Drepturi fundamentale
| Comentarii |
|
drepturi fundamentale, definiție - importată din Germania, noţiunea „drepturi fundamentale” a devenit operatorie începând din momentul în care drepturile omului au început să fie protejate juridic prin reglementarea lor constituţională. Mult timp, în Franţa, această funcţie de protecţie era asumată prin lege, care consacra ceea ce se numea „libertăţile publice”.
Conceput de Şcoală modernă a dreptului natural, graţie moştenirii filosofice a stoicismului, creştinismului, apoi a nominalismului, „drepturile omului”, considerate naturale prin metafizica subiectivistă a Luminilor şi proclamate ca atare de Declaraţia de la 1789, au fost introduse în Franţa în dreptul pozitiv sub denumirea de „libertăţile publice”; această cedează din ce în ce mai mult teren, după câţiva ani, unei alte denumiri, aceea de „drepturi fundamentale”. Această revoluţie terminologică reflectă trecerea de la statul legal la statul de drept: de-a lungul secolului al XlX-lea până la cel de-al Doilea Război Mondial, legea era aceea care asigura, sub sancţiunea judecătorului ordinar, rolul de sanctuar al libertăţilor publice împotriva atingerilor susceptibile de a emana de la autorităţi; ulterior, Constituţia şi convenţiile internaţionale privind drepturile fundamentale sunt cele care îşi asumă aceeaşi funcţie de protecţie cu ajutorul jurisdicţiilor constituţionale şi supranaţionale împotriva încălcărilor autorităţilor legislative, chiar constituţionale.
Germania, leagăn al conceptului de Rechtsstaat, impune astfel vocabularul său în folosirea tematicii drepturilor omului, prin expresia „drepturi fundamentale”, folosită expres în Legea fundamentală din 1949 şi importată ulterior în Franţa.
Introducerea în Franţa a expresiei „drepturi fundamentale” datează din anul 1970. Dreptul pozitiv rămâne în schimb fidel terminologiei tradiţionale, aceea de „libertăţi publice” sau de „drepturi ale omului”.
Accepţiuni
Noţiunea de drepturi fundamentale are două accepţiuni fundamentale. Ea desemnează, mai întâi, pe plan substanţial, drepturile şi libertăţile ce aparţin individului, care formează primatul ontologic al fiinţei umane în societate şi în grupul din care face parte. Pe plan formal apoi, drepturile fundamentale sunt drepturi şi libertăţi care se impun puterii legislative, executive şi jurisdic-ţionale, pentru că ele sunt protejate de constituţia statului şi tratatele la care acesta este parte. Drepturile fundamentale au cunoscut o evoluţie ascendentă, putându-se vorbi de adevărate generaţii de drepturi.
Drepturi civile şi politice
Noţiunea de drepturi civile şi politice poate fi înţeleasă prin intermediul a două sisteme de opoziţie cu implicaţii contrastante şi uneori ambigui. Identificarea drepturilor permite totuşi să se observe o tendinţă de înrădăcinare a acestora la nivel naţional, ca şi internaţional
Prima clasificare distinge drepturile civile şi politice de drepturile omului. Această diferenţă se făcea în secolul al XVIII-lea.
Drepturile omului sunt, într-adevăr, drepturile omului considerat în el însuşi, independent de inserţia sa în comunitate. Existând în starea de natură, ele sunt anterioare stării de societate. Statul nu a fost creat decât pentru a proteja drepturile naturale. Rousseau credea că starea de natură şi starea de societate sunt incompatibile, drepturile naturale neputând subzista decât transmise în drepturi civile. De aceea, Declaraţia de la 1789 este declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului.
A doua distincţie, care opune drepturile civile şi politice drepturilor economice, sociale şi culturale, este caracteristică secolului al XX-lea. Ea îşi găseşte expresia în dualitatea Pactelor referitoare la drepturile omului adoptate de Adunarea generală a Naţiunilor Unite în decembrie 1966.
Prima categorie corespunde drepturilor care nu pot face obiectul unei derogări. Ele privesc integritatea fizică şi mentală a indivizilor: dreptul la viaţă, interdicţia torturii, a tratamentelor inumane şi degradante, interzicerea sclaviei, la care se poate adăuga interdicţia retroactivităţii legii în materie penală. Aceste patru drepturi sunt de altfel singurele recunoscute de cele trei convenţii generale (Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia americană a drepturilor omului).
Literatura juridică recentă din România analizează documentat concepte precum viaţa intimă a persoanei, viaţa personală, viaţa privată, ca şi modalităţile de ocrotire a vieţii intime a persoanei prin mijloace de drept civil, administrativ şi penal.
Drepturile politice, pe de altă parte, sunt uşor de identificat. Este vorba de diverse prerogative recunoscute cetăţenilor şi care le permit acestora de a participa la viaţa politică: dreptul de vot şi de a fi ales, dreptul alegerilor regulate şi corecte, dreptul de a crea liber partide şi de a adera la ele.
Drepturile civile cuprind, printre multe altele, dreptul la libera circulaţie, dreptul la respectul vieţii private, libertatea de conştiinţă, libertatea de expresie, libertatea reuniunilor, a manifestaţiilor şi de asociere, listă care nu este exhaustivă.
Există, de asemenea, diverse principii unificatoare, faţă de care toate drepturile cunoscute ar fi declinări. Astfel, principiul demnităţii umane poate fi invocat nu numai pentru a interzice tortura, ci pentru a garanta libertatea de expresie şi drepturile politice.
în ultimele decenii, s-a constatat o protecţie internaţională sporită a drepturilor omului. în această privinţă, se observă o rămânere în urmă a drepturilor politice faţă de cele civile. Ordinea în care sunt enumerate drepturile recunoscute este un prim indiciu, în Declaraţia universală a drepturilor omului de la 1948, ele au fost menţionate tocmai în art. 25, tot în art. 25 şi în Pactul din 1966.
Punctul esenţial este totuşi efectivitatea drepturilor proclamate prin textele internaţionale. în această privinţă, modelul european prezintă un caracter excepţional, pentru că drepturile garantate fac obiectul unui control jurisdicţional exercitat de jurisdicţiile naţionale ale ţărilor care au ratificat Convenţia europeană şi, după epuizarea recursurilor interne, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Drepturile economice, sociale şi culturale
Expresia „drepturi economice, sociale şi culturale” aparţine dreptului internaţional. Ea desemnează drepturile protejate prin unul dintre cele două Pacte ONU din 1966.
Drepturile economice, nodul dur al acestora, reprezentate de dreptul de proprietate şi libertatea profesională, au fost consacrate destul de devreme prin instrumente interne, al căror scop era de a proteja drepturile civile şi politice. Ele se leagă astfel de ideologia liberală şi individualistă pe care o cuprind primele declaraţii, cea americană din 1776 şi cea franceză de la 1789. în aceasta din urmă, dreptul de proprietate figurează ca „inalienabil şi sacru”.
în ceea ce priveşte drepturile sociale, a căror finalitate este de a proteja muncitorul şi de a aduce o mai mare protecţie socială, formează ceea ce se cheamă a „doua generaţie” de drepturi. Ele îşi au originea în revoluţia industrială.
Cu privire la drepturile culturale, cele care au fost consacrate prin Pactul de la 1966, acestea cuprind mai ales dreptul la edu- caţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul ştiinţific, dreptul la protecţia proprietăţii literare şi artistice.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Drepturi fundamentale
