Regimul parlamentar englez
| Comentarii |
|
regimul parlamentar englez, regimul parlamentar s-a născut în Anglia în secolul al XIII-lea, cu ocazia conflictului care a opus Coroana nobilimii şi Bisericii şi s-a materializat în Marea Chartă din 1215: aceasta dispune că niciun impozit nu va putea fi stabilit fără consimţământul Consiliul comun al Regatului care reuneşte reprezentanţii nobilimii şi ai clerului. La sfârşitul secolului, acestora li s-au adăugat reprezentanţii oraşelor şi, în secolul următor, burghezii şi nobilii se reunesc separat şi constituie Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Până în secolul XVII-lea, natura regimului nu se schimbă: parlamentul se reuneşte în general în sesiuni limitate (pentru a stabili impozitul), la sfârşitul cărora regele dizolvă parlamentul, o nouă convocare fiind precedată de noi alegeri. Efectivele camerelor cresc progresiv, în timp ce durata mandatului lor se prelungeşte, permiţând instituţiilor parlamentare de a se înrădăcineze (din 1376 apare speaker-ul, porte-parole al Comunelor pe lângă monarh).
Importanţa parlamentului devine decisivă în secolul al XVII-lea în timpul Războiului Civil, când monarhia şi parlamentul se confruntă după un secol de monarhie absolută. Atunci se dezvoltă procedura impeachment, apărută încă din secolul al XlV-lea, dar foarte puţin folosită până atunci: ea constă în punerea sub acuzare de către Camera Comunelor a unui ministru, care este apoi judecat de Camera Lorzilor.
Conflictul dintre regele Carol I şi Parlament (1640-1649) se termină prin abolirea funcţiei regale (regele Carol este executat la 30 ianuarie 1649) şi a Camerei Lorzilor. După dictatura lui Crom-well (1649-1658), care restabileşte până la urmă bicameralismul, armata cheamă Parlamentul şi restaurează monarhia. Aceasta trebuie să accepte să împartă puterile sale cu Camerele (1660). Marile texte care protejează libertăţile individuale sunt impuse de către parlament (Petiţia drepturilor din 1628 şi Habeas Corpus din 1679). Revoluţia din 1688 determină adoptarea 6/7/ of Rights în 1689 şi Act of Settlement (1701), care limitează puterea legislativă a regelui: el pierde dreptul său de veto sau dreptul de a edic-ta ordonanţe fără acordul parlamentului sau dreptul de a graţia miniştrii loviţi de impeachment. Votarea impozitului devine anuală şi sesiunile parlamentare regulate.
începând de la această dată, instituţiile engleze vor cunoaşte o evoluţie continuă, care va fixa marile trăsături ale parlamentarismului.
într-o primă perioadă, miniştrii rămân responsabili numai în faţa monarhului: monarhia limitată şi separarea puterilor între executiv şi un parlament bicameral vor fi teoretizate de către Montesquieu şi se vor regăsi la originea modelului american.
Consolidarea cutumei responsabilităţii miniştrilor va fi a doua mare etapă decisivă. Accederea Casei de Hanovra la Coroana britanică (1715) întăreşte şi mai mult autonomia ministerială, mai ales că primii monarhi nu vorbeau limba engleză şi nu participau în mod regulat la Consiliu. Practica contrasemnării ministeriale (la început pur formală), încetul cu încetul va traduce autonomia miniştrilor faţă de monarh şi responsabilitatea penală (impeachment) evoluează lent către o responsabilitate politică.
Primele decenii din secolul al XlX-lea văd apogeul parlamentarismului dualist: Cabinetul este responsabil în faţa regelui şi în faţa Camerelor: în caz de conflict între Camera Comunelor şi Cabinet, acesta poate să ceară regelui să dizolve Camera, cu scopul ca alegătorii să tranşeze conflictul. In acelaşi timp, partidele încep să se manifeste ca facţiuni parlamentare (Whigs şi Tories).
Până în 1832, regele dispunea încă de un rol important, folo-sindu-se de facţiunile din Camera Comunelor şi putându-se sprijini pe aceasta. Dar Reform Act din 1832 dublează corpul electoral al Camerei Comunelor şi întăreşte legitimitatea sa faţă de Camera Lorzilor, a cărei influenţă decade. Eşecul dizolvării regale din 1834 consacră ştergerea puterii monarhiei, în timp ce reformele electorale ulterioare vor consolida Camera Comunelor şi rolul primului-ministru, liderul principalului grup parlamentar: prin Parlament Act se suprimă dreptul de a aduce amendamente de către Camera Lorzilor în materie financiară şi se reduce dreptul lor de veto legislativ la doi ani. în 1949, un nou Parliament Act 11 va reduce la un an.
Regimul parlamentar devine monist, suveranitatea parlamentară nemaifiind contracarată de către puterea regală. Acest model va servi de model statelor europene.
