Adamson contra Marea Britanie - Principiul legalităţii Domeniul de aplicabilitate Înregistrare bază de date
| Comentarii |
|
CEDO, secţia III, decizia Adamson contra Marea Britanie, 26 ianuarie 1999, 42293/98
Noţiunea de pedeapsă la care face referire această dispoziţie este o noţiune autonomă al cărei calificare nu este influenţată de calificarea ce ăi este dată în dreptul intern.
În iulie 1995, reclamantul a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru agresiune sexuală, eliberarea sa fiind prevăzută pentru luna octombrie 1998. În septembrie 1997 a intrat în vigoare o lege care impunea ca autorii unor infracţiuni de natură sexuală să fie înregistraţi la poliţie pe o durată nedeterminată imediat după eliberarea lor. Reclamantul s-a declarat speriat de riscurile pe care o astfel înregistrare le prezintă pentru el şi familia sa.
Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. Noţiunea de pedeapsă la care face referire această dispoziţie este o noţiune autonomă al cărei calificare nu este influenţată de calificarea ce ăi este dată în dreptul intern. Pentru a determina caracterul de pedeapsă al unei sancţiuni trebuie determinat dacă aceasta este impusă în urma unei condamnări pentru o infracţiune. De asemenea, pentru calificarea corectă a unei sancţiuni trebuie ţinut cont de calificarea sa în dreptul intern, de natura şi scopul său, de procedura ce însoţeşte adoptarea şi punerea în executare, precum şi de duritatea sa. În speţă, există o legătură între condamnarea penală şi impunerea unei astfel de sancţiuni. Cu privire la calificarea în dreptul intern, legea prevede că unica obligaţie pe care o are persoana în cauză este aceea de a furniza informaţii autorităţilor. Măsura în discuţie are drept scop reducerea incidenţei recidivei, pentru că cunoaşterea faptului că este înregistrată poate determina o persoană să se abţină de la repetarea infracţiunii, în condiţiile în care astfel poliţia poate acţiona foarte rapid împotriva sa. Măsura în litigiu se aplică de plin drept, fără vreo procedură suplimentară, după o condamnare pentru infracţiuni de natură sexuală. Obligaţia de a comunica poliţiei informaţii nu este, prin sine, extrem de dură sau riguroasă, iar reclamantul nu a indicat niciun element concret din care să rezulte existenţa vreunui pericol pentru el sau familia sa. Privită global, o astfel măsură nu poate fi catalogată ca fiind o sancţiune, astfel încât art. 7 nu este aplicabil.
Art. 8. Viaţa privată. Obligaţia impusă reclamantului constituie o ingerinţă în viaţa sa privată. Această măsură a statului vizează un scop legitim, anume prevenirea infracţiunilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În baza acestei legi, o persoană eliberată din penitenciar după executarea unei pedepse pentru o infracţiune de natură sexuală trebuie să comunice poliţiei numele, data naşterii şi domiciliul său. Persoana în cauză este ţinută să comunice aceste date imediat ce intervine vreo schimbare pe o durată nedeterminată. Curtea a considerat că, luând în calcul gravitatea repercusiunilor care se pot cauza victimelor unor abuzuri sexuale, o astfel de măsură nu poate fi considerată ca fiind disproporţionată cu scopul vizat. De aceea, nu există nicio violare a art. 8 din Convenţie.
| ← Brown contra Marea Britanie - Principiul legalităţii Domeniul... | Schimanek contra Austria - Principiul legalităţii... → |
|---|
