Principiul separaţiei puterilor în stat
| Comentarii |
|
principiul separaţiei puterilor în stat, Definiție. Apariţia principiului separaţiei puterilor. Principiul separaţiei puterilor şi tipologia regimurilor politice
Definiție
Puterea politică reprezintă unul dintre elementele componente ale statului, fenomen de autoritate deosebit de complex, pentru a cărui aprofundare se impune analizarea principiului separaţiei puterilor.
Principiul separaţiei puterilor în stat se numără printre teoriile constituţionale cu o mare audienţă, cunoaşterea lui fiind absolut necesară pentru înţelegerea organizării contemporane a puterii.
în art. 16 din Declaraţia franceză de la 1789 se menţionează că „Orice societate în care nu este asigurată garanţia drepturilor, nici separaţia puterilor determinată, nu are deloc Constituţie”, sta-bilindu-se astfel legătura dintre organizarea puterii în stat (regimul politic) şi garanţia drepturilor individuale.
Apariţia principiului separaţiei puterilor
John Locke, pornind de la realitatea existentă în timpul său în Anglia, a teoretizat, în cele două „ Tratate asupra guvernământului civil' (1690), principiul separaţiei puterilor în stat. Locke considera că puterea statală se bazează pe consimţământul indivizilor, pe încredere, şi nu pe un contract de supunere. Acest consimţământ liber este subordonat exigenţei de limitare a puterii monarhului şi pentru diferenţierea funcţiilor în stat.
Potrivit lui Locke, puterea legislativă, putere supremă şi sacră, aparţine numai parlamentului, care reprezintă întreaga societate şi are ca unic scop conservarea şi fericirea fiecărui membru al său. Puterea executivă, subordonată celei legislative, este dotată cu o anumită marjă de apreciere, pentru a favoriza o aplicare corectă şi continuă a legilor; puterea federativă este însărcinată cu raporturile dintre stat şi puterile străine (tratate, dreptul de pace şi de război).
Principiul separaţiei puterilor este sistematizat de Montesquieu în cunoscuta sa lucrare „Spiritul legilor (1748), în care se degajă abordarea modernă a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judiciară.
Reflectând asupra originii şi motivaţiei legilor, el constată că acestea diferă în funcţie de natură, de climă, de obiceiuri, de religie. Referindu-se la sistemul monarhic englez, căruia îi idealizează caracterul democratic, el distinge, fără a folosi propriu-zis expresia „separarea puterilor”, trei funcţii sau puteri, care trebuie încredinţate unor organe diferite şi independente unele de altele. Ca şi Locke, el insistă pe necesitatea de a deosebi „puterea executivă” încredinţată regelui de „puterea legislativă”, exercitată de către parlament. Dar, după el, a treia putere este aceea a judecătorilor, căci nu ar exista libertate pentru indivizi dacă „puterea judecătorilor” nu ar fi ea însăşi separată de celelalte două, mai ales de puterea executivă.
Concepţiile lui Montesquieu au avut un mare succes, mai întâi în Franţa, apoi în Anglia, unde juristul Blackstone le-a dezvoltat în „Comentarii asupra legilor din Anglia" (1725). Ele au fost apoi puse în operă în SUA în Declaraţia de independenţă din 1776. Revoluţionarii americani au dezvoltat o concepţie foarte exigentă a separaţiei puterilor, considerând că ea este o condiţie esenţială a garanţiei drepturilor individuale şi o consecinţă necesară a contractului social. Puterile sunt separate, pentru că fiecare dintre ele trebuie să aibă propriul său domeniu şi să fie o contragreutate pentru celelalte două. Toate puterile trebuie să aibă acelaşi scop: garantarea libertăţii şi a democraţiei. în consecinţă, cele trei puteri trebuie să colaboreze, să se vegheze reciproc şi să se echilibreze printr-o serie de mecanisme de frânare şi contragreutăţi (checks and balances).
Revoluţionarii francezi au reluat concepţia americană, stabilind în art. 16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789, aşa cum am mai arătat, că nu există o veritabilă constituţie fără garanţia drepturilor şi separaţia puterilor.
Principiul separaţiei puterilor şi tipologia regimurilor politice
Plecând de la principiul separaţiei puterilor, pot fi concepute trei regimuri politice: regimul parlamentar, cu o separare suplă a puterilor, regimul prezidenţial, cu o separare rigidă, şi regimurile mixte sau semiprezidenţiale.
Regimurile parlamentare
Cu privire la regimurile parlamentare, care, aşa cum am menţionat, practică o separare suplă a puterilor, acestea au apărut mai întâi în Marea Britanie, în condiţiile limitării puterilor regelui şi consacrării puterilor parlamentului. Pentru a facilita confruntarea, a fost inventată o structură nouă: cabinetul, format din primul-ministru şi miniştri săi (de unde expresia clasică de „guvernământ de cabinet’, care desemna regimul parlamentar). Cabinetul datorează existenţa sa regelui, care îl numeşte pe primul-ministru, dar el este responsabil în faţa parlamentului.
Responsabilitatea cabinetului în faţa parlamentului se realizează în două feluri:
- în primul rând, Constituţia poate impune primului-ministru să prezinte programul său în faţa deputaţilor, care îi acordă sau nu încrederea;
- în al doilea rând, camera deputaţilor poate să ia iniţiativa de a depune o moţiune de cenzură destinată, dacă ea obţine majoritatea cerută, să înlăture guvernul. Ca regulă generală, moţiunea de cenzură vine să sancţioneze o politică sau, mai degrabă, un dezacord politic.
Puterea de dizolvare se exercită asupra camerei inferioare a parlamentului, aceea care poate să cenzureze guvernul. Această putere aparţine şefului de stat (sau primului-ministru în regimul englez), care se serveşte de ea, în principiu, în caz de conflict ireductibil cu adunarea. Plecând din acest moment, când această armă este utilizată, deputaţii îşi pierd calitatea. Astfel, conflictul între executiv şi deputaţi va fi tranşat de alegători.
Regimul parlamentar nu are o formă unică, dimpotrivă, există modalităţi diferite, determinate de mai multe criterii de diferen-
tiere.
Se pot distinge, mai întâi, regimurile parlamentare moniste şi regimurile parlamentare dualiste, după cum puterea executivă este împărţită pe un cap sau pe două capete. în Marea Britanie, puterea era iniţial partajată între rege, care dispunea de prerogative politice veritabile, şi primul ministru, responsabil, în acelaşi timp, în faţa regelui şi în faţa parlamentului. De aproape două secole, acest regim a trecut de la dualism la monism, prin ştergerea progresivă a puterilor regelui în favoarea primului-ministru. Astăzi, este vorba de un exemplu de regim monist în care se regăseşte formula consacrată „regele domneşte, dar nu guvernează”. Această evoluţie istorică, ce conduce de la dualism la monism prin ştergerea puterilor şefului de stat, se regăseşte în multe alte regimuri parlamentare - Italia, Japonia, Germania după al Doilea Război Mondial, Spania.
O altă clasificare a regimurilor parlamentare se face după cum acestea au o singură cameră (parlament unicameral) sau două camere (parlament bicameral).
în ceea ce priveşte parlamentul unicameral, această formulă traduce voinţa de a nu diviza suveranitatea încarnată în reprezentanţa naţională. Ea pleacă, de asemenea, de la ideea că legea este votată mai repede şi mai eficient de o singură cameră. Aceasta a fost alegerea revoluţionarilor de la 1789, după reunirea statelor generale, atunci când Adunarea constituantă a determinat instituţiile primei Constituţii franceze, aceea din 1791. Ulterior, s-a considerat că existenta unei a doua camere este în măsură să garanteze o operă legislativă superioară, prin reflecţia asupra aceluiaşi text de către un grup de persoane alese după criterii diferite.
Bicameralismul poate fi egalitar (cele două camere au aceleaşi puteri) sau inegalitar (una dintre camere, în principiu prima, dispune de primordialitate în votarea legii). Dincolo de justificarea legislativă, bicameralismul poate, de asemenea, să aibă fundamente instituţionale. Astfel, în Franţa, Constituţia prevede că Senatul asigură reprezentarea colectivităţilor teritoriale ale Republicii. în statele federale, senatul reprezintă fiecare stat federat.
Regimurile prezidenţiale
Regimurile prezidenţiale, spre deosebire de cele parlamentare, practică o separare rigidă a puterilor. Preşedintele nu poate să dizolve parlamentul, iar acesta nu dispune de puterea de a-l dizolva. Aceste regimuri datorează denumirea lor puterilor considerabile ale preşedintelui. Ales prin sufragiu universal direct, el cumulează funcţiile de şef al statului şi de şef al guvernului. Miniştrii, aleşi de preşedinte, răspund numai în faţa acestuia. Parlamentul are mai multe mijloace de a controla preşedintele şi miniştrii săi. Acest control poate să ajungă până la angrenarea răspunderii penale individuale (procedura de impeachment).
Modelul regimului prezidenţial este regimul din SUA. Regimul prezidenţial american nu se poate defini numai prin referire doar la situaţia constituţională a puterilor, ci este marcat şi prin structura federală a statului şi prin bipartidism.
Regimurile mixte
Regimurile mixte combină elemente împrumutate de la regimul parlamentar şi de la regimul prezidenţial, ceea ce pune uneori, în ceea ce priveşte funcţionarea lor, problema coerenţei.
De la regimurile parlamentare, regimurile mixte împrumută existenţa unui guvern, colegial şi solidar, responsabil în faţa parlamentului, ales prin sufragiu universal direct; de la regimul prezidenţial, ele împrumută instituţia preşedintelui, ales şi el prin sufragiu universal direct şi dispunând adesea de puteri considerabile.
Printre regimurile mixte actuale, menţionăm Austria, Finlanda, Islanda, Portugalia, Franţa, România. Regimurile mixte nu constituie o categorie omogenă, date fiind diferenţele de funcţionare dintre ele, ce se manifestă mai ales în practica politică.
Funcţionarea regimurilor mixte prezintă o anumită fragilitate. Astfel, regimul parlamentar şi regimul prezidenţial comportă fiecare în parte, în funcţie de logica lor internă, soluţii la crizele posibile între executiv şi legislativ. Regimurile mixte, dimpotrivă, în măsura în care îşi stabilesc un guvernământ de tip parlamentar şi un preşedinte de tip prezidenţial, nu numai că nu previn, dar, mai mult, prin lipsă de coerenţă, cresc riscul de conflict, fiecare organ vrea să îşi utilizeze puterile în mod deplin. Riscul blocajelor instituţionale nu sunt deloc neglijabile.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Principiul separaţiei puterilor în stat
