săvârşirii unei infracţiuni persoane vătămate pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, în literatura şi practica de specialitate s-a pus întrebarea dacă plângerea prealabilă poate fi formulată de ambele categorii de persoane.
Opinia unanim acceptată înainte de modificările Codului de procedură penală survenite prin Legea nr. 356/2006, îmbrăţişată de majoritatea teoreticienilor şi practicienilor, era în sensul în care plângerea prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică vătămată.
în momentul de faţă, raportat la noile modificări ale dispoziţiilor procedural penale, atât literatura, cât şi practica de specialitate acceptă posibilitatea formulării unei plângeri prealabile atât de persoana fizică, cât şi de persoana juridică, singura condiţie ce trebuie îndeplinită fiind aceea legată de faptul că atât persoana fizică, cât şi persoana juridică trebuie să aibă calitatea de persoane vătămate în raportul juridic de conflict.
Este posibil ca în urma săvârşirii unei infracţiuni să fie vătămate mai multe persoane. în această situaţie, pentru a se putea pune în mişcare acţiunea penală, legea prevede că este suficientă plângerea penală făcută numai de una dintre aceste persoane vătămate în sensul de a subzista răspunderea penală, având în vedere că plângerea prealabilă produce efecte „in rem", şi nu „in personarrirăspunderea penală a făptuitorului nu va putea fi angajată decât în ipoteza în care niciuna dintre persoanele vătămate nu îşi manifestă voinţa de a formula plângere prealabilă.
în caz contrar, când una/unele dintre persoanele vătămate prin infracţiune face/ fac demersuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale prin formularea plângerii prealabile, se manifestă aşa-numita indivizibilitate activă a răspunderii penale.
De asemenea, este posibil ca o infracţiune să fie săvârşită de mai multe persoane. în această ipoteză, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire doar Ia unul dintre ei, fiind vorba despre indivizibilitatea pasivă a răspunderii penale.
în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească plângerea prealabilă, trebuie făcute următoarele precizări. Conţinutul plângerii prealabile este stabilit de dispoziţiile art. 283 C. proc. pen., în sensul că trebuie să conţină în mod obligatoriu: descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată înţelege să se constituie parte civilă şi, dacă este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Partea vătămată are obligaţia să facă o expunere cât mai detaliată în plângerea prealabilă a faptelor şi evenimentelor pe care le reclamă, astfel ca organele de cercetare penală să aibă o privire de ansamblu şi să poată da o corectă încadrare juridică.
Legea nu obligă în acest sens partea vătămată să indice infracţiunea a cărei victimă a fost, obligaţia stabilirii încadrării juridice a faptei revenind în mod exclusiv organelor de urmărire penală. O condiţie pentru ca organele de urmărire penală să poată pune în mişcare acţiunea penală se referă la indicarea făptuitorului; totuşi, în practica instanţelor de judecată s-a statuat că indicarea greşită a prenumelui inculpatului în plângerea adresată instanţei nu este motiv de nulitate a procedurii plângerii prealabile, dacă în faţa instanţei inculpatul, citat cu menţionarea corectă a prenumelui, confirmă că el este persoana la care se referă plângerea prealabilă.
De asemenea, dacă plângerea prealabilă a fost formulată în termenul legal, se consideră că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, chiar dacă ulterior cel care este titularul plângerii face anumite precizări sau completări pe care iniţial, la momentul formulării plângerii, aceasta nu le conţinea.
în ceea ce priveşte forma în care se efectuează plângerea prealabilă, de regulă aceasta se realizează în scris, însă sesizarea prin acest act procesual penal se poate face şi oral. în aceste condiţii, plângerea prealabilă formulată oral trebuie consemnată de organul judiciar care este sesizat în acest mod.
Cu privire la termenul legal prevăzut de legiuitorul român pentru formularea plângerii prealabile, dispoziţiile în materie - art. 284 alin. (1) C. proc. pen. - stabilesc că, „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângerea prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”.
Acest termen relativ scurt este apreciat în literatura de specialitate ca fiind un termen peremptoriu, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii titularului din dreptul de a mai face sesizarea.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de 2 luni prevăzut pentru formularea plângerii prealabile, apreciem că trebuie făcută următoarea distincţie. Astfel, termenul începe să curgă din momentul când:
- persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul - art. 284 alin. (1) C. proc. pen.;
- persoana îndreptăţită să facă plângerea prealabilă a ştiut cine este făptuitorul - art. 284 alin. (2) C. proc. pen.; dispoziţia amintită se aplică în cazul persoanelor incapabile sau în cazul în care persoana vătămată este un minor care are capacitate de exerciţiu restrânsă; în aceste două ipoteze, semnificativă, din punct de vedere al momentului de la care începe să curgă termenul de 2 luni, este data la care reprezentantul legal, ca singură persoană îndreptăţită să formuleze plângere, a ştiut cine este făptuitorul.
Prin Decizia nr. 10/2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a decis, în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 284 C. proc. pen., că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul că termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continue sau continuate curge de la data Ia care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
O problemă care s-a ridicat atât în literatura, cât şi în practica de specialitate este legată de ipoteza în care plângerea prealabilă a fost formulată în termenul prevăzut de lege la un organ care nu este competent potrivit normelor de drept.
Ca regulă generală, nerespectarea normelor referitoare Ia competenţă este sancţionată de legiuitor cu nulitatea. însă, în cazul introducerii plângerii prealabile Ia un organ necompetent, legiuitorul nu a dorit să se producă efectele obişnuite ce intervin în situaţia nerespectării normelor de competenţă. Soluţia în această ipoteză, consacrată de altfel şi de art. 285 C. proc. pen., este în sensul că plângerea formulată în termenul legal, însă greşit introdusă la organul de urmărire penală sau Ia instanţa de judecată, se va trimite pe cale administrativă organului competent. Astfel, ea este considerată valabil introdusă, pentru că eroarea urmează să fie acoperită din oficiu de către organul sesizat. Trimiterea plângerii prealabile greşit introduse nu poate fi considerată act de dezînvestire, pentru că prin sesizarea iniţială - greşit îndreptată la un organ necompetent - organul nu s-a învestit.
Procedura plângerii prealabile în cazul infracţiunilor flagrante
Dispoziţiile art. 280 C. proc. pen. sunt normele de drept care reglementează aspecte cu caracter de particularitate, respectiv situaţia plângerii prealabile în cazul constatării unor infracţiuni flagrante.
Astfel, legiuitorul român a statuat în mod expres: „în caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile”. Ipoteza avută în vedere la conceperea şi redactarea acestei norme se referă la situaţia în care este săvârşită o infracţiune în condiţii de flagranţă, fiind vorba despre una dintre infracţiunile pentru care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Infracţiunea flagrantă, prin modul în care este percepută de mediul social şi prin impactul pe care îl prezintă asupra opiniei publice, este o infracţiune cu un grad sporit de pericol social. în aceste împrejurări, legiuitorul român, conştient de reverberaţia acestei categorii de infracţiuni şi de necesitatea identificării făptuitorului şi strângerii probelor, a dat eficienţă, prin norma instituită prin dispoziţiile art. 280 C. proc. pen., principiului oficialităţii încă din momentele incipiente ale procesului penal, instituind obligaţia organului de urmărire penală să fie diligent şi să constate săvârşirea faptei, chiar dacă, potrivit normelor comune, ar fi vorba despre o infracţiune pentru care sesizarea organelor de urmărire penală se face prin plângere prealabilă.
în aceste condiţii, organul de urmărire penală care constată săvârşirea unei infracţiuni flagrante trebuie să consemneze într-un proces-verbal toate aspectele legate de săvârşirea faptei în condiţii de flagranţă şi de persoana făptuitorului. Acest proces-verbal trebuie semnat atât de către organul constatator, cât şi de către învinuit şi de persoanele ascultate, ce vor avea calitatea de martori în procesul penal (art. 467 C. proc. pen.).
Ulterior momentului constatării infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală, principiul oficialităţii îşi încetează aplicabilitatea, întrucât după depăşirea acestui moment organele de urmărire penală nu pot efectua complexul de activităţi specifice urmăririi penale legate de punerea în mişcare a acţiunii penale, deoarece
nu există temei juridic în acest sens, nefiind sesizate prin plângere prealabilă, aşa cum statuează normele de drept în materie.
Ulterior constatării infracţiunii flagrante de către organele de urmărire penală, îşi găseşte aplicabilitatea principiul disponibilităţii, care poate acţiona în următoarea modalitate ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 280 alin. (3) C. proc. pen.
După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală este obligat să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere prealabilă. Dacă cel vătămat prin săvârşirea infracţiunii flagrante declară că înţelege să formuleze plângere prealabilă, în aceste condiţii existând o legală sesizare, urmărirea penală va continua fie de organul care a făcut constatarea infracţiunii, fie cauza va fi trimisă unui alt organ, în cazul în care competenţa revine acestuia din urmă.
în cauză procurorul va dispune încetarea urmăririi penale, în ipoteza în care persoana vătămată prin infracţiune, chemată în faţa organului de urmărire penală care a constatat infracţiunea flagrantă, declară că nu înţelege să formuleze plângere prealabilă.
Procedura plângerii prealabileîn caz de conexitate sau de indivizibilitate
Există indivizibilitate, potrivit dispoziţiilor art. 33 C. proc. pen., când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane, când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act, precum şi în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 34 C. proc. pen., conexitatea poate fi întâlnită în una dintre următoarele situatii:
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
- când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
- când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
în cazul conexităţii sau al indivizibilităţii, legiuitorul român a stabilit că regula o reprezintă reunirea cauzelor, iar excepţia o constituie disjungerea, cu soluţionarea separată a cauzelor în acele situaţii în care organele judiciare consideră că aceasta se impune pentru realizarea interesului bunei desfăşurări a procesului penal.
Conexitatea sau indivizibilitatea diferitelor aspecte ale unor cauze penale poate atrage implicaţii legate de sesizarea organelor de urmărire penală.
Dispoziţiile art. 281 C. proc. pen. reglementează aceste situaţii cu privire la sesizarea organelor de urmărire penală în sensul că, în caz de conexitate sau de indivizibilitate între o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, va fi aplicată procedura prevăzută de dispoziţiile art. 35 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 35 C. proc. pen. reglementează competenţa în caz de conexitate şi în caz de indivizibilitate în situaţia în care cauzele penale se află spre rezolvare în faţa instanţei de judecată.
Procedura plângerii prealabile în cazul schimbării încadrării juridice a faptei
Este posibil ca, ulterior momentului sesizării organului de urmărire penală, pe parcursul efectuării urmăririi penale, în raport de noile probe ce se descoperă şi se administrează, organele de urmărire penală, în virtutea obligaţiei legale de a stabili corecta încadrare juridică a faptei, să constate că în urma cercetărilor faptei urmează să i se dea o altă încadrare juridică, într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă din partea persoanei vătămate, ca act oficial de sesizare a organelor de urmărire penală.
în acest sens, dispoziţiile art. 286 C. proc. pen. statuează că, în ipoteza în care într-o cauză s-au făcut acte de cercetare penală şi se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care e necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală are obligaţia legală de a chema partea vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să formuleze plângere. în situaţia în care persoana vătămată declară în faţa organului de cercetare penală că face plângere, va continua urmărirea penală de către organul de cercetare penală competent şi legal sesizat în raport de noua încadrare juridică.
în ipoteza în care persoana vătămată ca urmare a săvârşirii infracţiunii declară că nu înţelege să formuleze plângere prealabilă în raport de noua încadrare juridică a faptei, organul de cercetare penală va trimite dosarul procurorului, pentru a fi dispusă soluţia încetării urmăririi penale.
