CEDO, secţia III, hotărârea Alatulkkila c. Finlanda, 28 iulie 2005, 33538/96
Dacă examenul unui recurs în anulare nu satisface de regulă condiţiile art. 6, ca urmare a lipsei unei pline jurisdicţii din partea instanţei, în speţa de faţă, instanţa a examinat toate aspectele relevante pentru litigiul în cauză: proporţionalitatea dintre scopul vizat şi măsura luată, legalitatea adoptării acesteia etc.
Reclamanţii sunt proprietari ai unor zone de apă ori sunt pescari, ei fiind în acelaşi timp reprezentanţi ai unor cooperative de pescuit şi ai sindicatelor coproprietarilor de luciu de apă. În 1996, Comisia fino-suedeză a apelor fluviale frontaliere a interzis orice activitate de pescuit la somon şi la trufe de mare în anumite zone fluviale pentru sezoanele din 1996 şi 1997. O astfel de interdicţie era fondată pe un acord între cele două state cu privire la apele fluviale frontaliere. Acordul permitea Comisiei instituite în acest scop să impună restricţii în scopul protejării unor specii de peşti. O parte dintre reclamanţi, de profesie pescari, au primit unele indemnizaţii pentru pierderile suferite. În 1998, Curtea administrativă supremă a respins recursul contra deciziei luate de Comisia fino-suedeză în 1996. Reclamanţii susţinuseră că ei nu fuseseră audiaţi atunci când s-a luat decizia litigioasă, deşi acolo erau implicate şi drepturi civile ale lor, însă instanţa supremă a considerat că nu a existat nici vreun viciu de fond, nici vreunul procedural în luarea deciziei în discuţie.
Art. 6. Domeniul de aplicabilitate. Materie civilă. Statul a susţinut că această dispoziţie nu este aplicabilă, întrucât dreptul administrativ este cel care conferă statului un drept real limitat asupra peştelui care este în apele deţinute de către reclamanţi. Curtea a considerat însă că, atâta vreme cât reclamanţii sunt proprietari ai unor suprafeţe de apă, aceştia se pot să pretindă, în mod real, că deţin un drept cu caracter civil. Faptul că o parte dintre reclamanţi au primit indemnizaţii pentru pierderile băneşti suferite confirmă soluţia de mai sus. De aceea, Curtea a considerat că litigiul a constat într-o contestaţie asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, iar art. 6 este aplicabil.
Acces la justiţie. Plina jurisdicţie a instanţei. În hotărârea sa Posti şi Rahko versus Finlanda, Curtea a considerat că o acţiune în despăgubiri contra statului, fondată pe responsabilitatea delictuală a acestuia ar putea fi admisă în Finlanda doar dacă se poate stabili că un agent al executivului a comis un delict civil. Curtea a considerat că o astfel de acţiune este lipsită complet de şanse de succes. Situaţia este diferită în speţa de faţă. Reclamanţii nu au introdus o acţiune în despăgubiri, ci o acţiune în anularea unui act administrativ. Dacă examenul unui recurs în anulare nu satisface de regulă condiţiile art. 6, ca urmare a lipsei unei pline jurisdicţii din partea instanţei, în speţa de faţă, instanţa a examinat toate aspectele relevante pentru litigiul în cauză: proporţionalitatea dintre scopul vizat şi măsura luată, legalitatea adoptării acesteia etc. La nici un moment ea nu s-a declarat incompetentă să examineze vreo susţinere a reclamanţilor. De aceea, instanţa a avut plină jurisdicţie, iar accesul la justiţie al reclamanţilor s-a realizat în faţa sa. În consecinţă nu există o violare a art. 6.
Art. 1 din Protocolul 1. În calitate de proprietari ai unor zone de apă, reclamanţii beneficiau de drepturi de pescuit. Restricţionarea acestui drept pe care au suferit-o poate fi considerată o reglementare a folosinţei bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. O astfel de ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate este justificată şi legală: ea vizează un scop de interes general legitim şi important, anume protejarea unor specii de peşte. Ţinând cont de marja de apreciere de care beneficiază statele într-o astfel de ipoteză, Curtea nu are nici un motiv să se îndoiască de faptul că rezervele de peşte existente impuneau luarea unor măsuri de conservare. Mai mult, autorităţi nu au acţionat disproporţionat întrucât au creat posibilitatea, de care au uzat o parte dintre reclamanţi, de a obţine despăgubiri pentru pierderea suferită. În consecinţă, nu se poate susţine că statul ar fi acţionat nerezonabil. De aceea nu există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanţi iau susţinut că măsura s-a aplicat discriminatoriu, în sensul că restricţii nu le-au fost impuse şi proprietarilor de ape din zona adiacentă proprietăţilor reclamanţilor. Curtea a considerat că scopul vizat – protecţia unor specii de peşti – necesită luarea în calcul a zonei de stabilire a acestora, astfel încât aplicarea diferită a măsurii are o justificare rezonabilă şi obiectivă şi nu poate fi catalogată ca fiind discriminare. De aceea, nu există nici o violare a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Alatulkkila contra Finlandei - Plina jurisdicţia a instanţei. Criterii de apreciere.
