Vinovăţia autorului faptei ilicite
| Comentarii |
|
vinovăţia autorului faptei ilicite, Reglementare. Terminologie. Definiţia şi elementele vinovăţiei - Vinovăţia - condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Vinovăţia - condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Textele art. 1357-1358 noul cod civil instituie principiul răspunderii întemeiate pe existenţa vinovăţiei autorului unei fapte ilicite şi cauzatoare de prejudiciu. Astfel, art. 1357 alin. (1) noul Cod Civil prevede că obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită „săvârşită cu vinovăţie”. Mai mult decât atât, alineatul (2) al aceluiaşi articol precizează: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”. Aşadar, obligaţia de reparare există atât în cazul vinovăţiei intenţionale, cât şi a celei neintenţionale. în alţi termeni, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.
Deşi este cerută de lege cu valoare de principiu, în concepţia dreptului civil român, vinovăţia este o condiţie necesară numai în anumite cazuri de răspundere delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenţă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, când condiţia vinovăţiei trebuie să fie dovedită de către victima care pretinde să-i fie reparată paguba ce i-a fost cauzată. Menţionăm că în cazurile în care răspunderea delictuală este obiectivă, tot mai numeroase în ultima vreme, existenţa vinovăţiei dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.
Terminologie.
În dreptul civil român, până în ultimele decenii ale secolului trecut, condiţia subiectivă a răspunderii civile în general a fost desemnată prin termenul de culpă care a fost utilizat în unele texte ale vechiului Cod civil, în practica judiciară şi în lucrările doctrinei de specialitate.
Având în vedere că termenul de culpă, potrivit sensului său propriu, nu poate cuprinde în conţinutul său toate formele pe care le îmbracă această condiţie subiectivă a răspunderii civile, în urmă cu patru decenii, în literatura de specialitate s-a propus înlocuirea lui cu termenul de „greşeală”, pentru a desemna generic atât greşeala intenţionată, adică dolul, intenţia sau viclenia, cât şi greşeala neintenţionată, prin care se înţeleg imprudenţa şi neglijenţa. Principalul argument invocat a fost acela că procedând astfel se va putea conserva terminologia specifică dreptului civil care, la noi, a devenit uzuală de multă vreme.
Deşi au recunoscut existenţa unor deosebiri între răspunderea civilă şi celelalte manifestări concrete ale răspunderii juridice în ce priveşte conţinutul condiţiei subiective, alţi autori au propus desemnarea acestei noţiuni prin termenul de „vinovăţie”3. în acest mod, ar urma ca termenul de vinovăţie să devină unul de aplicaţie generală pentru întreaga răspundere juridică, indiferent de manifestările ei, inclusiv pentru răspunderea civilă. Principalul argument invocat a fost unitatea conceptului care, indiferent de ramura de drept, exprimă atitudinea autorului unei fapte ilicite faţă de acea faptă şi urmările sale; unitatea de conţinut face necesară şi unitatea de ordin terminologic. Se evită astfel folosirea termenului de culpă cu înţeles diferit: în unele ramuri de drept pentru a desemna doar forma neintenţională a vinovăţiei, iar în dreptul civil pentru a exprima atât formele intenţionale, cât şi cele neintenţionale.
Unificarea şi uniformizarea terminologică s-a realizat prin textele noului Cod civil în care s-a dat satisfacţie propunerii unor doctrinari, în sensul adoptării termenului de „vinovăţie”, ca termen de aplicaţie generală, care este destinat să înlocuiască termenul de culpă sau „greşeală”, pentru a exprima condiţia subiectivă a răspunderii civile. Astfel, încă în titlul preliminar, capitolul III, intitulat „vinovăţia” se prevede că, de regulă „persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă” [alin. (1)]; această dispoziţie de principiu este reluată în art. 1357 alin. (1) noul Cod Civil, într-o formulare adaptată la specificul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde se prevede: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să-l repare”. Aşadar, termenul de „vinovăţie” a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile este utilizat pentru a desemna de acum înainte condiţia subiectivă a răspunderii civile.
Definiţia şi elementele vinovăţiei.
Dacă ne raportăm la dreptul celor mai importante state europene trebuie să reţinem că această condiţie a răspunderii civile continuă a fi denumită prin termenul de culpă; în dreptul francez „faute civile”; în dreptul german „Verschulden”; aceşti termeni acoperă toate formele vinovăţiei, atât intenţionale, cât şi neintenţionale. Referitor la noţiunea de culpă, în spaţiul european, s-au conturat două concepţii. Astfel, în dreptul francez, majoritatea autorilor confundă culpa cu ilicitul; mai exact, ilicitul şi imputabilitatea sunt două elemente alcătuitoare ale culpei sau greşelii. De aceea, culpa este definită ca fiind încălcarea unei obligaţii preexistente prin care se aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim; ea poate fi comisivă sau omisivă. Confuzia între cele două noţiuni, ilicitate şi greşeală, este evidentă.
În schimb, în legislaţia germană şi în cea elveţiană, fapta ilicită şi culpa sau greşeala sunt noţiuni distincte şi inconfundabile, cu valoare de condiţii de sine stătătoare ale răspunderii civile.
Literatura de specialitate din ţara noastră tradiţională defineşte vinovăţia ca fiind: „Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte”. Analiza acestei definiţii ne arată că a fost preluată în dreptul civil concepţia legii penale române în care vinovăţia este privită ca un proces de conştiinţă compus din doi factori: un proces intelectiv şi un proces volitiv.
Procesul intelectiv constă în reprezentarea în conştiinţa cynului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în prevederea sau cel puţin posibilitatea de prevedere a urmărilor acelei fapte, pe care o săvârşeşte în acel moment sau urmează să o săvârşească. în alţi termeni, vinovăţia presupune un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptelor şi eventualelor urmări ale acestora. Aşadar, pentru a fi răspunzător, omul trebuie să fie în măsură de a-şi da seama că faptele sale sunt de natură a încălca drepturile şi interesele legitime ale semenilor săi, adică să aibă conştiinţa caracterului antisocial al conduitei sale. Fără această judecată de valoare, s-a susţinut că nu poate fi vorba de vinovăţie, iar în măsura în care răspunderea civilă este subiectivă, nu poate lua naştere obligaţia de a repara prejudiciul injust suferit de către altul. Urmează că fară conştiinţa caracterului antisocial, contrar legii sau moralei, al faptei şi urmărilor ei, nu poate fi vorba de vinovăţie.
Procesul volitiv este acela în care are loc deliberarea asupra faptelor şi asupra motivelor care pot determina luarea hotărârii de a desfăşură sau nu anumite conduite. Aşadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia sau hotărârea. Pentru aceasta, voinţa trebuie să fie aptă de a decide conştient şi raţional şi în acelaşi timp liberă, persoana în cauză având posibilitatea să aleagă între două sau mai multe soluţii de urmat sau conduite. Răspunderea civilă se va angaja numai dacă dintre aceste conduite autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deşi trebuia sau putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu ordinea socială, cu drepturile şi interesele legitime ale semenilor săi.
Aceste două elemente ale vinovăţiei — intelectiv şi volitiv - se află într-o strânsă unitate. Conştiinţa este şi trebuie să fie premisa voinţei1. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează energiile necesare pentru punerea în executare a hotărârii. Procesul intelectiv realizează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.
