Prezumția de coproprietate
| Comentarii |
|
prezumţia de coproprietate, reglementată de art. 633 NCC, potrivit căruia dacă un bun este stăpânit în comun de mai multe persoane, coproprietatea asupra acestui bun se prezumă, până la proba contrară, ceea ce înseamnă că această prezumție este relativă. În concepţia legii civile fundamentale, este suficient ca două sau mai multe persoane să exercite împreună şi concomitent prerogativele dreptului de proprietate privitor la un anumit bun, pentru a se prezuma existenţa unei coproprietăţi asupra acelui bun, iar în lumina dispoziţiilor art. 634 alin. (2) NCC, cotele-părţi au a fi prezumate egale, tot până la proba contrară.
S-a afirmat în doctrină că prezumţia de coproprietate prevăzută de art. 633 NCC îşi găseşte fundamentarea în dispoziţiile art. 919 NCC, potrivit căruia, până la proba contrarie, posesorul unui bun este prezumat a fi proprietarul acestuia, astfel că, prin „extensie", în ipoteza în care mai multe persoane exercită în comun posesia asupra aceluiaşi bun. ele au a fi prezumate a fi coproprietarii bunului respectiv. în orice caz, „stăpânirea" bunului în comun prevăzută de text trebuie să fie făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 916 NCC, adică cei care o exercită în comun să se comporte ca adevăraţi coproprietari ai bunului, şi nu ca persoane care exercită stăpânirea „pentru altul”, adică în calitate de detentori precari.
În sens invers, dacă bunul comun este stăpânit numai de către unul dintre coproprietarii lui. nu mai operează prezumţia în discuţie, coproprietatea având a fi dovedită prin orice mijloc de probă. Precizarea este importantă, având în vedere că, potrivit art. 918 alin. (1) lit. c) NCC, fiecare coproprietar este considerat a fi detentor precar faţă de cotele-părţi din bun ce revin celorlalţi coproprietari, dar el poate interverti această detenţie precară în posesie utilă, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun prin uzucapiune.
