Art. 918 Noul cod civil Cazurile care nu constituie posesie Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Dispoziţii generale
Art. 918
Cazurile care nu constituie posesie
(1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege.
| ← Art. 917 Noul cod civil Exercitarea posesiei Dispoziţii generale | Art. 919 Noul cod civil Prezumţia de posesie şi prezumţia de... → |
|---|
1. Detenţia locatarului fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii (C.S.J., S.U., dec. nr. 8/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 169-171).
2. Stăpânirea unei construcţii de către o altă persoană decât proprietarul acesteia, dar cu îngăduinţa lui, nu este aptă a duce la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra construcţiei respective. Posesorul este numai un detentor precar, care nu a exercitat o posesie utilă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 972/1976, în C.D. 1976, p.
Citește mai mult
52-54).3. Stăpânirea imobilului cu îngăduinţa proprietarului nu este de natură să ducă la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât posesorul a fost în realitate un detentor precar care nu a exercitat o posesie utilă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 392/1986, în C.D. 1986, p. 15-17).
4. Atunci când un act autorizează deschiderea unor ferestre, cu încălcarea distanţei minime legale între construcţii, această autorizare fiind însă revocabilă la simpla cerere a celui îndreptăţit şi dacă proprietarul sau avânzii-cauză ai acestuia doresc să construiască, prescripţia de treizeci
de ani invocată de beneficiarii autorizaţiei va avea ca moment iniţial edificarea imobilului de către aceştia din urmă (Civ. 3e, 17 juin 1992, Bull. III, nr. 212, p. 129, apud E. Roşioru nr. 50, p. 200, nota 4).
5. Instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia dacă faptele de posesie care sunt invocate constituie doar acte de simplă îngăduinţă din partea proprietarului (Civ. 3e, 30 janv. 1973, Bull. III, nr. 88, p. 63, apud E. Roşioru nr. 50, p. 201, nota 1).
6. Trecerea unor persoane sau depozitarea unor materiale de construcţie pe terenul unui vecin constituie o simplă detenţie precară, în raport cu proprietarul terenului vecin (C.A. Riom, 28 mars 1960, D. 1960, som. 78, apud E. Roşioru nr. 50, p. 201, nota 3).
7. Atâta timp cât legea (franceză - n.n.) nu ocroteşte niciun drept de „a avea o anumită privelişte", în afară de cazul unei diminuări considerabile a prerogativelor conferite de dreptul de proprietate (aparţinând privitorului - n.n.), este inadmisibilă acordarea unei indemnizaţii pentru prejudiciul lipsit de gravitate constând într-o reducere a acestei privelişti, atunci când ea reprezintă consecinţa indirectă a dreptului legitim aparţinând unui proprietar vecin de a-şi supraînălţa vila sa, cât timp sunt respectate prevederile legale în materie de urbanism (C.A. Aix, 13 mars 1992, J.C.P. 92, IV, 1591, apud E. Roşioru nr. 50, p. 203, nota 1).
8. Locatarul, exercitând posesia în numele altuia, respectiv al proprietarului, în calitate de detentor precar, nu poate beneficia de prevederile Codului civil privind uzucapiunea, oricât ar dura posesia sa (C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 128/2002, în A. Pena, E. Dragomir p. 63).
9. Faptul că posesorul unei case a asigurat-o pe numele său la o societate de asigurare în contra pagubelor de incendiu nu schimbă întru nimic caracterul de toleranţă a posesiunii, dacă posesiunea sa este numai un act de simplă toleranţă din partea proprietarului (C.A. Galaţi, I, C. Jud. 69/1902, apud C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. IV, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 388).
10. Nu pot servi la afirmarea unei posesii utile lucrările care nu sunt suficient de importante încât să indice intenţia celui care le realizează de a se comporta ca un adevărat proprietar (Lacroix c. Lacroix, C.S., 01.09.2010, SOQUIJ AZ-50670764, 2010EXP-3138, J.E. 2010-1734, în J.L. Baudouin, Y. Renaud p. 1137).
Legislaţie conexă:
► art. 920 alin. (1), art. 949 alin. (2) NCC;
► art. 2262 (fost art. 2232) C. civ. fr.
1. Principala noutate în plan legislativ adusă
Citește mai mult
de reglementarea realizată prin art. 918 alin. (1) NCC o reprezintă cea în privinţa statutului juridic al coposesiei, prin lit. c) a normei juridice în discuţie specificându-se că „Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către (...) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari" [dispoziţie legală ce se coroborează însă cu aceea cuprinsă în art. 920 alin. (1) NCC privind cazurile de intervertire a posesiei). în acest fel, se valorizează o practică judiciară în bună măsură constantă şi un curent doctrinar majoritar.2. Totodată, prin recunoaşterea expresă din partea legiuitorului în privinţa posibilităţii detentorului precar de a invoca „efectele recunoscute posesiei" [este adevărat, „numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege", printre care se numără însă şi dispoziţiile art. 949 alin. (2) NCC), îşi găseşte reflectarea în sistemul nostru juridic teoria obiectivă a posesiei (prefigurată de altfel încă de la adoptarea dispoziţiilor art. 674-676 CPC).
3. Prin introducerea ipotezei legale de la lit. d) a alin. (1) al art. 918 NCC şi având în vedere denumirea marginală a articolului - „cazurile care nu constituie posesie" -, s-a urmărit probabil cuprinderea tot într-o singură normă juridică, dar printr-o altă formulare, a ipotezelor în care exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate sau ale unui alt drept real (cu excepţia celor de garanţie) nu constituie totuşi posesie utilă. Cu toate acestea, constatăm că - omisiune sau opţiune a legiuitorului? - şi în noul Cod civil se menţine, ca manieră de reglementare, definirea negativă a ipotezelor de precaritate, adică prezentarea situaţiilor care nu constituie posesie utila, iar nu a acelora care constituie detenţie precara.
4. Asemeni vechiului Cod civil, şi dispoziţiile art. 918 alin. (1) lit. d) NCC fac vorbire despre o singură categorie de acte materiale de stăpânire, cele realizate cu îngăduinţa altuia [sau, conform art. 1853 alin. (2) din vechiul cod, „prin simpla îngăduinţă a proprietarului"), în dreptul francez, de unde îşi are originea această reglementare, se disting însă două categorii de acte: cele de simplă îngăduinţă sau toleranţă, respectiv cele de pură facultate; alături de alţi doctrinari, apreciem că, indiferent de această omisiune a legiuitorului român, ambele categorii pot fi întâlnite şi în raporturile juridice guvernate de Codul civil din 2009. Astfel, actele de simplă îngăduinţă sau toleranţă se referă în principal la servituţi, însă ele pot să privească în principiu orice fel de drept real (chiar şi dreptul de proprietate), în distingerea actelor de simplă toleranţă, esenţial este faptul că ele implică anumite activităţi de utilizare a lucrului altuia, cu permisiunea proprietarului (sau a titularului dreptului real asupra lucrului), intrând în această categorie acte precum culegerea unor fructe, ridicarea pietrişului şi nisipului de pe terenul altuia, în general fiind vorba despre stricăciuni cauzate de un vecin pe terenul altuia şi despre care autorul lor pretinde că ar constitui fapte de posesie animo domini. La rândul lor, actele de pura facultate sunt cele pe care proprietarul sau titularul dreptului real le îndeplineşte în limitele dreptului său şi profitând de o anumită situaţie, la a cărei menţinere nu este însă îndreptăţit (cum ar fi priveliştea pe care o poate avea proprietarul unei case ca urmare a faptului că pe terenurile învecinate nu au fost edificate alte construcţii; folosirea apei unui pârâu - fără a se executa o lucrare specială pentru captarea acesteia - de către proprietarul unui teren situat în aval; deschiderile practicate într-un zid construit pe linia despărţitoare a două terenuri transmise prin succesiune şi care ar trebui să dispară în cazul în care noul vecin dobândeşte coproprietatea asupra acestui zid). Apreciem însă că formularea textului legal răspunde într-o măsură suficientă exigenţelor vizând determinarea categoriilor de situaţii în care actele de stăpânire exercitate de o persoană „nu constituie posesie".
5. Detenţia constă în exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea şi pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar (D. Gherasim nr. 72, p. 72).
6. Detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Deci, detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau animus sibi habendi (L. Pop p. 193).
7. Detenţia precară este exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru în virtutea unui titlu juridic care implică recunoaşterea dreptului de proprietate al altuia (O. Ungureanu, C. Munteanu nr. 367, p. 500).
8. Detenţia, prin opoziţie cu posesia, nu este o stare de fapt, ci o stare de drept sau o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu - convenţional, legal sau judiciar -, în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru (L. Pop p. 193).
9. Deosebirea dintre regula referitoare la actele de simplă îngăduinţă şi cea potrivit căreia detenţia nu antrenează niciunul dintre efectele posesiei constă în aceea că, dacă detentorul precar nu are animus domini sau animus sibi habendi, nu se poate spune acelaşi lucru despre cel care acţionează în urma unei toleranţe. Altfel spus, în cazul detenţiei precare, ceea ce interesează este factorul psihic al detentorului (care trebuie să ducă la convingerea absenţei elementului animus), în timp ce în cazul actelor de simplă îngăduinţă are relevanţă factorul psihic al proprietarului fondului asupra căruia se exercită actele (spre a se stabili dacă este vorba despre o simplă toleranţă din partea sa ori despre o pasivitate faţă de intenţia autorului actelor în cauză de a invoca dreptul real caracterizat de comportarea sa, adică de a fi un posesor veritabil) (E. Roşioru nr. 50, p. 201).
10. Detenţia nu este niciodată un fapt neregulat, pe când posesia este adesea un fapt neregulat, de exemplu, în cazul posesiei dobândite prin furt sau uzurpare (D. Gherasim nr. 73, p. 72).
11. Posesorul unei servituţi, fiind în imposibilitate de a invoca activităţile sale drept acte constitutive de posesie în raport cu proprietarul tolerant, va putea să le invoce faţă de penitus extranei. Instanţa de judecată va fi cea care va stabili, de fiecare dată, dacă este vorba de o simplă toleranţă a unui dominus permisiv ori despre o servitute continuă şi aparentă, dobândită printr-o posesie îndelungată, ca efect al neglijenţei de a se opune acesteia din partea titularului real al dreptului (E. Roşioru nr. 50, p. 202).
12. Distincţia dintre posesie şi precaritate se situează, în primul rând, la nivelul elementului psihologic: animus possidendi este diferit de animus detinendi. Detentorul precar nu stăpâneşte bunul pentru el, ci pentru altul, în puterea altuia, respectiv a posesorului, în al doilea rând, posesia ca stare de fapt înseamnă obiectivarea conţinutului juridic al unui anumit drept real principal. Ca urmare, elementul corpus cuprinde toate faptele materiale şi actele juridice prin care se exercită dreptul real respectiv. Detenţia precară este obiectivarea unui drept de creanţă constituit de către posesor în favoarea detentorului precar sau o sumă de fapte materiale exercitate de detentorul precar asupra bunului în limita îngăduinţei posesorului. Din această perspectivă, nu este exactă afirmaţia potrivit căreia posesia este o stare de fapt, iar detenţia precară este „o situaţie juridică bine definită", adică o stare de drept. Ca urmare, corpus ca element al posesiei are o sferă mai cuprinzătoare decât corpus ca element al detenţiei precare. Elementul corpus al posesiei este exercitat corpore alieno, adică prin intermediul detentorului precar, dar numai parţial, adică în limita dreptului constituit de posesor în favoarea detentorului precar sau în limita îngăduinţei posesorului. Cât priveşte însă originea raportului dintre posesor şi detentorul precar, nu se justifică distincţia dintre cazurile în care există un titlu convenţional, judiciar sau legal pe care se întemeiază detenţia precară şi care prevede obligaţia de restituire a bunului de către detentorul precar către posesor şi cazurile în care există o simplă îngăduinţă a proprietarului pentru utilizarea bunului (V. Stoica voi. I, nr. 83, p. 178).
13. în prezent, opoziţia dintre teza subiectivă şi teza obiectivă este depăşită în mare măsură, ea pierzând din importanţă în special după ce jurisprudenţă franceză a admis după un lung timp acţiunea posesorie în reintegrare, intentată de simplul detentor al unui imobil prin violenţă, ca o măsură de ordine şi de pace publică, şi după ce, prin Legea nr. 75-596 din 9 iulie 1975, protecţia posesorie este acordată în Franţa şi detentorilor, cum sunt detentorii propriu-zişi (T. Dârjan p. 78).
14. Teoria obiectivă asupra posesiei şi-a găsit reflectarea şi în Proiectul Codului civil român, care, în art. 706 alin. (2), prevede că exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar, text păstrat în art. 949 alin. (2) NCC, publicat în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 (T. Dârjan p. 79).