Limitele libertăţii contractuale. Ordinea publică şi bunele moravuri.
| Comentarii |
|
limitele libertăţii contractuale. ordinea publică şi bunele moravuri, din interpretarea textelor legale rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea următoarelor limite generale: ordinea publică şi bunele moravuri. Art. 1169 noul cod civil include între limitele libertăţii contractuale şi legea, ceea ce nu era neapărat necesar, în condiţiile în care legea este inclusă în domeniul ordinii publice pozitive, astfel cum vom vedea. Pe de altă parte, principiul forţei obligatorii a contractului, principiu fundamental în dreptul privat continental, urmare a principiului libertăţii de a contracta este operaţional numai cu condiţia ca libertatea să fie exercitată în limitele legii - cu alte cuvinte, contractul să fie „valabil încheiat”. Tocmai de aceea, art. 1270 alin. (1) noul Cod Civil dispune: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Valabilitatea contractului este subordonată respectării ordinii publice şi bunelor moravuri cu prilejul încheierii contractului.
A. Ordinea publică. Ordinea publică, din punctul de vedere al dreptului civil, este o noţiune destul de dificil de precizat şi definit. Fără îndoială că, prin ordine publică se înţelege, în primul rând, totalitatea reglementărilor care alcătuiesc dreptul public: Constituţia, legile administrative, legile fiscale, legile penale etc. Domeniul de aplicaţie a ordinii publice este extrem de variabil. El se schimbă în funcţie de concepţiile politice, sociale şi economice ale legiuitorului. Astfel, în regimul de dictatură comunistă, prin ordinea publică se înţelegeau principiile şi normele care statorniceau caracterul comunist al orânduirii sociale şi ordinea de drept a statului totalitar.
Definirea apodictică a ordinii publice este aproape imposibilă. Varietatea extremă a normelor şi regulilor nenormate care o compun, ne obligă să apelăm la un sistem pentru a încerca o sinteză a elementelor ordinii publice. Vom schiţa în cele ce urmează o sinteză a sistemului pe care înţelegem să îl adoptăm în definirea acestei noţiuni.
Ordinea publică include o sumă de reguli care atestă, în concepţia unor autori, „supremaţia colectivităţii asupra individului”, după alţii, „antiteza libertăţii contractuale” sau cel puţin, restricţia cea mai importantă adusă libertăţii contractuale, adică supunerea sa regulilor imperative edictate de comunitatea în care trăieşte. Bunele moravuri reprezintă suma locurilor comune cu nuanţă normativă care se regăsesc în mentalitatea membrilor unei comunităţi la un moment dat. în acest sens, bunele moravuri s-a spus, sunt mai degrabă legate de obicei decât de o normă scrisă şi imediată. Trebuie să observăm că, în realitate, prima noţiune o include pe a doua, deşi în spaţiul dreptului privat continental, cele două noţiuni sunt tratate distinct, după cum am observat, chiar şi la nivel legislativ. Dreptul modern şi proiectele recente de codificare amalgamează indiscutabil cele două noţiuni.
Indiscutabil, acelaşi fenomen este constatat şi în dreptul internaţional privat şi în dreptul comunitar. Păstrându-se însă în orbita tradiţională de sintetizare a regulilor de ordine publică (în care se include şi concepţia Codului civil, astfel cum ea este sugerată de art. 11), reţinem că funcţia de bază ale ordinii publice este aceea a unei „interdicţii sociale”, menită să îngrădească libertatea contractuală, interdicţie socială aflată, mai cu seamă prin intermediul motorului său - bunele moravuri - într-o permanentă schimbare în funcţie de moravurile societăţii care generează permanent o reevaluare a unora din normele care compun ordinea publică.
în doctrină, se încearcă o clasificare a ordinii publice în funcţie de diverse criterii, dintre care trei sunt prioritare şi merită să ne reţină atenţia deoarece prezintă un important aspect tehnic şi totodată practic. în primul rând, în funcţie de modul în care normele de ordine publică produc efecte asupra contractului, s-a sugerat o distingerea între ordinea publică expresă (sau textuală sau legislativă) şi ordinea publică implicită (virtuală sau judiciară). în prima categorie se includ normele de ordine publică în cadrul cărora se prevede expres exigenţa unei anumite conduite, precum şi sancţiunea nerespectării acesteia - este vorba de aşa-numitele dispoziţii imperative exprese. Această categorie include numeroase norme şi este dublată de clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale. Alături de aceste norme imperative, întâlnim şi cea de a doua categorie - normele în cadrul cărora se prevede doar că nu se poate deroga de la ele prin voinţa părţilor, fară să se prevadă o sancţiune expresă sau a cărei sancţiune rămâne interpretabilă (ca şi textul care defineşte prohibiţia, uneori). Această categorie se numeşte ordine publică implicită, virtuală sau judiciară. Ea nu este explicită. Virtualitatea aplicării acesteia se realizează prin intermediul judecătorilor chemaţi să interpreteze contractul şi să stabilească în ce măsură acesta corespunde unei anumite norme de ordine publică (de aceea este calificată ca ,judiciară”). Este vorba de o categorie a ordinii publice care se bazează pe procesul de interpretare judiciară atribuit judecătorului. Astfel, judecătorii pot conferi caracter de ordine publică unei dispoziţii legale dacă apreciază că respectarea acesteia este absolut necesară pentru ocrotirea intereselor generale ale societăţii. O a doua clasificare'’ distinge între ordinea publică de direcţie (cuprinde normele prin intermediul cărora statul intervine la nivelul contractelor, în scopuri, de regulă dirijiste6 - este vorba, de exemplu, de norme fiscale cu incidenţă contractuală sau de normele din dreptul concurenţei) şi ordinea publică de protecţie (prin intermediul căreia se realizează protecţia părţii mai slabe economic sau juridic în anumite raporturi contractuale - v., în special raporturile de consum). Această a doua clasificare este însă uneori văzută doar ca o subdiviziune a celei de a treia clasificări.
In a treia variantă de clasificare a diverselor tipuri de ordine publică, regăsim ordinea publică politică sau clasică şi ordinea publică modernă sau economică. Ordinea publică politică (sau clasică) include normele care ocrotesc interesele fundamentale (şi se poate spune, tradiţionale) ale societăţii. In acest sens, este vorba de normele care ocrotesc statul (în principal, prin norme de drept public care se referă la organizarea constituţională şi administrativă a statului), familia (în principal prin normele dedicate raporturilor personale şi patrimoniale dintre soţi şi mai ales dintre părinţi şi copii, precum şi prin numeroasele norme din materie succesorală al căror scop implicit este acela de a conserva prin intermediul rezervei succesorale, patrimoniul familiei) şi individul (este vorba de numeroasele norme de sorginte constituţională şi comunitară, regăsibile astăzi şi în Codul civil, într-o mare măsură, al căror rol este acela de a proteja persoana umană contra atingerilor aduse libertăţii, independenţei şi integrităţii corporale a fiinţei umane), precum şi organizarea unei anumite profesii -considerată de interes pentru prezervarea intereselor tradiţionale (ea include regulile deontologice prezente la nivel legislativ pentru exercitarea unei anumite profesii sau în cadrul eventualelor coduri deontologice ale unei anumite profesii şi a căror încălcare atrage sancţiuni de natură administrativă şi, în subsidiar, de natură civilă - dacă prin încălcarea regulii respective s-a cauzat vreun prejudiciu).
Ordinea publică moderna include acel grup de norme care îşi propune să răspundă noilor realităţi juridice astfel cum acestea rezultă din schimbările economice şi sociale intervenite în contemporaneitate - ea este componenta novatoare a ordinii publice. Adesea, este calificată ca o ordine publică economică deoarece noutăţile economice sunt cele care provoacă apariţia acestor norme de ordine publică şi presupune: ordinea publică economică de direcţie (este vorba de mijloacele prin care statul organizează contractul astfel încât să corespundă mai bine utilităţii sociale - este domeniul preferenţial al dreptului concurenţei, aflat într-o permanentă schimbare şi unde normele imperative sunt extrem de prezente) şi ordinea publică economică de protecţie (cuprinde normele de ordine publică prin care legiuitorul înţelege să reechilibreze anumite raporturi contractuale al căror „echilibru nu se realizează în manieră spontană”). Se regăsesc în cadrul acestei categorii, numeroasele norme protective menite să protejeze locatarii sau normele din sfera dreptului protecţiei consumatorului. Ordinea publică economică este un concept supus unor ample schimbări în ultimii ani, sub presiunea regulilor Uniunii Europene care tinde să instituie un summum sui generis supranaţional de reguli imperative care compun ordinea publică comunitară şi care generează propriile schimbări ale noţiunilor naţionale de ordine publică.
B. Bunele moravuri. Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită, care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. Conţinutul acestei noţiuni, aşa cum s-a observat, este variabil în timp şi spaţiu; prin urmare, instanţele de judecată sunt chemate să determine normele care o compun şi să le aplice de la caz la caz. De aceea, s-a încercat definirea acestei noţiuni ca reprezentând „locurile comune ale mentalităţii unei societăţi la un moment dat, mai ales cu privire la morala sexuală a acesteia”. Pentru o lungă perioadă de timp, bunele moravuri au reprezentat o noţiune conexă moravurilor sexuale ale societăţii. în această privinţă, versiunea liberală a moravurilor se poate spune că a câştigat5 şi că, în cele din urmă, asistăm la o deplasare a concepţiei asupra ordinii publice spre demnitatea individului.
O ilustrare a evoluţiei permanente a noţiunii de bune moravuri este dată de aprecierea judiciară a contractelor care implică într-o anumită măsură morala sexuală a actanţilor. Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acelea contrare moralei sexuale pentru ca, în cele din urmă, această optică să fie aproape integral înlăturată. în cele din urmă, deplasarea concepţiei asupra ordinii publice este evidenţiată chiar de cod, unde fostele norme considerate ca aparţinând sferei bunelor moravuri şi-au făcut astăzi loc între normele ordinii publice de protecţie - este cazul numeroaselor texte care astăzi ocrotesc, de exemplu, demnitatea persoanei umane şi a corpului uman (art. 61 şi urni. noul Cod Civil).
Sancţiunile încălcării ordinii publice şi bunelor moravuri.
Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar încălca aceste limite generale ale libertăţii de a contracta nu pot produce efecte. Sancţiunile astăzi concepute de cod sunt diverse, însă şi variabile în intensitate. Astfel, de exemplu, încălcarea ordinii publice clasice atrage, de regulă, nulitatea absolută (în primul rând pentru că este vorba de interese comune ale societăţii, fie că este vorba de ordinea statală, fie că este vorba de organizarea familiei sau de ordinea publică profesională). De regulă, încălcarea ordinii publice economice atrage nulitatea relativă. Cu toate acestea, principiile cunosc numeroase derogări. De exemplu, de multe ori, încălcarea unor norme de protecţie a persoanei atrage nulitatea relativă, deşi este vorba de ordinea publică tradiţională. Pe de altă parte, adesea încălcarea ordinii publice economice atrage nulitatea absolută - a se vedea, de exemplu, numeroasele norme imperative din sfera protecţiei consumatorilor. în sfârşit, uneori, sancţiunea este considerarea clauzei contrare ordinii publice ca nescrisă. Soluţia care dă măsura sancţiunilor este însă cea care stă la baza clasificării legale a nulităţilor, atunci când legiuitorul nu prevede expres care este sancţiunea aplicabilă - este vorba de criteriul desprins din prevederile art. 1247 şi 1248 noul Cod Civil: încălcarea normelor de interes general va atrage nulitatea absolută, în timp ce încălcarea normelor menite să ocrotească un interes particular va atrage nulitatea relativă.
