Art. 633 Noul cod civil Prezumţia de coproprietate Dispoziţii generale Proprietatea comună

Legislaţie conexă: art. 339-343 NCC.

1. Din examinarea art. 632 alin. (1) NCC reiese faptul că legiuitorul foloseşte termenul de coproprietate numai în situaţia proprietăţii comune pe cote-părţi, nu şi în situaţia proprietăţii comune devălmaşe. Prin urmare, textul art. 633 NCC se referă numai la cele două forme de coproprietate (obişnuită şi forţată), nu şi la proprietatea devălmaşă.

2. De altfel, pentru dovada caracterului de bun comun în situaţia devălmăşiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 343 alin. (1) NCC, potrivit cărora „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită". Prin urmare, la fel

Citește mai mult

ca şi în vechea reglementare (art. 30 alin. (3) C. fam.], calitatea de bun comun se prezumă, până la proba contrară, din faptul dobândirii acestuia în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi.

3. Articolul 633 NCC este o normă cu caracter procedural, care consacră şi în privinţa coproprietăţii prezumţia de coproprietate (similar prezumţiei de comunitate reglementate de art. 30 alin. (3) C. fam. în situaţia proprietăţii devălmaşe, de lege lato de art. 343 alin. (1) ICCJ. Prezumţia de comunitate s-a dovedit de un real folos în practică, deoarece soţii nu erau obligaţi să îşi dovedească contribuţia comună la dobândirea unui anumit bun, ci acest caracter era prezumat din faptul că el a fost dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi. Prezumţia având caracter relativ, era posibil ca oricare dintre soţi să o răstoarne, dovedind că bunul este propriu, dacă se încadra în vreuna dintre ipotezele art. 31 C. fam.

4. Prezumţia este rezultatul a două raţionamente: primul ia naştere prin aprecierea probelor de către judecător, care va stabili existenţa în trecut a unui fapt, care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; cel de-al doilea raţionament constă în deducerea faptului principal, datorită legăturii de conexitate cu faptul vecin şi conex, operaţiune ce este lăsată la aprecierea judecătorului (în cazul prezumţiilor simple) sau care este impusă de lege (în cazul prezumţiilor legale).

5. Prezumţia de coproprietate presupune dovedirea mai întâi a faptului vecin şi conex constând în stăpânirea în comun a bunului în litigiu; or, posesia, fiind o stare de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

6. Prezumţia de coproprietate este o prezumţie legală, în sensul că judecătorul va face conexiunea între faptul cunoscut (dovedit) şi faptul necunoscut în puterea legii, şi relativă (iuris tantum), în sensul că poate fi răsturnată prin dovedirea faptului că bunul este proprietatea exclusivă a unei persoane.

7. Cu privire la prezumţia de comunitate şi la noţiunile de bun comun şi de bun propriu, a se vedea art. 339-343 NCC.

8. Vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare dintre modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau de ambii soţi şi indiferent de natura bunului. înscrierea în cartea funciară a unui drept real numai pe numele unuia dintre soţi este o împrejurare care nu schimbă apartenenţa bunului la comunitate. Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt, în temeiul dispoziţiilor art. 31 lit. b) C. fam. (art. 340 lit. a) NCC - n.n.), bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat că acele bunuri urmează să fie comune (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei. Curs universitar, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 58).

9. în cazul declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi, data încetării căsătoriei este cea stabilită prin hotărârea judecătorească. Bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu p. 60).

10. Dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se dovedeşte prin certificatul de deces o altă dată reală a morţii, hotărârea declarativă de moarte va fi anulată, fapt ce va conduce la schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, după cum data reală a morţii, dovedită prin certificatul de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, este ulterior rectificată (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu p. 60).

11. Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, odată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv, însă, dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea acestuia, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu p. 60).

12. în cazul căsătoriei putative, beneficiul comunităţii poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă (Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu p. 60). Notă. Soluţia îşi păstrează valabilitatea şi în prezent, având în vedere că dispoziţiile art. 304 alin. (1) NCC au o redactare asemănătoare cu cele cuprinse la art. 23 alin. (1) C. fam., abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011.