Riscul pieirii fortuite a bunului
| Comentarii |
|
riscul pieirii fortuite a bunului, în contractul de vânzare-cumpărare, pe lângă transferul dreptului de proprietate interesează şi transmiterea riscurilor privind pieirea totală sau parţială a bunurilor tranzactionate.
Spre deosebire de Codul civil de la 1864, Noul cod civil nu manifestă preocupare deosebită faţă de problema transmiterii riscurilor bunurilor ce formează obiectul vânzării. Astfel, potrivit Codului civil anterior, principiul care guverna suportarea riscurilor pierii bunurilor era res perit domino, adică riscul era suportat de către cel care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii totale sau parţiale a bunului.
în lipsa unor reglementări privind suportarea riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare, vor fi aplicabile la regulile generale privind transferul riscurilor în contractele translative de proprietate. Astfel, potrivit art. 1274 Noul Cod Civil, „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobân-ditorului. în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”.
în consecinţă, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care riscul era suportat de persoana care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii bunului, sub imperiul actualului Codul civil, riscul pieirii bunului este suportat de către debitorul obligaţiei de predare (res perit debitori).
Principiul de mai sus se exprimă prin aceea că riscul pieirii bunurilor ce constituie obiect al unui contract de vânzare-cumpărare este suportat de către vânzător până în momentul predării acestora către cumpărător, transportator, expeditor sau altă persoană desemnată în acest sens de către cumpărător. Astfel, în concepţia Codului civil actual, transmiterea riscurilor nu mai este legată de transferul dreptului de proprietate, ci de operaţiunea materială a predării bunului/bunurilor vândute.
Mai precis, prin transmiterea proprietăţii nu se transferă automat şi riscurile, cum era în reglementarea vechiului Cod civil.
Potrivit cu regulile actuale ale Codului civil, proprietatea se transmite, de regulă anterior transferului riscurilor. De exemplu, pentru bunurile viitoare, inclusiv cele dintr-un gen limitat care nu există la momentul încheierii contractului, Codul prevede că proprietatea se strămută din momentul în care acestea au fost realizate, dar riscurile rămân în sarcina vânzătorului până în momentul predării.
Cu toate acestea, potrivit prevederilor art. 1.274 alin. 2 Noul Cod Civil, „creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.
în concluzie, în acord cu regulile actualei reglementări a suportării riscurilor în contractele translative de proprietate, înseamnă că, dacă, până în momentul pre
dării bunurilor, indiferent de natura acestora, individual determinate sau de gen, acestea pier şi nu mai pot fi întrebuinţate potrivit cu natura lor sau cu destinaţia dată de către părţi, vânzătorul este obligat să procure cumpărătorului alte bunuri, fără a avea dreptul la supliment de preţ .
De reţinut că regulile care cârmuiesc transmiterea riscurilor au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la acestea şi pot stabili alte momente sau condiţii privind suportarea riscurilor pieirii bunului/bunurilor ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 108 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 1274 Noul Cod Civil referitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Riscul pieirii fortuite a bunului
