Dreptul de retenție

Dicționar juridic (DEX)

dreptul de retenție, 1. INTRODUCERE 2. REGLEMENTAREA DREPTULUI DE RETENŢIE ÎN CODUL CIVIL 3. TEORIILE CE SUSŢIN APLICAREA LIMITATĂ A DREPTULUI DE RETENŢIE 4. TEORIILE APLICĂRII EXTENSIVE A DREPTULUI DE RETENŢIE 5. RETENŢIE ŞI COMPENSAŢIE 6. CAUZA LEGITIMĂ DE PREFERINŢĂ 7. ARGUMENTE ISTORICE 8. CONCLUZII

1. INTRODUCERE

O sentinţă recentă ne-a atras atenţia asupra unei probleme pe care o credeam deja soluţionată.

Datorită numărului mare de debitori şi cuantumului redus al creanţei, instanţa a refuzat să recunoască detentorului dreptul de a reţinte un imobil revendicat până la restituirea contravalorii amelioraţiunilor, deşi, aparent, toate condiţiile pentru recunoaşterea dreptului de retenţie erau îndeplinite.

Soluţia pronunţată este profund echitabilă deşi se abate de la regulile care, potrivit doctrinei, guvernează dreptul de retenţie.

Această constatare ne-a îndemnat să cercetăm cu mai multă atenţie instituţia dreptului de retenţie, în special în ceea ce priveşte originea şi evoluţia regulilor pe care le aplicăm în această materie.

Rediscutarea problemei dreptului de retenţie poate părea inutilă, întrucât teoriile formulate de autori iluştri şi, mai ales, inerţia unei jurisprudenţe seculare au impus un adevărat statu-quo, împotriva căruia argumentele devin neputincioase.

Suntem, însă, încredinţaţi că reluarea controversei nu este un simplu exerciţiu teoretic; ea ne permite să studiem evoluţia instituţiei dreptului de retenţie, descoperind concepţia iniţială a Codului civil, prin înlăturarea straturilor succesive de aluviuni doctrinare şi jurisprudenţiale. Astfel, neîndepărtându-ne de litera şi spiritul Codului civil, vom putea analiza, în mod obiectiv, soluţiile propuse şi aprecia în ce măsură ele corespund unor nevoi sociale

care ar justifica includerea lor într-o viitoare reglementare. Pentru aceasta, vom prezenta şi analiza opiniile exprimate în privinţa dreptului de retenţie prin prisma izvoarelor istorice care au stat la baza Codului civil.

2. REGLEMENTAREA DREPTULUI DE RETENŢIE ÎN CODUL CIVIL

Codul civil nu menţionează nicăieri, în termeni generali, un drept de retenţie, dreptul de a reţine lucrul pe care este obligat să îl restituie, până când debitorul îşi va executa obligaţiile născute în legătură cu lucrul reţinut.

Lipsa unei reglementări cu caracter general a născut îndoieli şi controverse, cauzând o adevărată „anarhie”. Autorii s-au întrebat dacă situaţiile reglementate expres în Codul civil sunt simple exemple, aplicaţii ale unui principiu subînţeles de legiuitor, ori dacă numai în mod excepţional anumite categorii de creditori au fost îndreptăţiţi să reţină bunul până la plata creanţei lor.

Primele chemate să interpreteze tăcerea Codului, la scurt timp după adoptarea acestuia, au fost instanţele de judecată. în 1826, Curtea de Apel din Rouen, printr-o hotărâre de răsunet la acea vreme, a interpretat extensiv prevederile referitoare la privilegii şi la dreptul de retenţie. Acest precedent, stabilit de o instanţă superioară, a deschis calea unei jurisprudenţe abundente, din ce în ce mai favorabile retentorului şi a constituit un argument important al dezbaterii ce a durat până la sfârşitul secolului al XlX-lea, când adepţii aplicării extensive a dreptului de retenţie şi-au impus definitiv punctul de vedere.

Pentru simplificarea expunerii, opiniile ce susţin aplicarea generală a dreptului de retenţie vor fi denumite în continuare teorii ale aplicării extensive, iar pe cele care limitează aplicarea acestui drept exclusiv în cazurile prevăzute de lege le vom numi teorii ale aplicării limitate.

3. TEORIILE CE SUSŢIN APLICAREA LIMITATĂ A DREPTULUI DE RETENŢIE

Unii autori au susţinut interpretarea restrictivă a prevederilor Codului civil în materia dreptului de retenţie, întemeindu-se, în principal, pe dispoziţiile art. 1720 C. civ, potrivit căruia: „cauzele legitime de preferinţă sunt privilegiile şi ipotecile”. Aceştia considerau că,

dacă s-ar admite existenţa unui drept de retenţie în afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, s-ar permite naşterea unor privilegii implicite, a unor garanţii oculte, care ar conferi retentorilor drepturi mai întinse chiar decât cele date prin cauzele legale de preferinţă.

Astfel, F. Laurent sublinia că orice preferinţă, fiind o excepţie de la principiul egalităţii creditorilor, trebuie reglementată expres de lege: „Toute preference entre creanciers est une exception a la regie et le legislateur seul peut consacrer des exceptions; car apporter une exception a la regie c’est faire la loi en y derogeant”.

La rândul său, D. Alexandresco susţinea că dreptul de retenţie se întemeiază pe echitate şi poate fi atât convenţional, cât şi legal. Dreptul de retenţie convenţional se naşte, în temeiul principiului libertăţii de voinţă, numai dacă părţile l-au stipulat în mod expres. Când poartă asupra unui imobil, iar convenţia ce-l stabileşte are dată certă, el este opozabil, fără vreo formă de publicitate, terţilor care dobândesc ulterior o preferinţă asupra aceluiaşi bun.

Totodată, acelaşi autor afirmă existenţa unui drept de retenţie în contractele sinalagmatice, ca o aplicaţie a exceptio non adimpleti contractus.

Pe de altă parte, D. Alexandresco arăta că dreptul legal de retenţie nu poate exista decât în cazurile prevăzute de lege: „cu toate că dreptul de retenţie are, după cum am văzut, de bază echitatea şi, ca atare, derivă din dreptul natural, totuşi el nu poate să existe fără un anume text de lege (...). Deşi acest drept nu este un privilegiu propriu zis, totuşi el constituie pentru detentorul lucrului o garanţie, o precădere, un quasi privilegiu, dacă ne putem exprima astfel, pentru că creditorii proprietarului lucrului reţinut nu pot să obţie restituirea lui decât plătind retentorului ceea ce i se datoreşte; şi este ştiut că o garanţie, oricât de echitabilă ar fi, nu poate fi înfiinţată fără un text de lege pozitiv.”

în acelaşi timp, însă, autorul constată că atât jurisprudenţa, cât şi o mare parte a doctrinei admiteau deja existenţa unui drept de retenţie, în lipsa oricărei prevederi legale.

4. TEORIILE APLICĂRII EXTENSIVE A DREPTULUI DE RETENŢIE

Dintre autorii care au susţinut aplicarea extensivă a dreptului de retenţie îi distingem pe cei care, conştienţi de necesitatea invocării unui temei legal, s-au străduit să demonstreze, prin interpretarea textelor din materia compensaţiei ori a principiilor dreptului român, că această aplicare corespundea intenţiei legiuitorului.

Alţi autori însă, aflaţi la adăpostul unei jurisprudenţe bogate şi relativ constante, nu au mai considerat necesar să invoce prezumata intenţie a legiuitorului, apreciind că dreptul de retenţie rezultă în mod direct şi nemijlocit din echitate.

Potrivit lui M. Planiol

în cazul acţiunilor reale, dreptul de retenţie nu îşi găseşte, potrivit acestui autor, nici o fundamentare în textele Codului civil, însă tăcerea legii nu trebuie să împiedice aplicarea extensivă a dreptului de retenţie, întrucât existenţa acestuia se fundamentează pe tradiţie şi pe principiile generale: „il ne faut pas se lasser de repeter que les anciennes theories pretoriennes de l’action de doi et de l’exception de doi dominent encore les legislations d’origine latine comme la notre; on peut dire qu’en France toutes les actions sont de bonne foi. Par consequent, l’exception de doi subsiste encore dans la revendication avec son ancien effet...”.

Criticând teoria aplicării limitate a dreptului de retenţie, M. Planiol aprecia că „l’opinion de Merlin se heurte a tout un ensemble de traditions indiscutable, et son principe est faux: la possibilite d’etendre le droit de retention resulte des principes generaux, parce qu’il n’est pas un privilege”.

Cu toate acestea, M. Planiol recunoştea faptul că, deşi este un simplu creditor chirografar, retentorul ajunge să fie plătit înaintea tuturor celorlalţi creditori, ca şi cum ar avea un privilegiu. Acest aspect nu constituia, însă, prin el însuşi, o noutate, deoarece exceptio do//'producea, în opinia autorului, acelaşi efect şi în dreptul român.

La rândul sau, L. Josserand trata teoria dreptului de retenţie în capitolul referitor la garanţii, sub denumirea de „refuz legitim de executare” şi susţinea că aplicarea limitată a dreptului de retenţie a fost complet abandonată, întrucât nu exista nici o justificare valabilă pentru care un anumit creditor-debitor contractual să fie lipsit de o garanţie care este acordată altuia: ubi eadem ratio, ibi idem ius. Prin urmare, aplicarea dreptului de retenţie trebuia generalizată, folosind un criteriu indus din cazurile prevăzute în Codul civil. în opinia autorului, acesta nu putea fi decât criteriul conexităţii dintre lucru şi prestaţia a cărei executare se refuză, pe de o parte şi creanţa retentorului, pe de altă parte (debitum cum re iunctum)\ nu era însă obligatoriu ca această legătură să rezulte dintr-un contract.

Totodată, autorul consideră că dreptul de retenţie este o compensaţie incompletă sau temporară, care determină numai o amânare a executării obligaţiei. Din punct de vedere istoric, alăturarea dreptului de retenţie şi a compensaţiei se explică prin aceea că, în dreptul român, cele două instituţii aveau aceeaşi origine: exceptio doli.

Un alt susţinător al aplicării extensive a dreptului de retenţie a fost H. Capitant nu poate fi o piedică în calea unei aplicări mai largi a dreptului de retenţie, deoarece acesta nu constituie o cauză de preferinţă. în opinia sa, cauza de preferinţă este dreptul de a fi plătit cu prioritate în cadrul unei executări silite; or, dreptul de retenţie nu se realizează în cadrul unei executări silite, ci în afara şi, de multe ori, împotriva acesteia.

în problema domeniului de aplicare a dreptului de retenţie, H. Capitant susţinea: „La question a ete naguere tres controversee (...) Nous ne nous attarderons pas a refuter cette argumentation dejâ critiquee plus haut et toujours repoussee par la Jurisprudence francaise.

II n’est plus conteste aujourd’hui que les textes du Code relatifs au droit de retention ont une portee enonciative et non restrictive, que ce sont des applications d’une institution generale dont le Code a eu tort de sous-entendre la consecration de principe, mais dont il appartient aux interpretes d’assurer le fonctionnement dans toutes les hypotheses ou il est commande par les principes generaux de notre Droit”.

Aşadar, întocmai ca şi L. Josserand, H. Capitant s-a preocupat mai ales de criteriul folosit pentru a extinde aplicarea dreptului de retenţie. în opinia autorului, acesta trebuie să fie neîndoielnic mai cuprinzător decât noţiunea de debitum cum re iunctum. Sunt invocate, în acest sens, prevederile art. 1293 pct. 1 şi 2 C. civ. fr..

Dintre primii autori români care s-au aplecat asupra acestei controverse, G. Plastara a reluat punctele de vedere expuse de alţi jurişti, precizând, însă, că „predilecţia arătată pentru chestiunile cari nu sunt reglementate în Codul civil se explică prin aceea că ele trebuind să fie legiferate, cunoaşterea lor ne interesează şi deci precizarea lor e importantă”. Dreptul de retenţie, astfel cum este admis de jurisprudenţă, derivă din necesităţi practice şi de echitate şi se bazează pe tradiţie. El constituie o dezvoltare a exceptio doli din dreptul român, prin extinderea aplicării sale în privinţa persoanelor împotriva cărora poate fi invocat şi prin includerea posesorului de rea-credinţă în categoria titularilor dreptului de retenţie. De altfel, aceleaşi raţiuni de echitate l-au determinat şi pe Demolombe să afirme că dreptul de retenţie poate fi extins în mod facultativ de judecător.

Totodată, această teorie oferă, în opinia autorului citat, singura explicaţie plauzibilă a dispoziţiilor art. 1147 C. civ. într-adevăr, dreptul de retenţie şi compensaţia au aceeaşi origine, protejează acelaşi interes şi au o structură similară. Spre deosebire de compensaţie, dreptul de retenţie nu poate duce la stingerea obligaţiilor reciproce deoarece „dreptul nostru civil nu admite compensaţia între două datorii care nu sunt lichide”, însă această piedică nu trebuie să înlăture aplicarea dreptului de retenţie ca modalitate de a constrânge debitorul să plătească.

Autorul apreciază că, de fapt, art. 1147 C. civ. face referire la dreptul de retenţie atunci când prevede că, în cazul unei cereri pentru restituirea unui lucru ce s-a luat pe nedrept de la proprietar sau a unei cereri pentru restituirea unui depozit neregulat, nu poate opera compensaţia; folosirea termenul „compensaţie” în locul termenului „drept de retenţie” ar constitui, aşadar, o greşeală a redactorilor Codului civil. înlocuind cuvântul „compensaţie” cu sintagma „drept de retenţie” şi interpretând textul art. 1147 per a contrario, autorul ajunge la concluzia că dreptul de retenţie poate fi invocat în toate celelalte cazuri.

Aceste opinii sunt susţinute prin argumente de echitate, fiind ilogic şi inechitabil ca dreptul de retenţie să fie acordat numai anumitor categorii de creditori şi refuzat altora, în cazuri similare: ubi eadem ratio, ibi idem ius.

5. RETENŢIE ŞI COMPENSAŢIE

Unii dintre autorii care susţineau aplicarea extensivă a dreptului de retenţie care, în opinia acestora, reprezentau fundamentul pozitiv al unei asemenea aplicări.

Totodată însă, analizând domeniul de aplicare al art. 1147 C.civ., aceiaşi autori sunt de părere că această prevedere vizează două situaţii foarte rar întâlnite în practică.

Astfel, în cazul art. 1147 pct. 1, de cele mai multe ori, spoliatorul dobândeşte un bun individual determinat, or, în acest caz, compensaţia nu poate opera întrucât creanţele nu au ca obiect sume de bani ori bunuri fungibile de aceeaşi specie. De asemenea, compensaţia nu poate opera nici atunci când bunul individual determinat este consumat de spoliator, întrucât creanţa împotriva acestuia nu este lichidă. Prin urmare, singura interpretare potius ut va/eaf este că art. 1147 pct. 1 are în vedere ipoteza în care spoliatorul intră în posesia unei sume de bani sau a unei cantităţi de bunuri fungibile şi are, totodată, o creanţă împotriva proprietarului acestora.

în privinţa art. 1147 pct. 2 observăm că formularea Codului civil român diferă de cea a Codului civil francez. Astfel, art. 1293-2 C. civ.fr. prevede că „le debiteur ne peut opposer la compensation: ... 2. Lorsqu’il s’agit d’une demande en restitution d’un depot ou d’un commodat (s. n.). „Art. 1293 C. civ. fr. se referă la depozitar sau comodatar, pe când articolul corespunzător din Codul civil român limitează aplicarea acestui articol la situaţia depozitului. Această modificare a fost operată pentru a implementa comentariile autorului francez Marcade, reluate ulterior şi de alţi autori, potrivit cărora singura interpretare posibilă a art. 1293-2 este că acesta se referă exclusiv la depozitul neregulat.

Această interpretare tradiţională, care limita importanţa art. 1147, a fost revizuită şi completată de H. Capitant care a descoperit în art. 1293-2 C. civ. fr. coroborat cu art. 1885

C. civ. fr. consacrarea principiului aplicării extensive a dreptului de retenţie.

Potrivit acestui autor, art. 1293-2 şi 1885 C. civ. fr. prevăd aceeaşi regulă şi anume că împrumutatul nu poate opune împrumutătorului nici compensaţia şi nici dreptul de retenţie pentru a obţine de la împrumutător executarea obligaţiei pe care o avea faţă de împrumutat. Folosirea cuvântului „compensaţie” alături de cuvintele „să reţină lucrul” în art 1885 C. civ. fr. arată clar faptul că redactorii Codului civil francez au conceput dreptul de retenţie ca o

variantă a compensaţiei. Compensaţia operează de fiecare dată când obligaţiile reciproce au ca obiect sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeaşi natură; în toate celelalte cazuri îşi găseşte aplicarea dreptul de retenţie. Prin urmare, art. 1293-2 nu reglementează doar cazurile în care nu poate opera compensaţia ci şi ipotezele în care nu poate fi opus dreptul de retenţie. Per a contrario, dreptul de retenţie poate fi exercitat în orice situaţie, prevăzută sau nu în mod expres de lege, cât timp dispoziţiile art. 1293-2 nu se aplică.

Art. 1570 C. civ., respectiv, art. 1885 C. civ. fr, a fost considerat de unii autori ca o aplicaţie a art. 1147 pct. 2 C. civ., respectiv, art. 1293-2 C. civ. fr. Aceştia au susţinut că motivul pentru care nu poate opera compensaţia în ipoteza avută în vedere de art. 1570 este că obiectul obligaţiei comodatarului îl reprezintă un bun individual determinat or, compensaţia nu poate opera decât între obligaţii ce au ca obiect sume de bani ori bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Criticând aceste opinii, H. Capitant consideră că această interpretare lipseşte art. 1885

C. civ. fr. de orice consecinţe practice. Confirmând legătura cu art. 1293-2 C. civ. fr., acesta constată că singura interpretare potius ut valeat ar fi aceea potrivit căreia pe această cale se interzice comodatarului invocarea dreptului de retenţie.

Opiniile susţinute de H. Capitant, pe deplin aplicabile dreptului francez, trebuie nuanţate atunci când sunt aplicate dreptului românesc întrucât, în primul rând, spre deosebire de articolul 1293 C. civ. fr. care se aplică deopotrivă depozitului şi comodatului, art. 1147 pct. 2 C. civ. se aplică exclusiv depozitului neregulat, şi, apoi, deşi au modificat formularea art. 1293-2 C. civ. fr., autorii Codului civil român, au preluat ca atare prevederile art. 1885 C. civ. fr. în art. 1570 C. civ.

Chiar dacă interpretarea propusă de H. Capitant este lipsită de sprijinul unor argumente istorice, considerăm că ea poate fi utilizată şi în dreptul civil român, în măsura în care prin aceasta nu se aduce atingere unor principii fundamentale şi unor norme imperative.

6. CAUZA LEGITIMĂ DE PREFERINŢĂ

Susţinătorii aplicării limitate fundamentează refuzul aplicării extensive a dreptului de retenţie pe dispoziţiile art. 1720 C. civ. arătând că dreptul de retenţie este o cauză legitimă de preferinţă, şi, prin urmare, nu poate exista decât în cazurile prevăzute expres prin lege. Or, Codul civil a prevăzut expres că singurele cauze legitime de preferinţă sunt ipotecile şi privilegiile.

O generalizare a aplicării dreptului de retenţie contravine concepţiei Codului civil în materie de garanţii reale, cu atât mai mult cu cât dreptul de retenţie este o garanţie ocultă, ce lezează interesele creditorilor privilegiaţi şi ipotecari. Prin urmare, inexistenţa unui text general privitor la dreptul de retenţie reflectă dorinţa legiuitorului de a refuza aplicarea sa generală şi este o consecinţă directă a art. 1720.

Sunt cauze legitime de preferinţă, aceştia neputând fi siliţi să se desesizeze de bunul pe care-l deţin cât timp creanţa lor nu este integral satisfăcută. Dreptul de retenţie este o cauză legitimă de preferinţă şi nu poate fi admis decât în cazurile expres prevăzute de lege.

De cealaltă parte, adepţii teoriei aplicării extensive apreciază că, în lumina art. 1720 C. civ, dreptul de retenţie nu poate fi o cauză legitimă de preferinţă având o natură juridică diferită de aceea a unui privilegiu. Prin cauze legitime de preferinţă aceştia înţeleg dreptul unui creditor de a fi plătit cu preferinţă din sumele rezultate din executarea silită a bunului afectat garanţiei. în consecinţă, dreptul de retenţie nu este o cauză legitimă de preferinţă deoarece retentorul nu poate decât să refuze restituirea lucrului până ce creanţa sa nu este în întregime satisfăcută. Nefiind o cauză de preferinţă, nimic nu se opune ca dreptul de retenţie să fie recunoscut chiar în absenţa unui consacrări exprese, în orice situaţii analoage celor prevăzute expres de Codul civil.

7. ARGUMENTE ISTORICE

Mulţi jurişti au încercat să acrediteze ideea că autorii Codului civil au subînţeles o aplicare extensivă a dreptului de retenţie întrucât aceasta constituia o tradiţie pe care legiuitorul nu ar fi putut să o ignore.

Se apreciază că dreptul de retenţie a fost recunoscut implicit în dreptul român prin intermediul exceptio doli malz, debitorul unei obligaţii putând condiţiona executarea propriei obligaţii de executarea obligaţiilor reciproce ale creditorului reclamant. Astfel, Institutele lui Justinian recunoşteau dreptul constructorului de bună-credinţă să opună exceptio doli proprietarului terenului care refuză să restituie cheltuielile făcute cu edificarea construcţiei.

Potrivit aceloraşi autori, dreptul de retenţie a fost recunoscut şi în vechiul drept francez, fiind acordat de Cutuma din Paris (art. 175, 305) hotelierului asupra calului şi bagajelor pelerinului şi de Ordonanţa de la Villers-Cotterets constructorului pe terenul altuia.

în pofida aceastor afirmaţii categorice constatăm, după cum admite chiar H. Capitant, că doctrina medievală a privit cu neîncredere extinderea dreptului de retenţie, întrucât acesta reprezenta un mijloc de fapt (voie de fait) pentru realizarea creanţelor. Numeroase măsuri legislative au fost adoptate pentru a restrânge aplicarea dreptului de retenţie chiar în cazurile recunoscute de lege. Astfel, Ordonanţa din Moulins (art. 52) permite proprietarului să înlăture retenţia şi să dobândească posesia terenului, oferind constructorului o garanţie.

Mai mult, considerăm că, în realitate, nici în dreptul român şi nici în vechiul drept francez, care a continuat aplicarea regulilor dreptului român, nu a fost formulată o teorie generală a dreptului de retenţie ; regulile ce guvernau dreptul de retenţie erau aplicate exclusiv în câteva ipoteze strict determinate şi nu există nici un indiciu al vreunei tradiţii în sensul aplicării sale extensive.

Nu este mai puţin adevărat că, în dreptul român şi în vechiul drept francez, dreptul de retenţie era recunoscut în anumite cazuri ce nu au fost preluate de Codul civil

Aplicarea principiilor dreptului român contravine concepţiei fundamentale a Codului civil în materia garanţiilor reale, care se întemeiază pe ideea protecţiei terţilor şi a publicităţii garanţiilor reale.

Nu este lipsit de relevanţă faptul că Legea din 30 ventose anul XII, ca şi aplicarea dreptului de retenţie în cazurile reglementate de cutume.

în acelaşi sens se pronunţă şi autorii contemporani adoptării Codului civil francez: „Suivant la loi 29 (...) le detenteur d’un heritage assigne en action hypothecaire, qui a fait des impenses necessaires ou utiles sur cet heritage, a droit de le retenir jusqu’a ce qu’il ait ete rembourse; savoir, a l’egard des necessaires de ce qu’elles ont couter ou du moins du couter, et a l’egard des utiles de la somme dont l’heritage s’en trouve actuellement plus precieux; ce qui est fonde sur ce que le creancier ne doit pas profiter aux depenses de ce detenteur des depenses qu’il a faites pour lui conserver ou meliorer son gage, suivant cette regie: neminem aequm est cum alterius detrimento locupletari.

Dans notre droit nous avons bien admis le privilege du detenteur sur l’heritage, pour les impenses necessaires et utiles, ce privilege etant fonde sur Pequite naturelle; mais nous n’avons pas egalement admis le droit que la loi 29 lui donne, de retenir l’heritage jusqu’a ce qu’il en soit rembourse. La raison est que par le droit romain le creancier posterieur n’avait pas le droit de vendre la chose hypothequee avant qu’il eut satisfait les creanciers qui lui etaient preferable; au lieu que dans notre droit le dernier creancier peut saisir et vendre, sauf aux creanciers anterieurs a s’opposer et a colloquer sur le prix, suivant l’ordre de leurs privileges et hypotheques (s.n.); c’est pourquoi Loyseau enseigne que le detenteur peut etre contraint a delaisser l’heritage avant que le prix de ses impenses lui ait ete rembourse; sauf a lui, apres que l’heritage aura ete vendu, a se faire colloquer a l’ordre par privilege; savoir pour les impenses necessaires sur le total du prix, et pour les utiles sur la plus value du prix par rapport audites impenses.”

Aceiaşi autori ne arată că dreptul de retenţie nu putea aduce atingere ordinii legale de preferinţă, întrucât singura excepţie de la această ordine era separaţia de patrimonii.

Observăm, aşadar, că lipsa unei reglementări de principiu a dreptului de retenţie în Codul civil nu este, cum s-ar putea crede, rezultatul unei omisiuni regretabile a legiuitorului. Suntem încredinţaţi că autorii Codului civil nu au neglijat problema dreptului de retenţie ci au studiat

cu atenţie atât cazurile în care acesta trebuie să îşi găsească aplicarea cât şi efectele sale.

Totodată, Codul civil a înlocuit reglementările anterioare cu o reglementare unică şi unitară a instituţiilor dreptului civil. Este deci improbabil ca legiuitorul să fi subînţeles existenţa unui drept de retenţie opozabil erga omnes cu aplicare generală, lăsând să subziste şi făcând aplicabile tocmai principiile şi tradiţiile pe care intenţiona să le abroge.

Mai mult, observăm că o preocupare importantă a legiuitorului în materia garanţiilor reale a fost protecţia intereselor terţilor prin instituirea unui sistem de publicitate a garanţiilor şi prin suprimarea garanţiilor oculte. Or, admiterea la nivel de principiu a unui drept de retenţie opozabil erga omnes ar fi reprezentat o breşă importantă în sistemul pe care Codul civil îl promova.

Acesta pare a fi şi motivul pentru care dreptul de a opune retenţia celorlalţi creditori, acordat de vechiul drept francez, a fost înlocuit, în anumite ipoteze, printr-un privilegiu. Spre exemplu, dreptul de retenţie al vânzătorului a fost completat de privilegiul vânzătorului, dreptul de retenţie al locatarului a fost completat de privilegiul locatarului pentru reparaţiile locative şi tot ce ţine de executarea contractului de locaţiune, dreptul de retenţie al depozitarului a fost completat, cel puţin în parte, de privilegiul pentru cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1730 din Codul civil.

Pentru a asigura satisfacerea creanţei sale în concurs cu alţi creditori, retentorul nu mai poate, aşadar, refuza predarea bunului în cadrul unei executări silite. El poate însă, uneori, în calitate de creditor privilegiat, să participe la executarea silită şi să îşi satisfacă creanţa, cu precăderea încuviinţată de lege.

8. CONCLUZII

Argumentele exegetice şi istorice pe care ne-am străduit să le sintetizăm mai sus au constituit principalele elemente ale controversei privitoare la domeniul de aplicare a dreptului

de retenţie. în lipsa unor argumente noi şi sub presiunea unei jurisprudenţe din ce în ce mai favorabile aplicării extensive a dreptului de retenţie discuţia a căpătat un caracter stereotip şi a fost, în final, abandonată. .

Studiind această controversă am constatat că problema dreptului de retenţie ca o cauză de preferinţă se reduce la posibilitatea retentorului de a refuza predarea bunului către un alt creditor, chiar ipotecar ori privilegiat, în cadrul unei executări silite, adică, la problema opozabilităţii erga omnes a dreptului de retenţie. Dreptul de retenţie este o cauză de preferinţă numai dacă şi în masura în care retentorul se poate opune executării silite, refuzând predarea bunului şi obligând ceilalţi creditori să îl dezintereseze.

Totodată, întrucât dreptul de retenţie trebuie să producă aceleaşi efecte în toate cazurile, problema opozabilităţii erga omnes apare indiferent dacă dreptul de retenţie este aplicat în cazurile reglementate de Codul civil ori în alte ipoteze.

Principala dificultate în stabilirea domeniului de aplicare a dreptului de retenţie rezultă din confuzia argumentelor privitoare la efectele acestuia între părţi cu cele care vizează efectele faţă de terţi. Drept urmare, argumente ce ţin de efectele dreptului de retenţie faţă de terţi au fost invocate pentru dovedi inexistenţa acestuia între părţi, şi, reciproc, argumente ce priveau necesitatea unui drept de retenţie între părţi au fost folosite pentru a-i justifica efectele faţă de terţi.

Transferând efectele opozabilităţii erga omnes a dreptului de retenţie asupra raporturilor dintre părţi, adepţii teoriei aplicării limitate i-au restrâns existenţa inter partes la cazurile expres prevăzute de lege.

Pe de altă parte, justificând necesitatea existenţei unui drept de retenţie între părţi în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, promotorii teoriei aplicării extensive au transformat dreptul de retenţie într-un mecanism redutabil.

După cum a observat şi H. Capitant, dreptul de retenţie nu este o „cauză legitimă de preferinţă" în sensul art. 1720, întrucât acesta nu oferă retentorului un drept de preferinţă în cadrul unei executări silite. Dacă admitem, însă, că retentorul poate obţine, prin blocarea executării silite, satisfacerea propriei creanţe înaintea oricărui alt creditor, dreptul de retenţie devine mai mult decât o simplă cauză de preferinţă, întrucât, prin efectele sale, el transcede şi neagă ordinea legală de preferinţă, făcând inutile toate eforturile şi diligenţele creditorilor ipotecari şi privilegiaţi.

Nu este, însă, mai puţin adevărat că dreptul retentorului de a bloca executarea silită afectează ordinea legală de preferinţă deopotrivă în cazurile expres reglementate de lege şi în cele pe care Codul civil nu le prevede.

Prin urmare, principalul impediment în calea aplicării extensive a dreptului de retenţie nu este existenţa sau inexistenţa unui text care să îl consacre ci efectele care i se recunosc faţă de terţi.

Apreciem că acesta este şi motivul pentru care autorii Codului civil au înlăturat opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de retenţie, acordând retentorului un privilegiu, atunci când au considerat că este necesar.

Astfel, în lumina literei dar, mai ales, a spiritului Codului civil, putem conchide că dreptul de retenţie nu poate fi opus celorlalţi creditori în cadrul unei executări silite, ci retentorul va

fi obligat să predea bunul şi să participe, ca orice alt creditor, la distribuirea sumelor obţinute din vânzarea acestuia, potrivit preferinţei acordate de lege.

Aşadar, atâta timp cât dreptul de retenţie nu afectează ordinea legală de preferinţă, acesta ar putea fi recunoscut chiar şi în absenţa unui text de lege, raţiunile de echitate care îl justifică fiind aplicate fără a afecta principiile fundamentale ale Codului civil.