Tacea contra Romaniei - Executarea hotărârii judecătoreşti. Restituirea bunurilor naţionalizate.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CauzaTacea împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 746/02)
Hotărâre
Strasbourg
29 septembrie 2005
DEFINITIVĂ
29.12.2005
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Tacea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
L. CAFLISCH,
C. BIRSAN,
Doamna M. TSATSA-NIKOLOVSKA,
Domnul V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 8 septembrie 2005,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 746/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Ion Tarcea (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 7 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3. La 24 octombrie 2003, Curtea (secţia a doua) a decis să transmită cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile de la articolul 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secţiei a treia remaniată astfel (articolul 52 § 1).
IN FAPT
CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1927 şi locuieşte la Nehoiu.
6. La 26 aprilie 1991 şi 16 august 1996 comisia locală din Nehoiu pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală” şi “legea nr.18”) a eliberat reclamantului certificate de atestare a dreptului său de proprietate asupra unui teren de 5.000 m², situat la Nehoiu, în locul denumit “La Bătătură”. Amplasamentul terenului a fost identificat prin respectivele certificate.
7. În 1995 direcţia silvică din Ploieşti (“direcţia”), instituţie descentralizată a Regiei naţionale a pădurilor (“regia”) a început să planteze arbori pe terenul reclamantului. În consecinţă, acesta a citat comisia şi direcţia în faţa judecătoriei Patîrlagele pentru a obţine punerea în posesie a terenului său.
8. Printr-o hotărâre definitivă din 16 aprilie 1999 tribunalul a dat câştig de cauză acţiunii şi a condamnat comisia locală şi direcţia să pună reclamantul în posesia terenului în conformitate cu certificatele eliberate de comisia locală. Tribunalul a ordonat de asemenea comisiei să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, în sumă de 23.000 lei româneşti (ROL).
9. La 17 ianuarie 2000 comisia locală a eliberat reclamantului un certificat de punere a sa în posesie asupra terenului său, în conformitate cu sentinţa din 16 aprilie 1999. Cu toate acestea, terenul a rămas ocupat de direcţie.
Un proces-verbal de punere în posesie a fost redactat la 24 martie 2000, care cuprindea în anexă o schemă a amplasării terenului în conformitate cu sentinţa din 16 aprilie 1999. Cu toate acestea reclamantul nu a intrat efectiv în posesia terenului.
10. La 3 mai 2000 el a înaintat de asemenea o acţiune în daune-interese împotriva direcţiei pentru a i se repara prejudiciul suferit din cauza imposibilităţii de a-şi folosi terenul între 1996 şi 2000. După ce a trecut pe la mai multe instanţe, acţiunea a fost respinsă printr-o sentinţă definitivă a tribunalului judeţean Buzău la 10 septembrie 2001. Tribunalul a reţinut că punerea în posesie neavând loc decât pe 17 ianuarie 2000, reclamantul nu putea pretinde că a suferit vreo daună înainte de această dată.
11. La 15 aprilie 2000 şi 2 şi 23 debruarie 2001 reclamantul a trimis scrisori noi la regie pentru a obţine beneficiul terenului său, în conformitate cu sentinţa din 16 aprilie 1999. La această ultimă dată a cerut de asemenea ca regia să se conformeze la cererile sale cel mai târziu la 10 martie 2001.
12. La 5 martie 2001 direcţia l-a informat că nu putea admite cererea sa în lipsa unei hotărâri a comisiei locale în acest sens, în conformitate cu legea nr. 18.
În consecinţă, la 8 martie 2001 reclamantul a cerut primarului din Nehoiu, în calitatea sa de preşedinte al comisiei, să ia măsurile necesare în cel mai scurt termen. O cerere similară a fost adresată, la 15 iulie 2001, prefectului de Buzău.
La 7 martie 2002 direcţia a reiterat răspunsul său din 5 martie 2001, după o nouă cerere a reclamantului.
13. La 20 martie 2002 reclamantul a cerut din nou direcţiei să elibereze terenul şi să-i plătească daunele-interese pentru privarea de beneficiul terenului din 1991 până în 2002, înainte de 1 aprilie 2002.
14. Printr-o hotărâre din 6 ianuarie 2003 comisia judeţeană din Buzău pentru aplicarea legii nr. 18 (“comisia judeţeană”) a validat propunerea comisiei locale şi atribuit reclamantului un teren cu vegetaţie silvică de 5.000 m² la Nehoiu, în locul denumit “La Bătătură”.
15. La 29 noiembrie 2003 reclamantul a fost convocat de primarul din Nehoiu pentru punerea în posesie şi delimitarea acestui teren, dar a refuzat să se prezinte pe motiv că terenul atribuit nu corespundea celui revendicat. Procesele-verbale de punere în posesie a terenului menţionat au fost redactate în lipsa reclamantului dar în prezenţa vecinilor şi unui martor.
Printr-o scrisoare din 15 iulie 2004 comisia locală a informat reprezentantul Guvernului, la cererea acestuia din urmă, că procesul-verbal din 29 noiembrie 2003 privea acelaşi amplasament ca cel din 24 martie 2000.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
16. Reclamantul invocă faptul că neexecutarea de către autorităţile administrative a sentinţei definitive care ordona punerea în posesie a unui teren a restrâns dreptul său de acces la un tribunal, aşa cum este prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale_ de către un tribunal_ care va decide_ asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Curtea relevă de altfel că nu se loveşte de nici-un alt motiv de admisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
18. Guvernul consideră că autorităţile administrative nici nu au refuzat, nici nu au întârziat executarea sentinţei din 16 aprilie 1999 care, de altfel, a fost executată prin hotărârea din 6 ianuarie 2003 a comisiei judeţene care atribuie reclamantului terenul, concretizată prin procesul-verbal de punere în posesie din 29 noiembrie 2003.
În plus, întârzierea punerii în posesie este justificată. Pe de o parte, terenul în cauză, care este un teren silvic, făcea parte din domeniul public; în concluzie punerea în posesie a reclamantului ar fi fost imposibilă înainte de adoptarea hotărârii de Guvern nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 asupra măsurilor de aplicare a legii nr. 18, din cauza imposibilităţii ce decurge din articolul 5 al acestei legi de a reconstitui dreptul de proprietate asupra unui asemenea teren. Pe de altă parte, procedura pentru punerea în posesia prevăzută de lege era destul de dură, în măsura în care era nevoie de intervenţia mai multor autorităţi administrative, ceea ce genera în mod inevitabil unele întârzieri.
19. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El invocă în special faptul că terenul care face obiectul cererii sale este un teren agricol şi nu unul silvic şi că nu ar fi putut aparţine domeniului public.
20. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent al cărei instanţe, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă dreptul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
21. Curtea constată că, în prezenta cauză, reclamantul a obţinut la 16 aprilie 1999 o sentinţă definitivă care ordonă autorităţilor administrative să-l pună în posesia unui anume teren şi că el a făcut, ulterior, demersuri în vederea executării. la 29 noiembrie 2003, în ciuda refuzului reclamantului, acesta a fost pus în posesia unui teren care pare să corespundă cerinţelor sentinţei din 16 aprilie 1999.
22. În aceste împrejurări, Curtea consideră că sentinţa definitivă a rămas neexecutată cel puţin până la 29 noiembrie 2003, adică patru ani, şapte luni şi paisprezece zile după adoptare.
Presupunând chiar că, aşa cum menţionează Guvernul, executarea ar fi fost imposibilă înainte de adoptarea, la 21 noiembrie 2001, hotărârii Guvernului nr. 1172, nu e mai puţin adevărat că sentinţa a rămas neexecutată timp de doi ani.
23. Ori administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. În consecinţă, dacă administraţia întârzie să execute o hotărâre definitivă, garanţiile de la articolul 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii pierde orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 partie 1997, Culegere de sentinţe şi hotărâri 1997-II, pag. 511, § 41).
24. Curtea nu ar putea lua în calcul argumentul Guvernului conform căruia întârzierea este justificată de încetineala procedurii prevăzute de legea nr. 18 pentru punerea în posesie. Ea aminteşte că fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor ce-i revin, Curtea având drept sarcină numai să examineze dacă în cazul în speţă măsurile adoptate de autorităţi au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003 şi Fociac împotriva României, nr. 2577/02, § 69, 3 februarie 2005).
25. Mai mult, Curtea a considerat deja că ar fi excesiv să se ceară unui reclamant care a obţinut o hotărâre judiciară definitivă împotriva statului să intenteze din nou acţiuni împotriva autorităţilor pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză (a se vedea mutatis mutandis, Roman şi Hogea împotriva României (decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004 şi Metaxasa împotriva Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004).
Ori în cazul în speţă, încă de la adoptarea sentinţei şi până în prezent, reclamantul a făcut toate demersurile necesare pentru a obţine executarea (a se vedea, mutatis mutandis, Timofeiev împotriva Rusiei, nr. 58263/00, § 42, 23 octombrie 2003).
26. Curtea aminteşte că a considerat deja că neglijenţa autorităţilor de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei hotărâri definitive poate antrena o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, mai ales atunci când obligaţia de a executa hotărârea în cauză revine unei autorităţi administrative, cum este cazul în speţă ( a se vedea, mutatis mutandis, Metaxas, menţionat anterior, § 26, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timoteiec, menţionat anterior, §§ 41-42, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2916/02, §§ 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67534/01, § 27, 27 iulie 2004, Voïtenko împotriva Ucrainei, nr. 18966/02, § 35, 29 iunie 2004, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).
27. Aceste elemente sunt de ajuns Curţii pentru a concluziona că sistemul pus la dispoziţia reclamantului pentru a obţine executarea sentinţei din 16 aprilie 1999 nu a fost eficient. În plus, refuzând să execute timp de peste patru ani sau cel puţin timp de doi ani sentinţa definitivă care ordona punerea în posesie a reclamantului, autorităţile naţionale l-au privat de un acces efectiv la tribunal.
În consecinţă, a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1.
28. Reclamantul denunţă o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza neexecutării hotărârii definitive pronunţate în favoarea sa. El invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care este astfel enunţat:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional_ .
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra calităţii de victimă a reclamantului
29. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii, Guvernul consideră că reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă în măsura în care, la 29 noiembrie 2003, a fost pus în posesia terenului său. Astfel, reclamantul ar fi primit o reparaţie adecvată şi suficientă care corespunde cererii sale în faţa Curţii.
30. Reclamantul contestă poziţia Guvernului şi menţionează că, în orice caz, terenul atribuit nu este cel care face obiectul cererii şi că încălcarea invocată nu este deci reparată.
31. Curtea aminteşte că o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de “victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod explicit sau în substanţă, apoi au reparat încălcarea Convenţiei (a se vedea, printre multe altele, Georgi împotriva României (decizie), nr. 58318/00, 19 mai 2005).
32. Ori în cazul în speţă Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1, a faptului că sentinţa din 16 aprilie 1999 nu a fost executată cel puţin până la 29 noiembrie 2003 (paragraful 27 de mai sus). De asemenea, nici-o autoritate nici nu a recunoscut o eventuală încălcare a dreptului de proprietate a reclamantului nici nu a reparat prejudiciul pe care el îl invocă.
În consecinţă, condiţiile impuse de jurisprudenţă pentru a pierde calitatea de victimă nu sunt reunite în cazul în speţă. Rezultă că reclamantul se poate pretinde victimă în sensul articolului 34 al Convenţiei.
2. Asupra temeiniciei plângerii
33. Curtea constată că această plângere nu este clar fondată greşit în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Curtea relevă de altfel că acesta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
A. Asupra fondului
34. Guvernul menţionează că certificatele emise de comisia locală nu atestă dreptul de proprietate al reclamantului. Ar fi putut să o facă numai certificatul combinat cu procesul-verbal de punere în posesie. Ori reclamantul nu a obţinut aceste două acte împreună decât la data de 29 noiembrie 2003. Reclamantului, de altfel, nu i s-a eliberat niciodată un titlu de proprietate, singurul act care ar putea dovedi dreptul său de proprietate. În privinţa sentinţei definitive din 16 aprilie 1999, nici aceasta nu a creat un drept de proprietate în patrimoniul reclamantului. În cel mai bun caz, a făcut să apară o “speranţă legitimă” de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în cauză.
Guvernul nu contestă că neexecutarea sentinţei definitive a constituit o ingerinţă în speranţa legitimă nutrită de reclamant de restituire a bunului său, dar consideră că această ingerinţă avea o bază legală, legea nr. 18, care îndeplineşte cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate cerute de Convenţie. De altfel, în opinia Guvernului, reclamantul beneficiază în prezent pe deplin şi în întregime de bunul său şi nici-o încălcare a articolului 1 al protocolului nr.1 nu poate fi constatată în cazul în speţă.
35. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menţionează că certificatele din 1991 şi 1996 atestă dreptul său de proprietate până la eliberarea titlurilor de proprietate. El consideră mai ales că nu a fost pus în posesia bunului său aşa cum a fost identificat prin certificatele din 1991 şi 1996 şi prin procesul-verbal din 24 martie 2000.
36. Curtea aminteşte că sentinţa din 16 aprilie 1999 a condamnat o autoritate administrativă să pună reclamantul în posesia terenului său, aşa cum a fost identificat prin certificatele ce i-au fost eliberate. Ori această sentinţă a rămas neexecutată până la 29 noiembrie 2003.
37. Există aşadar în cazul în speţă o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamantul putea pretinde să aibă speranţa legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra terenului. Reclamantul are deci “un bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr.1 (a se vedea, printre altele, Kopeckyi împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004 şi Jasiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41510/98, § 44, 6 martie 2003).
38. Curtea remarcă apoi că părţile nu contestă ingerinţa pe care reclamantul a suferit-o din cauza neexecutării.
39. Curtea constată, în plus, că, presupunând chiar că executarea ar fi fost imposibilă înainte de adoptarea, la 21 noiembrie 2001, hotărârii de Guvern nr. 1172, Guvernul nu a oferit totuşi o justificare valabilă pentru ingerinţa suferită de reclamant pentru acest fapt, cel puţin începând de la această ultimă dată; ea era deci arbitrară şi implica o încălcare a principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea să caute dacă a fost menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei dreptului individual al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Jasiuniene, menţionat anterior, §§ 46-46 şi Metaxas, menţionat anterior, § 31).
40. În concluzie, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat încălcarea articolului 1 al protocolului nr.1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
41. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
42. Reclamantul cere punerea în posesia terenului său aşa cum a fost identificat prin sentinţa din 16 aprilie 1999, estimând valoarea sa la 2.000 euro. El cere 53.000.000 lei cu titlu de prejudiciu material, reprezentând lipsa beneficierii de terenul său timp de treisprezece ani şi 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
43. Guvernul consideră că sumele cerute sunt exagerate. El aminteşte că în orice caz Curtea nu poate acorda nici-o sumă cu titlu de reparaţie a unui eventual prejudiciu suferit înainte de adoptarea sentinţei din 1999. Perioada de treisprezece ani invocată de reclamant nu este deci legată de eventuala încălcare constatată de Curte.
În plus, el consideră că punerea în posesie din 29 noiembrie 2003 constituie în sine o reparaţie a prejudiciului moral pe nedrept suferit.
44. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului din cauza lipsei de eficienţă a sistemului pus la dispoziţia sa pentru a obţine executarea unei hotărâri definitive precum şi a termenului în executare.
În consecinţă, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material precum şi un prejudiciu moral, mai ales din cauza frustrării provocate de refuzul statului de executare. Acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatările încălcărilor.
45. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente de care dispune şi hotărând în mod echitabil, aşa cum prevede articolul 41 al Convenţiei, ea acordă reclamantului 1.500 euro pentru toate cauzele prejudiciului conexate.
B. Cheltuieli şi taxe
46. Reclamantul cere de asemenea 3.698.000 lei pentru cheltuielile şi taxele plătite la instanţele interne, din care suma de 770.000 lei legată de obţinerea sentinţei din 19 aprilie 1999 şi restul fiind plătit în timpul acţiunii în daune-interese împotriva direcţiei, precum şi 2.000.000 lei pentru cheltuielile plătite în faţa Curţii.
47. Guvernul se opune plăţii sumelor cerute pe motiv că reclamantul nu a dovedit că le-a cheltuit.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care s-a stabilit existenţa lor reală, necesitatea lor şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că cheltuielile legate de obţinerea sentinţei din 19 aprilie 1999 nu sunt justificate de reclamant, în timp ce cele pe nedrept suportate în timpul acţiunii în daune-interese nu au vreo legătură de cauzalitate cu încălcările constatate de Curte. În fine, reclamantul nu a prezentat suma cerută cu titlu de cheltuieli şi taxe suportateîn procedura în faţa Curţii.
Curtea decide deci să nu-i acorde nici-o sumă în acest capăt.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
1. Decide că a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei;
2. Decide că a existat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care sentinţa va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei 1.500 euro (omiecincisute euro) pentru dauna materială şi morală, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 29 septembrie 2005 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
| ← Cauza Albina contra Romaniei - Motivarea hotărârii... | Turczanik contra Poloniei - Executarea hotărârii... → |
|---|
