Moduri de scrutin
| Comentarii |
|
moduri de scrutin, Sistemele majoritare. Scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur (sistemul britanic). Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi (sistemul francez). Votul alternativ (sistemul australian)
Sistemele proporţionale. Aplicarea reprezentării proporţionale. 3. Sistemele mixte
Majoritatea modurilor de alegere se bazează pe opoziţia sistemelor majoritare şi a sistemelor proporţionale. Dar numeroase ţări au adoptat un sistem mixt, după modalităţi variabile, de elemente majoritare şi proporţionale.
1. Sistemele majoritare
Trăsătura caracteristică scrutinurilor majoritare constă în faptul că, în fiecare circumscripţie, locul sau locurile sunt atribuite în bloc candidaţilor sau listei care a ajuns în vârf; cu alte cuvinte, tendinţele minoritare nu sunt reprezentate. Scrutinul majoritar se poate practica în cadrul marilor circumscripţii, unde electorul trebuie să aleagă o listă de candidaţi. Astăzi, în ceea ce priveşte alegerile legislative cel puţin, ţările rămase fidele scrutinului majoritar îl practică mai degrabă în cadrul micilor circumscripţii, unde este în joc cel puţin un loc. Acest cadru prezintă un dublu avantaj: pe de o parte, raporturile între candidaţi şi electori sunt mai personalizate; pe de altă parte, cu cât circumscripţiile sunt mai numeroase, există mai multe şanse ca majoritatea să nu fie peste tot aceeaşi, ceea ce atenuează puţin efectul de monolit al principiului majoritar.
Cele trei forme de scrutin majoritar cele mai răspândite sunt: scrutinul uninominal cu un singur tur, de tip britanic; scrutinul majoritar uninominal cu două tururi, de tip francez; votul alternativ, pe care îl putem desemna sub numele de sistem australian, care este practicat numai în această ţară.
Scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur (sistemul britanic)
Este cel mai simplu dintre toate modurile de scrutin: un singur loc se află în joc în fiecare circumscripţie, alegerea se face într-un singur tur, ocupat de candidatul care a fost ales cu cel mai mare număr de voturi, fără să fie cerută condiţia unui procentaj minim prin raportare la voturile exprimate sau la numărul alegătorilor aleşi. Acest sistem este tradiţional în Regatul Unit. Pentru anglo-saxoni, această instituţie este atât de importantă, încât i-au dat un nume special: the first-past-the-post... Acest sistem este folosit mai ales în Canada, SUA şi în India. Este deci modul de scrutin în vigoare în două dintre democraţiile cele mai populate din lume.
Acest scrutin are un avantaj foarte important: votând pentru un deputat, electorii aleg de asemenea un premier şi un echilibru guvernamental; există o majoritate netă în parlament, care asigură stabilitatea guvernamentală pe toată durata legislaturii; alternanţa este totuşi posibilă, ceea ce permite alegătorilor să sancţioneze o echipă care i-a dezamăgit.
Dar scrutinul de tip britanic suscită, de asemenea, numeroase critici: în primul rând, i se reproşează că simplifică în mod abuziv peisajul politic, căci partidele terţe şi noile curente sunt ţinute la distanţă de parlament; în al doilea rând, guvernământul este reprezentat adesea de o minoritate.
Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi (sistemul francez)
Diferenţa faţă de sistemul precedent ţine de faptul că primul tur nu este întotdeauna decisiv; el nu este aşa decât dacă un candidat întruneşte majoritatea absolută a voturilor exprimate. In caz contrar, este organizat un al doilea tur de scrutin, iar locul este atribuit candidatului care a întrunit cel mai mare număr de voturi, chiar dacă nu este vorba decât de o majoritate relativă.
Acest sistem este tradiţional în Franţa, fiind în vigoare încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Scrutinul majoritar cu două tururi de scrutin determină bipola-rizarea vieţii politice, dar influenţa sa este combinată cu alţi factori ce merg în acelaşi sens, mai ales dreptul de dizolvare şi alegerea preşedintelui prin sufragiu universal direct, după un sistem de scrutin majoritar cu două tururi, obligând electorii să aleagă între doi candidaţi numai în al doilea tur.
Votul alternativ (sistemul australian)
Este vorba de un scrutin uninominal cu un tur, asemănător scrutinului de tip britanic; dar, în loc de a selecţiona un singur candidat, alegătorul poate să îi claseze pe toţi (sau să claseze cel puţin doi) în ordinea preferinţelor sale. Principiul este următorul: dacă un candidat obţine majoritatea absolută a voturilor (adică întruneşte preferinţele de prim rang), el este ales. în caz contrar, candidatul care a obţinut cele mai puţine voturi este eliminat, iar preferinţele secundare ale acestor electori sunt reportate supra candidaţilor care rămân în competiţie. Dacă în urma acestui report un candidat obţine majoritatea absolută a voturilor, el este ales. în caz contrar, operaţia poate fi reluată până se obţine o majoritate absolută.
Din punctul de vedere a tehnicii electorale, este un scrutin majoritar, pentru că nu se ajunge la o împărţire a locurilor: candidatul ales este cel care totalizează cel mai mare număr de preferinţe, toţi ceilalţi sunt eliminaţi. Dar el este în acelaşi timp, într-o anumită măsură, proporţionalizat în spiritul său, în măsura în care alegătorul este chemat să voteze succesiv pentru mai mulţi candidaţi.
Votul alternativ este utilizat pentru alegerea Camerei inferioare a Parlamentului federal australian; în Europa, el nu este utilizat decât pentru alegerea Preşedintelui Republicii Irlanda, care este ales direct de popor, ca în Franţa.
Celelalte ţări europene, altele decât Franţa sau Regatul Unit, au preferat să adopte scrutinuri proporţionale sau scrutinuri mixte.
2. Sistemele proporţionale
Caracteristic acestor tipuri de scrutin este faptul că locurile vor fi repartizate proporţional cu numărul locurilor obţinute de candidaţi sau de listele corespunzând diferitelor tendinţe de opinie. Compoziţia parlamentului reproduce astfel destul de exact situaţia forţelor politice din ţară. De aceea, sistemul proporţional este adesea asociat cu ideea de justiţie sau de legitimitate, pe când apărătorii scrutinului majoritar pun în evidenţă eficacitatea acestuia.
Proporţionalul riscă să facă mai dificilă formarea unui guvern bazat pe o majoritate stabilă. Dar importanţa acestui risc este în funcţie de contextul politic. Experienţa arată că proporţionalul funcţionează în general rău în ţările în care se găsesc partide extremiste puternice, pentru că aceste partide nu pot să se alieze între ele şi refuză cel mai adesea să se alieze cu partidele de centru: baza majorităţii guvernamentale este deci destul de restrânsă. Astfel, proporţionalul a contribuit la căderea Republicii de la Wei-marîn Germania (1919-1933) şi a celei de-a IV-a Republici.
Dimpotrivă, atunci când nu sunt partide extremiste puternice, proporţionalul nu generează neapărat instabilitate, căci partidele reprezentate în parlament se înţeleg pentru a guverna împreună; în acest caz, se ajunge la o stabilitate mai mare decât în ţările cu scrutin majoritar, pentru că formula guvernamentală se bazează pe o înţelegere atât de mare, încât nu este loc de alternanţă posibilă. în Elveţia, de exemplu, după 1959, guvernul este întotdeauna compus după aceeaşi formulă, care asociază cele patru partide principale reprezentate în parlament.
Efectele politice ale reprezentării proporţionale depind, de asemenea, într-o anumită măsură, de modalităţile după care ea este aplicată.
Aplicarea reprezentării proporţionale
Alegerea circumscripţiei de bază. Există un număr mic de ţări (Israel, Polonia şi mai ales Luxemburg) care, pentru alegerile legislative, pun în aplicare reprezentarea proporţională în cadrul unei circumscripţii naţionale unice. Acest procedeu este uneori desemnat sub numele de „reprezentare proporţională integrală”, căci alegerea unui astfel de cadru geografic permite a atribui fiecărei liste un număr de locuri corespunzând aproape exact cu proporţia sufragiilor pe care ea le-a cules, limitând la minimum pierderile datorate resturilor neutilizate.
Repartizarea locurilor după liste. După procedura cea mai obişnuită, se determină mai întâi un cât electoral, care este egal cu numărul de sufragii exprimate, divizat cu numărul de locuri ce urmează a fi ocupate. Dacă nu există o circumscripţie naţională unică, acest cât trebuie în mod normal să fie calculat separat pentru fiecare circumscripţie. Se atribuie fiecărei liste atâtea locuri cât numărul de voturi pe care ea le-a obţinut cât cuprinde câtul electoral. Cum nu se întâmplă practic niciodată ca numărul de sufragii întrunit de fiecare listă să fie un multiplu exact al câtului electoral, această primă operaţie nu permite repartizarea totalităţii locurilor.
Să admitem, de exemplu, că sunt 5 locuri şi 100.000 de voturi exprimate. Câtul este: 100.000 : 5= 20.000. Lista A cu 36.000 de voturi va avea un deputat, lista B cu 28.000 va avea tot un deputat, dar lista C (19.000), D (10.000), E (7.000) nu vor avea niciunul. Sunt 36.000 de voturi neutilizate şi mai rămân trei locuri.
Locurile neatribuite vor fi repartizate în funcţie de resturi şi sunt mai multe procedee de calculare a acestora. Două dintre cele mai cunoscute sunt restul cel mai puternic, care avantajează partidele mici, şi cea mai puternică majoritate, care avantajează mai degrabă partidele mari.
Primul constă în atribuirea locurilor listelor care au cel mai mare număr de sufragii neutilizate. Reluând exemplul nostru, cele trei mandate restante vor fi repartizate listei A (36.000 - 20.000 = 16.000), C (19.000 şi D (10.000). Pentru un scrutin care se vrea proporţional, rezultatul nu este foarte just, pentru că lista B cu 28.000 de voturi obţine un loc, ca şi lista D cu 10.000 de voturi.
Pentru a corija această injustiţie, s-a imaginat procedeul celei mai puternice majorităţi. Fiecare dintre locurile rămase se atribuie listei pentru care diviziunea numărului de sufragii pe care ea le-a primit la numărul locurilor atribuite, plus unu, dă cel mai puternic cât.
Să reluăm exemplul precedent. Calculul celei mai puternice majorităţi dă cifrele următoare: lista A 36.000 : 2 (1 loc obţinut + 1 adăugat fictiv) = 18.000; lista B 28.000 : 2 (1 loc obţinut + 1 adăugat) = 14.000; lista C 19.000 : 1 (1 loc adăugat fictiv) =19.000;
lista D 10.000 : 1 = 10.000; lista E 7.000 : 1= 7.000. Lisat C, având cel mai mare cât, va avea atribuit unul dintre locurile rămase şi se va reîncepe operaţia pentru celelalte două locuri, împărţind de această dată sufragiile listei C la 2, pentru că ea tocmai a obţinut un loc. Lista A va primi un loc suplimentar. Ultimul va merge la lista B, care, ţinând cont de repartiţiile precedente, va avea cel mai mare mijloc.
O metodă cunoscută sub numele de sistemul lui D’Hondt, după numele matematicianului belgian care l-a inventat, permite a calcula direct rezultatele prin împărţirea la cea mai puternică majoritate, fără a fi obligat să determine în prealabil câtul electoral. Se împarte în mod succesiv la 1, 2, 3, 4, 5... numărul voturilor obţinute pe fiecare listă şi se avantajează câturile în ordinea lor ca importanţă, până la concurenţa unui număr total de câturi egal cu numărul locurilor aflate în joc. Ultimul cât (cel mai slab) se numeşte cifra repartizatoare şi serveşte ca împărţitor electoral. Fiecare listă primeşte atâtea locuri cât numărul de voturi conţinute, obţinute prin împărţire. Aplicând această metodă la exemplul precedent, se constată că cifra împărţitoare este 14.000. Rezultă că lista A şi B vor avea fiecare 2 locuri, lista C 1 loc.
în cea mai mare parte a ţărilor europene, proporţionalul se aplică după sistemul „listelor blocate”, ceea ce semnifică faptul că electorul nu poate modifica nici compoziţia listei, nici ordinea de prezentare a candidaţilor. Votul „preferenţial” permite, dimpotrivă, ca electorul să îşi aleagă în mod individual reprezentanţii săi care figurează pe listă.
3. Sistemele mixte
Acestea sunt sisteme în care reprezentarea proporţională se aplică numai unei părţi a locurilor, celelalte fiind atribuite prin scrutin majoritar. Obiectivul urmărit este de a degaja o majoritate stabilă, permiţând fiecăreia dintre marile tendinţe ale opiniei publice de a obţine o reprezentare mai mult sau mai puţin simbolică. Modalităţile de combinare sunt foarte variabile.
Uneori, se disting două contingente de locuri, cu candidaturi distincte şi voturi separate. De exemplu, în Italia, după sistemul adoptat în 1993, care privea atât Adunarea Naţională, cât şi Senatul, 75% din locuri erau atribuite prin scrutin majoritar uninominal cu un tur şi 25% prin sistemul reprezentării proporţionale.
Noua Lege electorală din aprilie 2006 a instituit un „sistem mixt proporţional”, cu o primă pentru majoritate.
Alegerea unui mod de scrutin
Criteriile alegerii
Dificultatea ţine de faptul că aceste criterii sunt multiple şi conduc uneori la soluţii opuse’.
Dacă este privilegiat sistemul reprezentativităţii (adică dacă se doreşte ca principalele familii politice să fie reprezentate după importanţa lor în sânul corpului electoral), se va alege reprezentarea proporţională integrală.
Dacă se pune mai degrabă acceptul pe guvernabilitate (adică pe existenţa unei majorităţi coerente şi stabile, aptă să susţină o echipă guvernamentală pe toată durata unei legislaturi), va fi ales sistemul scrutinului majoritar sau al scrutinului mixt.
Tendinţe generale
Democraţiile reprezentative cele mai vechi au început toate să utilizeze, sub o formă sau alta, scrutinul majoritar. Aceasta ţine probabil de faptul că, la începutul secolului al XlX-lea, partidele politice nu erau suficient de dezvoltate şi reprezentarea era astfel concepută într-un spirit individualist: se alegea un reprezentant, dar nu în funcţie de o etichetă, ci mai degrabă în raport de notorietatea sa, a calităţilor sale. în secolul următor, partidele s-au multiplicat şi structurat şi reprezentarea a luat un caracter mai degrabă ideologic: de acum, se vota mai puţin pentru persoane şi mai mult pentru programe. Partidele deveneau principalii actori ai vieţii politice şi părea logic ca cei mai importanţi dintre ei să fie reprezentaţi în parlament. S-a alunecat astfel către o reprezentare proporţională, cu excepţia ţărilor anglo-saxone, unde constrângerile scrutinului majoritar erau mai uşor acceptate, pentru că exista o puternică tradiţie bipartidistă’'.
în noile democraţii ale Europei centrale sau orientale, ieşite din implozia comunismului, scrutinul majoritar inspira neîncredere, pentru că el evoca monolitul regimurilor precedente şi pentru că nu garanta reprezentarea minorităţilor etnice. De aceea, toate au adoptat sisteme de reprezentare proporţională, în toate modalităţile în care erau adesea favorabile partidelor mici. în Polonia, de exemplu, în Dieta aleasă în baza legii electorale din 1991, erau 19 partide reprezentate şi era deci foarte dificil a găsi o majoritate parlamentară coerentă şi stabilă. Şi de aceea, în anumite ţări, fără să se repună în discuţie reprezentarea proporţională, s-a introdus un prag care tindea să limiteze numărul partidelor reprezentate. După legea poloneză din 1993, de exemplu, listele care obţineau mai puţin de 5% din voturi nu sunt reprezentate.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Moduri de scrutin
